ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4798/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, modificarea Deciziei Fondului nr. 10143/20.10.2017, în sensul admiterii inclusiv a cererii de plată cu privire la suma de 11.035,76 RON.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2442 din 25 mai 2018, a admis cererea formulată de reclamantă, a anulat în parte Decizia nr. 10143/20.10.2017 emisă de pârât, în privința art. 2, referitor la respingerea cererii de plată pentru suma de 11035,76 RON și, în consecință, a obligat pârâtul să emită o decizie prin care să admită cererea de plată și în privința sumei de 11035,76 RON.

Totodată, a obligat pârâtul la plata sumei de 2550 RON către reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul a susținut, în esneță, că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei și a fost dată cu încălcarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, a arătat că în mod greșit, contrar obiectului contractului de asigurare facultativă în baza căruia sunt solicitate despăgubirile și cu nerespectarea dispozițiilor de drept material ale art. 2 alin. (1) și (3), art. 4 alin. (1) lit. a), art. 11 și art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, prima instanță a considerat că se impune admiterea cererii de plată pentru suma de 4610,91 RON, reprezentând cheltuieli indirecte privind lucrările de reparații efectuate la apartamentul asigurat.

Totodată, în mod greșit a fost admisă cererea de plată și cu privire la cheltuielile reprezentând taxă de timbru, onorarii expertize și onorarii avocat, în sumă de 6424,85 RON, efectuate în dosarul nr. x/2014, aflat pe rolul Judecătoriei Sfântu Gheorghe, în care pârâtul nu este parte și a cărei judecată este suspendată, nefiind dată o hotărâre prin care să fie dispusă obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Or, potrivit prevederilor textelor de lege sus-menționate, nu toate sumele datorate de asigurătorul în faliment constituie creanțe de asigurare care se achită din disponibilitățile Fondului.

Raportat la prevederile Legii nr. 213/2015, arată că Fondul nu are calitatea de succesor în drepturi și obligații al unui asigurător în faliment și nu execută contractele de asigurare încheiate de asigurătorul față de care se deschide procedura de faliment și nu preia riscul executării contractelor de asigurare.

Astfel, persoanele interesate să primească despăgubiri rezultate din contractele de asigurare încheiate de a asigurătorul falit au vocația de a solicita realizarea dreptului de creanță pretins în procedura specială a cererii de plată reglementată de Legea nr. 213/2015 și Norma ASF nr. 16/2015.

Totodată, a arătat recurentul că înțelesul avut în vedere de Legea nr. 213/2015 pentru noțiunea de "creanță de asigurare" este cel stabilit în mod expres și explicit de art. 4 alin. (1) lit. a) din lege, făcând trimitere și la definiția dată de art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 503/2004, iar aceste prevederi legale reprezintă o transpunere a Directivei 2001/17/CE privind reorganizarea și lichidarea societăților de asigurări, care definește "creanța de asigurări", preluate ulterior și în noua directivă care a abrogat Directiva 2001/17/CE, respectiv Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind accesul la activitatea și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Solvabilitate II).

În concluzie, susține că în mod corect, prin decizia contestată, a fost respinsă plata sumei de 6424,85 RON, din disponibilitățile Fondului, pretinsă cu titlu de taxă de timbru,onorarii experți și onorariu de avocat solicitate în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sfântu Gheorghe, întrucât aceste cheltuieli nu au fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească și nu reprezintă creanțe de asigurare întrucât nu rezultă dintr-un raport de asigurare.

De asemenea, în mod corect a fost respinsă la plată și suma de 4610,91 RON, reprezentând CAS, ajutor șomaj, taxă de valoare adăugată și alte cheltuieli indirecte, prin polița de asigurare facultativă PAD Plus Bonusnu nu este asigurată plata acestor cheltuieli, care nu rezultă dintr-un raport de asigurare a locuinței și conținutului. Or, despăgubirea reprezintă practic echivalentul bănesc (compensație echitabilă) acordat unei persoane atunci când repararea prejudiciului nu este posibilă în natură.

Prin urmare, nu toate sumele datorate de asigurătorul în faliment constituie creanțe de asigurare, în sensul definiției acestei noțiuni prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Un element esențial pentru calificarea drept creanță de asigurare a unei sume de bani solicitată la plată din disponibilitățile Fondului îl reprezintă izvorul direct al acestei creanțe, și anume contractul de asigurare încheiat de asigurătorul față de care, ulterior, s-a deschis procedura falimentului.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casare hotărârii atacate și, pe fond, respingerea acțiunii, inclusiv cu privire la cheltuielile de judecată, reprezentând taxă de timbru și onorariu avocat pentru soluționarea dosarului în primă instanță.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia și menținerea sentinței atacate, fiind temeinică și legală.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

În ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare, se constată că este neîntemeiată, având în vedere că susținerile recurentului pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor intimatei și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând modificarea Deciziei nr. 10143/20.10.2017, în sensul admiterii integrale a cererii de plată, respectiv și cu privire la suma de 11.035,76 RON.

Curtea de Apel București a admis cererea formulată de reclamantă, dispunând anularea în parte a deciziei atacate.

Instanța de control judiciar nu împărtășește soluția Curții de apel, pe care o apreciază ca fiind nelegală.

1.1 Referitor la criticile recurentului circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare, se constată că acestea nu pot fi încadrate în temeiul juridic indicat.

Înalta Curte reține că acest motiv a fost invocat în mod formal, partea a făcut trimitere la faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei, fără să arate în concret în ce constau aceste critici.

Prin urmare, nefiind dezvoltate criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., instanța de control judiciar nu poate analiza hotărârea atacată și din această perspectivă, însă nu sunt incidente nici dispozițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., pentru că sancțiunea nulității recursului privește cererea în întregul său, analizându-se ca un tot unitar, nefiind posibilă o anulare parțială.

1.2. Instanța de control judiciar constată că sunt întemeiate criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin Decizia contestată, nr. 10143/20.10.2017, autoritatea publică pârâtă a admis cererea de plată formulată de reclamantă pentru suma de 27.804 RON și a respins cererea de plată pentru suma de 11.035,76 RON, compusă din suma de 4610,91 RON, reprezentând cheltuieli indirecte privind lucrările de reparații a apartamentului, CAS, ajutor șomaj și taxa pe valoarea adăugată, și suma de 6424,85 RON, reprezentând taxă de timbru, onorarii expertize, onorarii avocat, cheltuieli efectuate în dosarul nr. x/2014.

Criticile recurentului vizează includerea în mod greșit a cheltuielilor în litigiu în categoria creanțelor de asigurări.

Din această perspectivă, instanță de control judiciar reține că sunt relevante prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanțele de asigurări reprezintă creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări, creanțele Fondului de Garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului.

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanța de asigurare ca fiind creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilește rolul Fondului ca fiind acela de a garanta plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

Totodată, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 acordă Fondului dreptul de a efectua plăți, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări.

Se reține că, în cauză, anterior formulării cererii de despăgubire, reclamanta a înregistrat pe rolul Judecătoriei Sfântu Gheorghe Dosarul nr. x/2014, având ca obiect obligarea societății B. S.A. la plata despăgubirilor, constând în cheltuielile reprezentând taxă de timbru, onorarii expertize și onorarii avocat, ca urmare a nerespectării obligațiilor contractuale de către asigurător.

Ulterior, întrucât împotriva societății C. S.A. s-a deschis procedura falimentului, iar în Dosarul nr. x/2014 aflat pe rolul Judecătoriei Sfântu Gheorghe a fost suspendată judecata cauzei, reclamanta s-a îndreptat, în temeiul Legii nr. 213/2015, cu o cerere de despăgubiri către Fondul de Garantare a Asiguraților, care nu a achitat integral suma solicitată, mai exact a respins la plată suma de 11.035,76 RON.

În conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, se reține că Fondul este ținut să efectueze plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare obligatorii/facultative, iar nu plăți ale dobânzilor legale și cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit și determinate de atitudinea culpabilă a acestuia.

Referitor la suma de 4610,91 RON, reprezentând cheltuieli indirecte privind lucrările de reparații, contribuții de asigurări sociale, ajutor șomaj și taxa pe valoarea adăugată, instanța de control judiciar are în vedere susținerea recurentului, în sensul că aceste cheltuieli nu sunt asigurate prin polița de asigurare facultativă, așadar nu rezultă dintr-un raport de asigurare a locuinței și a conținutului.

În ceea ce privește suma de 6424,85 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă de timbru, onorarii expertize și onorarii avocat, se constată că judecata cauzei, în care au fost solicitate aceste cheltuieli cu titlu de despăgubiri ocazionate de deschiderea procesului aflat pe rolul Judecătoriei Sfântu Gheorghe, în Dosarul nr. x/2014, a fost suspendată ca urmare a intrării asigurătorului în faliment, în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014.

Prin urmare, nu există o hotărâre definitivă cu privire la obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată, așa încât acestea nu intră în categoria creanțelor de asigurări, în sensul definiției acestei noțiuni.

În concluzie, se reține că, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care reprezintă o transpunere în dreptul național a Directivei 2009/138/CE, creanța de asigurare este definită ca fiind creanța creditorului de asigurare rezultată dintr-un contract de asigurare.

Or, în cauză, contrar celor reținute de judecătorul fondului, cheltuielile solicitate cu titlu de despăgubiri nu intră în categoria creanțelor de asigurări.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului.

Totodată, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va respinge acțiunea formulată de reclamantă, aceasta urmând să fie obligată la plata sumei de 100 RON, cheltuieli parțiale, către recurentul-pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 2442 din 25 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând, respinge acțiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Obligă intimata-reclamantă la plata sumei de 100 RON, cheltuieli parțiale, către recurentul-pârât.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 octombrie 2020.