ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 477/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală De Trezorerie Și Datorie Publică, a solicitat:

- obligarea Statului Român la plata sumei de 2.552.9 RRF, actualizată la 05.12.2016 la valoarea de 79.391.499 USD, sau 74.588.220 Euro, ori 335.849.439 RON și în continuare până la data pronunțării hotărârii, reprezentând contravaloarea Titlului de Stat la purtător Seria/Nr. x emis în anul 1929 de Regatul României,

- obligarea Statului Român la plata sumei de 1000 RRF, actualizată la 05.12.2016 la valoarea de 28.562.000 USD, sau 26.834.000 Euro, ori 121.000.000 RON și în continuare până la data pronunțării hotărârii, reprezentând contravaloarea Titlului de Stat la purtător Seria/Nr. 099.980 emis în anul 1931 de Regatul României, cu dobânda legală de la pronunțarea hotărârii și până la plata efectivă,

- obligarea Statului Român la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 26.04.2017 reclamantul A. a formulat cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, arătând că înțelege să se judece în contradictoriu cu pârâții:

În raport de această modificare, reclamantul a solicitat:

Prin sentința civilă nr. 2494 din data de 21.06.2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârât și a respins acțiunea promovată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de Trezorerie și Datorie Publică și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2494 din data de 21.06.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. potrivit cărora, hotărârea poate fi casată dacă a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii, pârâtul arată că competența de soluționare a cauzei nu aparținea Curții de Apel, secția contencios administrativ și fiscal, ci Tribunalului, secția civilă.

Instanța de fond a respins excepția necompetenței materiale reținând că în raport de maniera în care s-a motivat în fapt și în drept cererea de chemare în judecată, în speță s-a dedus judecății pretinsul refuz nejustificat al pârâtului de a soluționa o cerere cu care a fost sesizat. Calificând astfel cererea instanța a reținut că pârâtul fiind o autoritate centrală sunt aplicabile dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 conform cărora competența materială în prima instanță se stabilește în funcție de rangul autorității, în cazul unei autorități publice centrale acesta aparținând Curții de Apel.

Deși reclamantul s-a adresat instanței de contencios administrativ, aceasta nu presupune ca, în mod automat, acțiunea este calificată ca fiind în materia contenciosului administrativ, atâta timp cât, din parcurgerea motivării în fapt a cererii și a solicitărilor formulate, nu rezultă că ne regăsim în vreunul din cazurile prevăzute de Legea nr. 554/2004 care să atragă analiza acțiunii de către instanța de contencios administrativ.

Nu trebuie omis nici faptul că în prezenta cauză nu se contestă vreun act administrativ emis de Ministerul Finanțelor Publice și nici nu se solicită obligarea acestuia la emiterea unui act administrativ.

Adresa nr. x/08.06.2016 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, invocată de reclamant în cererea sa nu îndeplinește condițiile prevăzute, expres și limitativ, de dispozițiile legale și nu poate fi calificată drept act administrativ.

Este adevărat că reclamantul a precedat demersul litigios de o petiție însă aceasta nu poate avea caracterul unei plângeri prealabile cu atât mai mult cu cât ceea ce s-a solicitat a fost confirmarea faptului ca cele două obligațiuni exhibate au fost emise de Statul Roman, respectiv Regatul României, B..

Împrejurarea că reclamantul a inițiat o corespondență și că a invocat în acțiune dispozițiile Legii nr. 554/2004 nu are nici o relevanță asupra stabilirii instanței competente să soluționeze în fond cauza, natura juridică corectă a acțiunii fiind calificată în raport de motivele de fapt invocate prin cererea de chemare în judecată.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se arată că în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. hotărârea pronunțată de instanța de fond este nelegală fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Referitor la excepția netimbrării și a prescripției dreptului la acțiune menționează că acestea au fost invocate prin raportare la calificarea naturii litigiului ca fiind unul civil și nu contencios administrativ astfel că modul de soluționare al acestora de către instanța de fond prin raportare la normele de contencios administrativ este greșit.

În altă ordine de idei, instanța de fond, calificând cererea de chemare în judecată ca fiind una de contencios administrativ, trebuia să o respingă în contradictoriu cu Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, ca inadmisibilă.

Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. interesul legitim poate fi atât privat, cât și public".

Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său oh într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia."

Alineatul (1) al articolului 8 din Legea nr. 554/2004 este de strictă interpretare:

"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit nic'tun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) Ut. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim."

Art. 12 din Legea nr. 554/2004 prevede, de asemenea, în mod expres: "Reclamantul va anexa la acțiune copia actului administrativ pe care îl atacă sau, după caz, răspunsul autorității publice prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale. în situația în care reclamantul nu a primit nici un răspuns ia cererea sa, va depune la dosar copia cererii, certificată prin numărul și data înregistrării la autoritatea publică, precum și orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile.

în fine, art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tot în mod expres:

"Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile C. proc. civ....".

Art. 193 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. este de strictă interpretare:

"Sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile SE VA ANEXA ta cererea de chemare în judecată".

De reținut că procedura prealabilă nu este condiționată doar de existența unui act administrativ tipic, de vreme ce legiuitorul a prevăzut că acțiunea poate fi formulată inclusiv de persoana care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termenul legal sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri (act administrativ atipic).

Or, pentru a fi în situația de a se considera vătămată într-un drept sau interes legitim, se impune ca, în prealabil, persoana în discuție să formuleze o cerere la autoritatea despre care consideră că are atribuții în legătură cu pretențiile sale.

Numai în cazul în care persoana respectivă este nemulțumită de răspunsul primit sau, daca în termenul de 30 de zile prevăzut de lege pentru soluționarea cererii, nu primește răspuns, atunci aceasta se poate adresa instanței de contencios administrativ competente.

Nu în ultimul rând, Statul Roman nu are calitate procesuală pasivă în litigiul astfel cum a fost calificat de instanța de contencios administrativ raportat la următoarele argumente:

În doctrină, dar și în practica judiciară, s-a impus concepția potrivit căreia calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății și, pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic.

Pornind de la acest concept și prin raportare la acțiunea dedusă judecății, este evident că în speță nu se realizează identitatea cerută de lege între cel care stă în judecată în calitate de pârât și cel care poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății.

În procesele în materia contenciosului administrativ, chiar dispozițiile legii aplicabile fixează cadrul procesual, în sensul că litigiul se poartă între persoana care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ al unei autorități publice sau datorită refuzului nejustificat de a i se răspunde, și autoritatea publică în cauză, eventual împreună cu beneficiarul actului administrativ dedus judecății.

Participarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în litigiile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, este strict reglementată, iar, în materia contenciosului administrativ, raportat la obiectul acțiunii de față, nu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitatea de entitate care să îi fi produs reclamantului vreo vătămare într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim.

Trebuie reținut că statul nu acționează în mod nemijlocit, ci, prin puterea executivă, în aplicarea legii, iar, în condițiile art. 52 alin. (1) și (2) din Constituție și, de asemenea, potrivit art. 1, 8 și 11 din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei.

În cauza de față, raporturile juridice nu s-au creat între reclamantă și Statul Roman conform art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ ci între aceasta și Ministerul Finanțelor Publice căruia i-a adresat o cerere vizând informații cu privire la două titluri de stat.

Intimatul-reclamant nu a depus întâmpinare.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 19 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 29 ianuarie 2020.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că se impune respingerea cererii de recurs ca fiind lipsit de interes, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Intimatul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 2.552.9 RRF, actualizată la 05.12.2016 la valoarea de 79.391.499 USD, sau 74.588.220 Euro, ori 335.849.439 RON și în continuare până la data pronunțării hotărârii, reprezentând contravaloarea Titlului de Stat la purtător seria/Nr. x emis în anul 1929 a Regatului României; obligarea pârâților la plata sumei de 1000 RRF, actualizată la 05.12.2016 la valoarea de 28.562.000 USD, sau 26.834.000 euro, ori 121.000.000 RON și în continuare până la data pronunțării hotărârii, reprezentând contravaloarea Titlului de Stat la purtător seria/Nr. 099.980 emis în anul 1931 de Regatul României, cu dobânda legală de la pronunțarea hotărârii și până la plata efectivă.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând că prin cererea adresată pârâtului reclamantul nu a solicitat plata sumelor reprezentând contravaloarea Titlului de Stat la purtător seria/Nr. x emis în anul 1929 a Regatului României și a Titlului de Stat la purtător seria/Nr. 099.980 emis în anul 1931 de Regatul României, și pe cale de consecință nu se regăsește ipoteza unui refuz nejustificat de a efectua această plată și nici ipoteza în care instanța i-ar putea obliga pe cei doi pârâți, Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român să efectueze plata pretinsă prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va avea în vedere, cu prioritate, dispozițiile art. 248 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., potrivit cărora:

"(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc."

De asemenea, se vor avea în vedere și dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. potrivit cărora:

"orice cerere poate fi formulată numai dacă autorul acesteia justifică un interes". Prin urmare, una dintre cele patru condiții de exercitare a acțiunii civile este cea privind interesul de a promova acțiunea, condiție generală care vizează orice cerere formulată în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării căilor de atac.

În dreptul procesual civil, interesul de a promova o acțiune este definit ca fiind folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conținutul acesteia.

Conform art. 33 din C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual iar acțiunea în contencios administrativ nu derogă de la aceste cerințe, în raport cu prevederile art. 28 din Legea nr. 554/2004.

Activitatea judiciară nu poate fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes reprezentând folosul material sau moral pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu soluționarea unei cereri - acțiune sau cale de atac.

Potrivit dispozițiilor art. 458 din C. proc. civ., căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane.

Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, cu prilejul promovării acțiunii sau formulării căii de atac, și care trebuie să subziste pe tot parcursul derulării cauzei.

Având în vedere că, prin hotărârea atacată pe această cale, instanța de fond a respins, ca neîntemeiată, cererea dedusă judecății, Înalta Curte contată că pârâtul nu a fost obligat să aibă o anumită conduită față de intimatul-reclamant și ca atare nu poate justifica un interes în promovarea recursului.

Așa fiind, Înalta Curte constată că recursul de față este lipsit de interes.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței nr. 2494 din 21 iunie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 ianuarie 2020.