ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2679/2021

Ședința publică din data de 22 aprilie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, completul C1F, la data de 26.11.2018 sub dosar nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Inspecția Judiciară (IJ), solicitând anularea rezoluției IJ nr. x/2018/21.08.2018.

Prin sentința civilă nr. 111 din 12 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1378 din 21 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând, în principal admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea contestației.

În motivarea recursului, recurentul a susținut, în esență, că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinica, pronunțata cu încălcarea dreptului la apărare proteguit prin art. 6 din Convenție si prin art. 24 din Constituție, (si prin aceasta pasibilă de casare din perspectiva art. 438 pct. 5 C. proc. civ.).

În opinia recurentului, hotărârea instanței de fond este practic nemotivata, in sensul ari 483 pct. 6, alegațiile judecătorului neputând tine loc de analiză temeinică și de motive pentru respingerea acțiunii, nefiind pronunțata in numele legii, in sensul art. 124 din Constituției ci in numele unor comandamente care nu au de a face cu dispozițiile si obligațiile decurgând din art. 4 si urm. din Legea nr. 303/2004 ori din art. 3, 9 si 10 din Codul Deontologic al magistraților.

Mai mult, arată recurentul, instanța de fond a rămas in pronunțare încă de Ia primul termen, cu încălcarea dreptului la apărare (si cu ignorarea probelor care trebuiau administrate, inclusiv audierea înregistrării de ședința, in raport cu încheierea (de ședința) eliptica ticluita pentru acoperirea conduitei abuzive de a nu lua in considerare cererea sa de intervenție pe latura civilă, si pentru a nu înfățișa temeiul de fapt si de drept al măsurii sancționatorii luate in afara ședinței de judecata.

Consideră recurentul că, la primul termen în fata instanței de fond a fost respinsă abuziv cererea pentru lipsa de apărare/imposibilitatea sa de prezentare ca și a avocatului care nu putea fi concomitent în două instanțe, ceea ce nu concordă nici cu litera si nici cu rostul prevederilor art. 6 din Convenție, fiind doar o impardonabilă inflexibilitate cauzată de o colegialitate incorect înțeleasă intre judecători ai Curții de Apel care afișează ostentativ același dispreț și în plan judiciar asupra avocatului și asupra dreptului la apărare procesuală.

Arată că măsura sancționatorie luată abuziv, cu evidenta rea-credință, de judecătorul B. a fost desființată prin hotărârea definitiva a Curții de Apel București, astfel ca nu poate fi trecut cu vederea si nu poate rămâne fără consecințe abuzul dnei B., pe care Inspectorii IJ nu l-au cercetat adecvat si din aceasta perspectiva, iar judecătorul fondului a refuzat să analizeze aceste lipsuri ale Rezoluției IJ atacate și să le sancționeze.

Activitatea de Inspecție Judiciara, nu a fost nici efectivă și nici eficientă. In mod vădit răuvoitor sau probând o anchetă superficială, fără verificări temeinice, mărginindu-se la simple și nerelevante extrase Ecris, inspecția Judiciară arată întâi că nici nu ar fi contestat măsura sancționatorie abuzivă, deși aceasta contestație a fost depusa la Curte, prin intermediul a nu mai puțin de 3 instrumente.

Totuși, Inspecția Judiciara nu a reușit să afle - deși contestația există în baza de date a Curții, in trei locuri.

Refuzul de a soluționa o cerere in cadrul procedural, este impardonabil și reprezintă fie un abuz dat de încrederea culpabilă că este intangibilă o astfel de conduită, pentru că IJ nu cercetează decât de formă, fie o neglijență, ignoranță, incompatibile cu statutul judecătorului intr-un stat de drept, membru al UE, pe câmpul de protecție juridica a drepturilor omului instituit prin TUE, CDFUE sau Convenția EDO.

Precaritatea probatoriului administrat discreționar-omisiv de Inspecția Judiciara nu poate servi una soluții judecătorești juste, subminând încrederea in controlul judiciar si in justiție și denotă o aplicare greșită a legii, contrară scopului ei.

Judecătorul fondului nu poate răspunde de ce, după ce a respins cererea de amânare formulată la primul termen de judecată, nu a procedat la administrarea probelor pe care recurentul le-a solicitat.

Judecătorul fondului putea și din oficiu să ceară înregistrarea ședinței din care rezultau, comparând cu conținutul încheierii de ședința - conduita abuziv-discreționară din sala de judecată, din timpul ședinței și din afara ei, omisiunile din consemnări, falsul intelectual sau instigarea la fals care s-au comis pentru a acoperi conduita abuzivă a magistratului chemat sa facă dreptate.

Când toate acestea se întâmpla și sunt tolerate la nivelul unei Curți de Apel si împotriva unui avocat, înseamnă că abuzul a înlocuit respectul față de principiile de drept, ceea ce nu mai concorda cu rostul unui templu al protecției drepturilor si libertăților democratice daca orice abuz este posibil si rămâne nesancționat.

Procedând intr-un asemenea mod superficial, judecătorul fondului, in loc sa sancționeze malpraxisul Inspecției Judiciare care dilată termenul de așa-zisă analiză a plângerilor disciplinare pana la intervenirea prescripției faptelor, favorizează aceasta conduită la fel de nociva pentru sistemul judiciar, eschivându-se de la o analiză justă, obiectivă, temeinică a Rezoluțiilor IJ

,

ceea ce echivalează cu ineficiența căilor de atac.

În opinia recurentului, împrejurarea că în mod corect și onorant, un alt Complet al Curții de Apel București a anulat măsura represivă a dnei B., nu constituie o satisfacție suficientă față de conduita abuzivă, represivă, vexatorie, incompatibilă cu statul de drept și cu dreptul la un proces echitabil manifestată cu ostentație repetată de dna B. care ocupa un post de judecător la o Curte de Apel dar demonstrează ca drepturile omului ar fi un "lux teoretic".

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 29.10.2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 08.04.2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a solicitat desființarea rezoluției IJ nr. x/2018/21.08.2018, prin care s-a dispus clasarea sesizării prin

care reclamantul solicitase să se dispună cercetarea modului în care magistratul B. a instrumentat un dosar aflat pe rolul Curții de Apel București.

Prin sentința recurată, contestația a fost respinsă, ca neîntemeiată, reclamantul formulând critici de nelegalitate, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs ce vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu este fondată critica recurentului-pârât.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul-pârât a susținut că prima instanță i-ar fi încălcat dreptul la apărare prin respingerea cererii de amânare a cauzei pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că în cauza de față nu poate fi vorba de încălcare a normelor de procedură, întrucât prima instanță a arătat prin încheierea din 28 martie 2019, motivul pentru care a respins cererea de amânare depusă de apărătorul reclamantului, motivând că nu rezultă împrejurări temeinic justificare care să demonstreze imposibilitatea de prezentare la termen.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurent circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care s-a invocat faptul că hotărârea instanței de fond este nemotivată.

Instanța de control judiciar amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în sensul invocat de recurentul-reclamant.

Instanța de recurs constată că nu poate fi reținut motivul invocat de reclamant, apreciind că sentința atacată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor de drept material incidente, respingând judicios cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Înalta Curte reține că reclamantul a sesizat instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune în anularea unei rezoluții de clasare a sesizării formulate de acesta, sub aspectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare de către doamna judecător B..

Potrivit art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni (…), iar conform art. 99

1

din același act normativ, există rea credință atunci când judecătorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, iar gravă neglijență, atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerințe.

Astfel, pentru existența relei credințe, este necesar a fi probată încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit, cu știință, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane sau acceptând acest lucru.

Totodată, pentru existența gravei neglijențe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească neintenționat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

Așadar, pentru existența abaterii disciplinare prevăzută de dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 este necesar ca în exercitarea atribuțiilor de serviciu judecătorul să fi nesocotit o normă de drept material sau procesual, iar sub aspectul laturii subiective, ca această nesocotire să fie făcută cu rea-credință sau gravă neglijență, aspecte care nu se regăsesc în cauza de față.

Este adevărat că potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabili ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esența activității de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situațiile și condițiile cumulative mai sus expuse.

Însă, modul în care magistrații instrumentează, apreciază/califică și soluționează cererile, excepțiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

În speță, în acord cu opinia instanței de fond, Înalta Curte constată că "judecătorul reclamat" a respins prin încheierea din 19.02.2018, arătând considerentele pentru care a apreciat că este inadmisibilă cererea de intervenție formulată de numita C. pe care petentul A. a dorit să o susțină în calitate de avocat al acesteia, respectiv că instanța a explicat numitului A. împrejurarea că nu are nicio calitate procesuală în cauză, fapt ce a determinat și restituirea către acesta a tuturor înscrisurilor depuse la dosar și i-a adus la cunoștință să nu mai depună acte, având în vedere lipsa calității sale procesuale, respectiv să nu mai studieze dosarul cauzei la compartimentul Arhivă, sub sancțiunea aplicării amenzii judiciare pentru abuz de drept. (…) .

De asemenea, se constată că în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile în cauză, instanța de fond a reținut corect că nu constituie o cauză de anulare a actelor litigioase, modalitatea în care inspectorul judiciar a desfășurat activitatea de verificare a sesizărilor, arătându-se în acest sens, că inspectorul judiciar a analizat materialul probator disponibil, raportându-se la conținutul petiției formulate, la încheierile pronunțate de completul în cărui compunere a intrat judecătorul vizat, precum și verificarea directă a sistemului informatic Ecris.

Prin urmare, instanța de control judiciar constată că în mod corect autoritatea pârâtă, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu, a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistratul judecător verificat a acestei abateri, în condițiile prezentate.

Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 111 din 12 aprilie 2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 aprilie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.