ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2678/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată 1. Circumstanțele cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 20.09.2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul Romaniei, a formulat, în temeiul art. 1, 4 alin. (4), (11) din Legea 554/2004, acțiune în anularea art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1576 din 23 aprilie 2019, Curtea de Apel București– secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei și a admis cererea de intervenție accesorie formulată în interesul pârâtului, de către intervenientul accesoriu Ministerul Muncii și Justiției Sociale .

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, rejudecând, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. În esență, recurenta a susținut că prin soluția pronunțată prima instanță a comis o adevărată denegare de dreptate, reținând ca nu poate să constate nulitatea actul administrativ contes­tat, întrucât acesta corespundea normelor (egale la momentul emiterii lui, iar ab­rogarea acestuia implicita este irelevantă pentru constatarea nulității actul admi­nistrativ unilateral cu caracter normativ. În opinia recurentei, acest aspect este fals Contrar celor reținute greșit de prima instanță, cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor legale este necesar a se observa că prevederile contestate au fost emise cu încălcarea normelor legale în vigoare la acel moment, iar instanțele de judecată, în lipsa abrogării explicite a legiuitorului trebuie să aplice sancțiunea nulității actelor administrative abrogate implicit, valabilitatea actului adminis­trativ trebuie verificată prin raportare la prevederile aplicabile actuale. Sub aspectul nelegalității prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992, prin raportare la normele în aplicarea cărora a fost emisă hotărârea de Guvern, recurenta a arătat că la data de 8 mai 1992, data intrării in vigoare a H.G. nr. 250/1992, încă nu fusese ab­rogat Codul muncii din 1972, iar actul administrativ contestat a fost emis în apli­carea prevederilor Legii nr. 6/1992. Recurenta apreciază că din lecturarea prevederilor Codului muncii din 1972, rezultă că prevederile art. 3 din H.G. nr. 250/1992 încalcă prevederile art. 12, art. 18, art. 19, art. 91 din Codul de muncii. De asemenea, recurenta susține că din interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 6/1992 rezultă că art. 3 din H.G. nr. 250/1992 încalcă normele în vigoare la data adoptării sale. Mai exact, prin acest text de lege se încalcă dreptul legal la concediu de odihnă plătit în raport cu can­titatea muncii prestate. De altfel, singurul raționament eronat al instanței se referă la numeralul cardinal care este partea de vorbire flexibilă care exprima un număr abstract sau numărul elementelor menționate într-o propoziție sau frază, iar în conținutul prevederilor art. 6 din Legea nr. 6 din 5 februarie 1992 termenul "un" are valoarea morfologi­că de numeral cardinal, interpretare care la prima vedere pare corectă, dar profund eronată din perspectiva silogismelor juridice, a interpretărilor logico-juridice pe care instanța era datoare să le aplice. În opinia recurentei, ceea ce trebuia sa observe și să analizeze prima instanță era aceea că, preve­derile contestate adăugau și contraveneau în mod fundamental legii organice, de la momentul emiterii sale, deși raportul de subordonare era evident, prevederile actului emanat de la Guvern neputând adăuga la prevederile legii de drept co­mun. Astfel, potrivit chiar celor citate de prima instanță, potrivit dispozițiilor cuprinse la art. 7 din Legea nr. 6/1992, lege abrogată prin Legea nr. 53/2003 - Codul mun­cii, se prevede ca regulile privind durata concediului de odihna, inclusiv a conce­diului de odihnă suplimentat cuantumul indemnizației cuvenite, programarea, efectuarea întreruperea și amânarea concediului de odihna, precum și compensa­rea m bani a concediului neefectuat se stabilesc, în limitele și cu respectarea dis­pozițiilor prezentei legi, prin: - hotărâre a Guvernului pentru salariații din administrația publica, regiile auto­nome cu specific deosebit și din unitățile bugetare; - regulamente, pentru salariații din justiție, procuratura și alte organe de stat. Așadar, sub nicio formă art. 3 alin. [1) din H.G. nr. 250/1992, nu putea să vină și să adauge la lege prin interzicerea concediului de odihnă remunerat pentru salaria­ții care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcția de bază, cu o normă întreagă, a altă funcție, iar argumentul este unul foarte simplu, prevederile ante-citate în pa­ragraful de mai sus nu instituie o astfel de posibilitate de reglementare prin H.G. (aceasta putând avea ca obiect doar regulile privind durata concediului de odih­nă, inclusiv a concediului de odihna suplimentar, cuantumul indemnizației cuveni­te, programarea, efectuarea întreruperea și amânarea concediului de odihna, pre­cum și compensarea m bani a concediului neefectuat), iar potrivit prevederilor Codul muncii de la data adoptării prevederilor articolului din actul normativ contestat, o astfel de posibilitate nu era expres reglementată, motiv pentru care o astfel de prevedere adăuga nepermis la lege, prin inserarea adverbului de restric­ție numai, "în condițiile în care lege cu efect juridic superior nefăcând o astfel de limitare. În opinia recurentei, primei instanțe îi scapă un element esențial din vedere anume că prevederile re­ținute și citate care conțin numeralul cardinal un, au în vedere un singur contract de muncă, acesta fiind spiritul legii care trebuia avut în vedere, nereferindu-se ta mai multe contracte de muncă. Așadar, arată recurenta, prima instanță era datoare să facă o analiză de logică juridică asupra pre­vederilor legale și nu să se limiteze la analiza morfo-sintactică (cu referire ia cele exemplificate de prima instanță; curtea reține ca termenul un are valoarea morfologica de numeral cardinal nu doar atunci când apare în opoziție cu un alt numeral cardinal, ca în exemplul: arn cumpărat un mar și două banane). Concluzia pe care instanța ar fi trebuit să o rețină în mod corect era că se acordă un concediu anual plătit pentru fiecare contract de muncă, la fiecare angajator,salariatul beneficiind de un singur concediu anual plătit de 21 de zile, care poate fi fracționat. De altfel, o astfel de analiză în aplicarea prevederilor legale este total neavenită, neputându-se reține o astfel de argumentație că din moment ce legea superioară a menționat că persoanele încadrate în muncă au dreptul - în condițiile legii - în fiecare an calendaristic ia un concediu de odihnă anual este apt să conducă ta ideea că pentru raporturi juridice de muncă distincte se va acorda un concediu de odihnă anual doar pentru unul dintre raporturile juridice de muncă încheiate. O astfel de argumentație, ca cea a primei instanțe, este în totală contradicție cu oricare dintre modalitățile de interpretare a prevederilor legale și chiar de bun simț juridic. Raționamentul anterior menționat al primei instanțe nu poate fi reținut, având în vedere că acele prevederi reprezintă norma de drept comun, legea generală tra­tând situația comună în care exista încheiat un singur contract de muncă înche­iat, iar prevederile contestate sunt prevederi speciale, care prevăd (în afara legii, situațiile de cumul). Or, generalia specialibus non derogant - norma generală nu derogă de la norma specială, fiind un vechi principiu de drept ocolit în totalitate de prima instanță, interpretarea primei instanțe pornind de la o premisă contrară și, pe cale de con­secință, profund greșită. Cu privire la interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor de drept material, prin raportare la sancțiunea actelor administrative abrogate, recurenta arată că odată cu abrogarea actelor normative în aplicarea cărora, H.G. nr. 250/1992, a fost emisă, aceasta din urmă și-a încetat aplicabilitatea. Cu privire la aplicarea și interpretarea greșită din perspectiva lipsei de relevan­ță a prevederilor actuale de dreptul muncii, susține recurenta că instanța de fond a reținut ca sunt irelevante și că nu este abilitată să analizeze legalitatea și temeinicia adoptării prevederilor contestate prin raportare la eve­nimente juridice survenite ulterior adoptării actului administrativ, care face ob­iectul cauzei, respectiv Legea nr. 24/2000, Lege nr. 53/2003, Directiva 2003/88/CE, etc. Practic, instanța face abstracție totală de realitatea juridică actuală, dând efecte unui act administrativ care nu mai poate subzista potrivit legislației actuale, sin­gurul remediu fiind acela de a se constat nulitatea acestuia prin prisma prevede­rilor naționale și europene în materie. Or, prevederile legii fundamentale impun, prin art. 20, un nivel de protecție con­stituționala a drepturilor și libertăților fundamentale cel puțin la nivelul celui prevăzut In actele internaționale, astfel prima instanța ar fi trebuit să facă aplica­rea directă a prevederilor europene contrare legislației naționale, prevederi pe care însă ie-a "înlăturat nejustificat de la aplicare, interpretând greșit prevederile constituționale. Pe fondul cauzei, în rejudecare, recurenta a solicitat să se constate nelegalitatea prevederilor contestate din perspectiva dreptului comun material, apreciind că în condițiile în care Codul muncii nu face nicio referire la funcția de bază, salaria­ții aflați în serviciul mai multor angajatori au aceleași drepturi și obligații rezulta­te din fiecare CIM. De la regula stabilită la art. 35 alin. (1) din Codul muncii, este prevăzută excepția de ia alin. (2) al aceluiași articol, care prevede impasibilitatea cumulului de funcții în măsura In care prevederi ale legii speciale conțin incompatibilități. In aceste condiții, recurenta este de părere că salariații cumularzi beneficiază de conce­diul de odihnă la ambii angajatori cu care au încheiate contractele individuale de muncă. Totodată, în acord cu prevederile art. 144 din Codul Muncii, dreptul la concediu anual este garantat tuturor salariaților, acesta neputând forma obiectul vreunei renunțări, cesiuni sau limitări. Or, conform prevederilor art. 3 alin. (1} din H.G. nr. 250/1992, salariatul poate beneficia numai de concediu fără plată la unitatea la care are funcție cumulata. În contextul aplicării prevederii contestate, in situația in care salariatul prestează doua activități diferite, la doi angajatori diferiți, cum este si cazul meu care pres­tez activitate didactica la Universitatea de Medicina si Farmacie Carol Davita (UMF) dar si activitate medicala la INM5, exercitarea dreptului la concediul de odihna la angajatorul unde este funcția de baza atrage obligația efectuării si a unui concediu fara plata ia angajatorul unde este funcția cumulata. Dar, "dreptul la concediu fără plata nu este un drept absolut, ceea ce concediul de odihna plătit este. Aceasta cu atât mai mult cu cât, concediul fără plată se acorda in anumite situații descrise in mod expres de Hotărârea de Guvern nr. 250/1992. În opinia recurentei, indemnizația de concediu se calculează in funcție de salariul de baza si celelalte sporuri prevăzute de lege, nivelul minim fiind cel stabilit de art. 150 alin, (1) din Codul muncii."Pe durata concediului de odihnă, salariații au dreptul la o indemni­zație calculată în raport cu numărul de zile de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, sporului de vechime și, după caz, indemnizației pentru func­ția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă". Scăderea veniturilor salariale pe durata concediului de odihna plătit numai de către unitatea de baza poate atrage după sine situația in care salariatul nu are de ales decât sa renunțe la concediul fără plata de la unitatea unde exercita activitatea cumulata, ceea contravine dreptului la odihna care este un drept fundamen­tal al salariaților. Or scopul concediului de odihna consta tocmai in refacerea forței de munca, motiv pentru care legiuitorul ii considera un drept absolut. "Sa­lariatul nu poate renunța la dreptul la concediul de odihna, nu ii poate ceda sau transmite" art. 144 alin. (2) din Cod. Din perspectiva normelor de tehnică legislativă, recurenta a susținut nelegalitatea prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992, începând cu intrarea în vigoare a Legii nr. 53/2003, Codul Muncii (lege organică, act cu putere juridică superioară), întrucât prevederea cuprinsă la art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 nu își mai găsește aplicabilitatea in urma adoptării Codului muncii. Acest act normativ fiind evident o reglementare contradictorie, abrogata implicit, fiind necesar ca legea organică să se aplice cu prioritate. În acest context, recurenta arată că apare ca fiind evident că dreptul comun în materia dreptului muncii îl constituie legea organică, Legea nr. 53/2003, iar H.G. nr. 250/1992, re­prezintă norma specială, prin care se adaugă și contravine în mod fun­damental legii organice, deși raportul de subordonare este evident, prevederile actului emanat de la Guvern neputând adăuga la prevederile legii de drept co­mun. Recurenta a susținut nelegalitatea prevederilor contestate prin prisma prevederilor constituționale ale art. 38 alin. (2), (53) și 108 alin. (2) din Constituție, arătând că printr-un astfel de act normativ nu se poate reglementa deasupra legii constituționale sau organice. De asemenea, recurenta a arătat că forul legislativ european prin Directiva 20G3/88/CE a Parlamentului Eu­ropean și a Consiliului, din 4 noiembrie 2003, privind unele aspecte ale organiză­rii timpului de lucru, art. 7, a prevăzut că "toate statele membre iau masurile necesare pentru ca orice lucrător sa beneficieze de an concediu anual plătit de cei puțin patru săptămâni în conformitate cu condițiile de obținere și de acordare a concediilor prevăzute de legislațiile și practicile naționale. Perioada minima de concediu anual plătit nu poate fi înlocuita ca o indemnizație financiară, cu excep­ția cazalui în care relația de munca încetează". Statelor membre nu le este admi­să nici o derogare în ceea ce privește articolul 7 din Directiva 2003/SS/CE. Astfel, Curtea Europeana de Justiție, preocupata de a asigura aplicarea imediata si superioritatea dreptului comunitar, nu lasă deloc alegere sistemelor juridice naționale. Potrivit jurisprudenței Curții, aplicarea regulii comunitare cu efect direct nu este condiționata de abrogarea formala a regulii naționale contrare. Mutatis mutandis, același raționament este aplicabil și în cazul Cartei Sociale Eu­ropene, tratat regional în domeniul drepturilor omului, ratificată de România prin Legea nr. 74/1999, motiv pentru care se impune aplicarea prioritară a prevederi­lor sale în materia concediului de odihnă. Recurenta apreciază, în sensul celor statuate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, că dreptul la exercitarea în natură a concediului de odihnă anual, precum și acor­darea indemnizației pe durata concediului, reprezintă două componente ale unui drept unic, acordarea indemnizației dând efectivitate dreptului la concediu, prin exercitarea sa în natură, având drept scop refacerea capacității fizice și intelectu­ale a lucrătorului. Sub un ultim aspect, recurenta face referire la faptul că însuși actualul legiuitor are în vedere abrogarea expresă a prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992, fiind înregistrat la Camera Deputaților a Parlamentului Ro­mâniei, la Biroul Permanent al Camerei Deputaților, un proiect normativ denumit Propunere legislativă pentru abrogarea alin. (1) al art. 3 din Hotărârea de Guver­nului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare. Pe cale de consecință, este evident că însuși legiuitorul a constatat inadvertența prevederilor contestate, în raport de contextul actual legislativ, apreciind ca este necesar să se modifice vechea reglementare, prin abrogarea prevederilor con­tradictorii și actualizarea acesteia la orânduirea socială actuală.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți Guvernul României și Ministerul Muncii și Justiției Sociale au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 29.10.2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 08.04.2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta a solicitat anularea prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992, potrivit cărora: (1) Salariații care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcția de bază, cu o normă întreagă, o altă funcție, au dreptul la concediul de odihnă plătit numai de la unitatea în care au funcția de bază. Unitatea în care salariații cumulează le va acorda, la cerere, un concediu fără plată pentru zilele de concediu de odihnă primite de la cealaltă unitate. (2) Salariații care sunt încadrați cu jumătate de normă la două unități au dreptul la concediu de odihnă la ambele unități, proporțional cu timpul lucrat. (3) Salariații care cumulează, la unități diferite, fracțiuni de normă care depășesc o normă întreagă, își aleg unitățile de la care beneficiază de concediu de odihnă, în așa fel încât drepturile cuvenite potrivit acestuia să nu depășească pe cele cuvenite salariaților încadrați cu o normă întreagă. Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, ca neîntemeiată, reclamanta formulând critici de nelegalitate, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Instanța de recurs constată că nu poate fi reținut motivul de casare invocat de reclamant, sentința atacată fiind pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor de drept material incidente, respingând judicios cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. În mod corect instanța de fond, respingând acțiunea, a reținut că legalitatea și temeinicia prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, se analizează prin raportare la dispozițiile legale cu forță juridică superioară, în vigoare la 27.05.1992, data adoptării sale, fiind irelevante actele normative adoptate ulterior acestei date. În acest sens, referitor la dispozițiile legale cu forță juridică superioară, în vigoare la 27.05.1992, Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile recurentei, potrivit cărora prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 sunt nelegale prin raportare la Codul Muncii din 1972 și prin raportare la prevederile din Legea nr. 6/1992. Astfel, potrivit art. 6 din Legea nr. 6 din 5 februarie 1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților publicată în Monitorul Oficial nr. 16 din 10 februarie 1992, salariații din administrația publică, din organele de justiție și procuratură și din alte organe de stat beneficiau, în fiecare an, de un concediu de odihnă plătit, cu o durată minimă de 21 zile lucrătoare. Potrivit art. 7 din Legea nr. 6 din 5 februarie 1992: Regulile privind durata concediului de odihnă, inclusiv a concediului de odihnă suplimentar, cuantumul indemnizației cuvenite, programarea, efectuarea, întreruperea și amânarea concediului de odihnă, precum și compensarea în bani a concediului neefectuat se stabilesc, în limitele și cu respectarea dispozițiilor prezentei legi, prin: a) hotărâre a Guvernului, pentru salariații din administrația publică, regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare; b) regulamente, pentru salariații din justiție, procuratură și alte organe de stat. De asemenea, conform dispozițiilor art. 19 Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 10 din 25 noiembrie 1972, în forma în vigoare la data de 27.05.1992, data adoptării H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare: Persoana încadrată într-o unitate socialistă are următoarele drepturi principale: a) să i se asigure un loc de muncă potrivit aptitudinilor, pregătirii profesionale, aspirațiilor, precum și nevoilor unității; b) să fie retribuită potrivit principiului socialist de repartiție, în raport cu cantitatea, calitatea și importanța socială a muncii pe care o desfășoară; c) să i se asigure stabilitatea în muncă, contractul de muncă neputînd să înceteze sau să fie modificat decît în cazurile prevăzute de lege; d) să participe la conducerea, organizarea și controlul activității unităților, să aleagă și să poată fi aleasă în organele de conducere colectivă; e) să beneficieze de condițiile create prin reglementările legale, inclusiv de concedii de studii, pentru ridicarea pregătirii profesionale și a nivelului general de cunoaștere, în raport cu dezvoltarea științei și tehnicii și cu cerințele progresului social, pentru formarea și dezvoltarea conștiinței socialiste; f) să fie promovată în categorii de încadrare sau în funcții superioare, în raport cu pregătirea, experiența, rezultatele muncii, nevoile unității, beneficiind astfel de condițiile create de orînduirea socialistă pentru afirmarea și valorificarea aptitudinilor și capacităților personale; g) să i se asigure repaus săptămânal și concediu de odihnă anual plătit, să folosească condițiile create de societatea socialistă pentru recreere, refacerea capacității de muncă, ridicarea nivelului de cultură, să beneficieze de înlesniri pentru trimiterea la odihnă și tratament în stațiuni balneoclimaterice; h) să beneficieze de condiții corespunzătoare de muncă, de protecție a muncii, de asistență medicală gratuită, de indemnizații de asigurări sociale în caz de pierdere temporară a capacității de muncă, de măsuri pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea și întărirea sănătății, precum și de măsuri pentru protecția specială a femeilor și tinerilor; în acest scop se alocă importante fonduri pentru înlăturarea cauzelor care determină accidente de muncă și îmbolnăviri profesionale, pentru protecția muncii și ușurarea efortului fizic; i) să beneficieze de pensie pentru limită de vârstă sau în caz de invaliditate; j) să folosească baza materială a unităților socialiste destinată activității culturale și sportive; k) să se asocieze în organizații sindicale și în alte organizații obștești, potrivit prevederilor Constituției Republicii Socialiste România; l) să se adreseze organelor superioare, celor de jurisdicție sau oricărui for competent, ori de câte ori consideră că a fost prejudiciată în drepturile sale Având ca reper aceste dispoziții legale, în contextul factual anterior expus, Înalta Curte constată că legiuitorul a reglementat în mod expres, la acea dată, faptul că salariații din administrația publică, din organele de justiție și procuratură și din alte organe de stat beneficiază, în fiecare an, de un concediu de odihnă plătit, cu o durată minimă de 21 zile lucrătoare. În acest context, Înalta Curte are în vedere că instanța de contencios administrativ nu este învestită să analizeze modul în care legiuitorul a înțeles să reglementeze remunerarea concediului de odihnă anual, toate criticile sub acest aspect excedând obiectului cauzei. Astfel cum în mod corect a reținut curtea de apel, instanța de recurs constată că prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 reglementau organizarea executării Legii nr. 6/1992, în sensul că salariații care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcția de bază, cu o normă întreagă, o altă funcție, au dreptul la concediul de odihnă plătit numai de la unitatea în care au funcția de bază, iar unitatea în care salariații cumulează le va acorda, la cerere, un concediu fără plată pentru zilele de concediu de odihnă primite de la cealaltă unitate. De asemenea, Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile recurentei referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor de drept material prin raportare la faptul că instanțele de judecată, în lipsa abrogării explicite a legiuitorului, trebuie să aplice sancțiunea nulității actelor administrative abrogate implicit, întrucât, așa cum s-a arătat, legalitatea prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 este examinată prin raportare la prevederile legale în aplicarea cărora au fost adoptate, în forma în vigoare la data de 27.05.1992. Aspectele referitoare la abrogarea actelor normative în aplicarea cărora a fost emisă hotărârea de Guvern contestată sunt lipsite de relevanță juridică din perspectiva anulării actului administrativ unilateral cu caracter normativ menționat anterior, întrucât nulitatea actului administrativ se raportează la aspecte de nelegalitate anterioare sau cel mult concomitente adoptării actului administrativ. Pentru aceleași argumente, sunt nefondate și criticile prin care se invocă nelegalitatea și faptul că valabilitatea actului adminis­trativ trebuie verificată prin raportare la prevederile aplicabile actuale, legalitatea adoptării prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 nefiind analizată prin raportare la evenimente juridice survenite ulterior adoptării actului administrativ care face obiectul prezentei cauzei, respectiv Legea 24/2000, Legea 53/2003, Directiva 2003/88/CE. Argumentele recurentei –reclamante referitoare la proiectul de abrogare a prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 nu prezintă, de asemenea, nicio relevanță din perspectiva anulării actului administrativ unilateral cu caracter normativ menționat, întrucât vizează aspecte ulterioare adoptării acestuia, în timp ce nulitatea actului administrativ se raportează la aspecte de nelegalitate anterioare sau cel mult concomitente adoptării actului administrativ. Înalta Curte constată, într-adevăr, că, la momentul soluționării prezentului recurs, art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 a fost abrogat prin Legea nr. 31/2020. Potrivit Expunerii de motive a legii, abrogarea a fost apreciată ca fiind necesară, deoarece noțiunea de "funcție de bază" nu se mai regăsește în Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, aceasta operând cu instituții juridice diferite, contract individual de muncă cu normă întreagă și contract individual de muncă cu timp parțial, astfel că dispozițiile H.G. nr. 250/1992 referitoare la funcția de bază au fost abrogate implicit de Legea nr. 53/2003, fiind înlocuită de instituțiile contractului individual de muncă cu normă întreagă sau a celui cu timp parțial, prin art. 106 din Legea nr. 53/2003 fiind prevăzut explicit că salariatul încadrat cu contract de muncă cu timp parțial se bucură, proporțional cu timpul efectiv lucrat, de drepturile salariaților cu normă întreagă. Această împrejurare, însă, astfel cum s-a arătat, nu prezintă relevanță din perspectiva nelegalității actului administrativ unilateral cu caracter normativ. Instanța de judecată învestită să aplice dispozițiile acestuia este cea care este îndreptățită să aprecieze în concret asupra incidenței actului administrativ unilateral cu caracter normativ în cauza respectivă, ținând seama de întreg cadrul normativ în vigoare. În acest sens, sunt de menționat cele reținute prin Decizia Curții Constituționale nr. 22/2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 123 din 06 martie 2013, și anume faptul că "(...) eficacitatea normelor secundare emise în aplicarea legilor se află într-o strânsă legătură cu perioada de activitate a legii, neputându-se concepe supraviețuirea normei subordonate după abrogarea ori încetarea aplicabilității celei superioare. Pentru a evita însă orice confuzie cu privire la legislația în vigoare aplicabilă unei anumite materii, legiuitorul a prevăzut în art. 64 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 că "Dacă o normă de nivel inferior, cu același obiect, nu a fost abrogată expres de actul normativ de nivel superior, această obligație îi revine autorității care a emis prima actul." Chiar dacă abrogarea actelor normative secundare nu are loc în același timp cu abrogarea celor superioare, în aplicarea cărora au fost emise, nu se poate considera că ele continuă să își producă efectele, menținând o reglementare paralelă, diferită de cea instituită prin noile prevederi în vigoare, superioare în ierarhia actelor normative". Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Prin urmare, reținând că sentința de fond este dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și al art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.