ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6381/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, la data de 20.04.2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Muncii și Justiției Sociale și Guvernul României, anularea dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 1377/2009 privind aprobarea Regulamentului de Organizare si Funcționare a Inspecției Muncii, precum și pentru stabilirea unor măsuri cu caracter organizatoric, acestea încălcând dispozițiile art. 62 alin. (2), alin. (5), alin. (7) și art. 78, 79, 85, 86, 88, 89, 90, 91, 92, 94, 95, 96, 97 și 99 din Legea nr. 188/1999 privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Sentința instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 4210 din 08 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Muncii și Justiției Sociale, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu Ministerul Muncii și Justiției Sociale ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins în rest acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Ministerul Muncii și Justiției Sociale, ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 4210 din 08 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Susține recurentul că hotărârea pronunțată în primă instanță este nelegală și netemeinică, întrucât instanța de judecată ar fi aplicat în mod greșit legea ordinară, în detrimentul legii organice, respectiv ar fi dat întâietate Legii nr. 108/1999 privind organizarea și funcționarea Inspecției Muncii, lege care face parte din categoria legilor ordinare, iar nu a celor organice, cum greșit a reținut prima instanță și aflată în potențial conflict cu Legea nr. 188/1999 care are caracter de lege organică; de asemenea, susține recurentul, pe lângă faptul că prima instanță a reținut greșit caracterul de lege organică al Legii nr. 108/1999, deși aceasta este o lege ordinara în materia raporturilor de serviciu, a considerat în continuare că Legea nr. 188/1999 ar avea caracterul unei legi organice generale. Or, în realitate, Legea nr. 188/1999 are caracterul unei legi organice speciale raportat la domeniul constituțional de competență, respectiv art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituție.

În susținerea aceleiași opinii, mai arată recurentul că modalitatea specifică prin care se organizează, de către Agenția Națională a Funcționarilor Publici, concursul de ocupare al funcțiilor publice de conducere, persoana care are calitatea de conducător al autorității publice, care numește în funcție și aprobă fișa de post a funcționarilor publici cu funcții de conducere, modelul fișei de post, care arată modul în care se subordonează ierarhic semnatarii față de emitent, modelul raportului de evaluare și procedura de evaluare a performanțelor profesionale, modalitatea de soluționare pe cale administrativă, în situația în care un funcționar public cu funcție de conducere este nemulțumit de rezultatul evaluării realizată de superiorul său ierarhic, se regăsesc la lit. B) din Anexa la Legea nr. 188/1999, în timp ce Legea nr. 108/1999, nu are nicio prevedere cu privire la aspectele respective.

În susținerea aceluiași motiv de casare, a apreciat titularul căii de atac că, întrucât toate argumentele prezentate vizau criticile aduse în cererea de chemare în judecată dispozițiilor art. 10 din H.G. nr. 1377/2009, normă care contravine prevederilor Legii nr. 188/1999, precum și cele ale art. 108 din Constituția României, nu pot fi apreciate ca o încercare de a deduce judecății chestiuni stabilite cu putere de lucru judecat în proceduri anterioare, cum eronat a reținut prima instanță, atâta timp cât, potrivit sentinței civile nr. 1930 din 24.03 2016 a Tribunalului București, secția a II - a contencios administrativ si Fiscal, în baza dispozițiilor art. 10 din H.G. nr. 1377/2009, inspectorul șef al ITM București este desemnat ca fiind conducătorul autorității sau instituției publice, inclusiv în privința raporturilor de serviciu privind funcționarii publici cu funcție de conducere, iar prin Legea nr. 51/2012 publicată în M.Of. din 24.03.2012, Inspectoratul teritorial de muncă este redefinit din unitate în instituție publică și ulterior, potrivit H.G. nr. 488/2017, este arătat fără echivoc că inspectorul șef se subordonează Inspectorului General de Stat.

1.4 Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Muncii și Justiției Sociale a depus întâmpinare pe calea căreia a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând faptul că, având în vedere că doar Guvernul României este organul abilitat să adopte H.G. nr. 1377/2009 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Inspecției Muncii, precum și pentru stabilirea unor măsuri cu caracter organizatoric, ministerul nu are calitate procesual pasivă în prezenta cauză, chiar dacă a fost inițiatorul actului normativ respectiv, soluția primei instanțe fiind corectă din această perspectivă; cu privire la anularea dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 1377/2009, intimatul consideră că această solicitare este neîntemeiată, întrucât aceste dispoziții nu încalcă niciuna dintre prevederile Legii nr. 188/1999, republicată.

Și pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare, arătând că, în mod corect, instanța de fond a apreciat în sensul că, prevederile H.G. nr. 1377/2009 privind Regulamentul de Organizare și Funcționare a Inspecției Muncii, au fost adoptate în executarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 108/1999, cu respectarea principiului ierarhiei normelor, conform dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 (actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă), textele criticate preluând, practic conținutul legii organice aflate în vigoare, lege care nu a fost declarată neconstituțională.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1)pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul nefondat al recursului declarat în cauză, întrucât prima instanță a aplicat judicios dispozițiile de drept substanțial, considerentele prezentate justificând soluția adoptată și fiind în acord cu probele administrate cauzei, potrivit argumentelor ce urmează:

2.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Se impune a se preciza cu prioritate că, prin cererea introductivă, reclamantul-recurent a solicitat anularea dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1377/2009 privind aprobarea Regulamentului de Organizare și Funcționare a Inspecției Muncii, precum și pentru stabilirea unor măsuri cu caracter organizatoric, arătând că aceste dispoziții ar încălca prevederile art. 1 alin. (1), art. 2 din Legea nr. 108/1999 pentru înființarea și organizarea Inspecției Muncii, respectiv cele ale art. 3 lit. g), art. 62 alin. (2), alin. (5), alin. (7) și art. 78, 79, 85, 86, 88, 89, 90, 91, 92, 94, 95, 96, 97 și 99 din Legea nr. 188/1999 privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici.

Prima instanță, în mod corect, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Muncii și Justiției Sociale, reținând că emitentul actului contestat este Guvernul României, doar acesta fiind organul abilitat să aprobe, prin hotărâre, Regulamentul de organizare și funcționare a Inspecției Muncii, organ de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Ministerului.

Așa cum am arătat anterior, în susținerea recursului său, reclamantul a criticat soluția de respingere pe fond a acțiunii sale, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susținând faptul că această soluție este rezultatul unei greșite aplicări și interpretări a textelor de lege incidente în cauză. Din memoriul de recurs dezvoltat laborios pe mai multe pagini, în care reclamantul reia, în mare parte, aceleași susțineri ca cele valorificate în fața instanței de fond, cu dificultate se pot desprinde reale critici ce pot fi încadrate în motivul de recurs invocat.

Ceea ce a argumentat recurentul, atât prin cererea introductivă, cât și prin prezentul recurs, pentru a își susține pretențiile, este faptul că dispozițiile art. 10 alin. (1) din H.G. nr. 1377/2009, ar încălca dispozițiile Legii nr. 188/1999 - lege specială aplicabilă materiei, în baza căreia s-au născut, au fost exercitate și au încetat raporturile de serviciu ale reclamantului, ceea ce ar atrage nelegalitatea acestora în raport cu disp. art. 62 alin. (2) și alin. (5), precum și ale art. 78, 79, 85, 86, 88, 89, 90, 91, 92, 94, 95, 96, 97 și 99 din Legea nr. 188/1999 privind funcționarii publici, prin încălcarea principiului subordonării ierarhice prevăzut atât de art. 3 lit. g) din Legea 188/1999, cât și de art. 1 alin. (1) și art. 2 din Legea nr. 108/1999 - care indică raporturi de subordonare ierarhică nemijlocită atât între funcționarii publici numiți inspectori-șefi față de Ministrul Muncii, cât și a inspectoratelor teritoriale de muncă față de Ministerul Muncii, acestea fiind servicii publice deconcentrate ale Ministerului Muncii, care exercită doar competențe delegate de Ministerul Muncii față de agenții economici și salariații încadrați în baza unui contract individual de muncă.

Aceste susțineri sunt în mod vădit nefondate, întrucât este fără putere de tăgadă că art. 10 alin. (1) și (2) din H.G nr. 1377/2009 reia conținutul prevederilor art. 11 din Legea nr. 108/1999 în ceea ce privește faptul că inspectoratele teritoriale de muncă sunt conduse de câte un inspector-șef, în exercitarea atribuțiilor de conducere inspectorul-șef are în subordine doi inspectori-șefi adjuncți, respectiv că funcțiile de inspector-șef și inspector-șef adjunct sunt funcții publice de conducere.

În acest context, instanța de judecată a reținut în mod corect că dispozițiile criticate sunt în limitele și potrivit normelor care le ordonă; astfel, curtea de apel a constatat că Legea nr. 108/1999 pentru înființarea și organizarea Inspecției Muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, este o lege organică cu prevederi speciale privind organizarea Inspecției Muncii și a structurilor sale aflate în subordine, respectiv inspectoratele teritoriale de muncă, instituții cu personalitate juridică, organizate teritorial în fiecare județ și în municipiul București, nefiind organe descentralizate în accepțiunea legii. Prin acest act normativ se stabilește și modalitatea specifică de numire a inspectorilor șefi și a inspectorilor șefi adjuncți ai inspectoratelor teritoriale de muncă, funcții publice de conducere, dispoziții legale care se completează și se coroborează cu prevederile legale din alte acte normative aplicabile, respectiv Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare - lege organică general, neexistând niciun motiv pentru a se aprecia că ar veni în contradicție cu aceasta. Aceasta, contrar celor susținute de către titularul căii de atac, deoarece se observă că Legea nr. 188/1999 conține reglementări specifice funcției publice în general, pe când art. 10 alin. (1) și (2) din H.G nr. 1377/1999 prevede reglementări privind conducerea inspectoratelor teritoriale de muncă și subordonarea ierarhică a inspectorilor șefi adjuncți fără ca prin aceasta să contravină Legii nr. 188/1999. Legea nr. 108/1999 a stabilit că inspectoratele teritoriale de muncă sunt conduse de un inspector șef care are în subordine doi inspectori șefi adjuncți. Stabilirea de către legiuitor a organelor de conducere ale unei instituții publice nu poate conduce la încălcarea dispozițiilor Legii nr. 188/1999.

Totodată, recurentul susține, în mod nefondat, că funcția de inspector șef adjunct ar fi asimilată funcției de director executiv adjunct; desi, așa cum a apreciat în mod corect prima instanță, aceste susțineri nu au nicio relevanță din perspectiva cererii de chemare în judecată care vizează nerespectarea principiului ierarhiei actelor juridice conform art. 4 alin. (3) din Legea 24/2000 iar nu aplicarea acestora în concret, se constată că aceste afirmații nu au temei legal, deoarece prevederile art. 11 alin. (5) din Legea nr. 108/1999 se referă doar la asimilarea din punct de vedere al salariului, astfel: "funcțiile de inspector-șef și inspector-șef adjunct sunt funcții publice de conducere specifice, asimilate din punctul de vedere al drepturilor salariale cu directorul executiv și directorul executiv adjunct din cadrul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor". Prin urmare, este indubitabil că nu funcțiile sunt asimilate, ci doar drepturile salariale ale funcțiilor menționate.

Pe de altă parte, așa cum a apreciat și judecătorul cauzei la fond, nu poate fi primită o critică de nelegalitate întemeiată exclusiv pe argumentul că actul administrativ contestat a fost abrogat printr-un alt act administrativ, o asemenea împrejurarea nefăcând dovada prin ea însăși a nelegalității actului anterior. De altfel, nu este lipsit de semnificație nici faptul că, în reglementarea actuală, respectiv în Regulamentul de organizare și funcționare a Inspecției Muncii, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 488/2017, este, de asemenea, prevăzut faptul că inspectoratele teritoriale de muncă sunt conduse de un inspector șef care are în subordine doi inspectori-șefi adjuncți.

Se impune a se preciza și faptul că primul judecător a observat în mod corect încercarea recurentului de a aduce în discuție aspecte asupra cărora o instanță a statuat anterior printr-o hotărâre definitivă, câtă vreme acțiunea având ca obiect anularea raportului de evaluare a performanțelor profesionale întocmit la data de 19.01.2012 a făcut obiectul dosarului nr. x/2012 soluționat prin sentința civilă nr. 3035/12.07.2012 a Tribunalului București rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 4711/04.11.2013 a Curții de Apel București și nu poate fi repusă în discuție în prezentul litigiu, iar aspectele privind calitatea inspectorului șef de conducător al Inspectoratului Teritorial de Muncă București, precum și cele referitoare la raporturile juridice incidente funcției publice de inspector șef adjunct au fost tranșate cu caracter definitiv în respectiva cauză.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

În raport de motivele invocate, întrucât recursul declarat împotriva sentinței curții de apel nu atrage incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., urmează a îl respinge, ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 4210 din 08 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 noiembrie 2020.