ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1311/2015

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin sentința civilă nr. nr. 881/LM din 23 octombrie 2014 a Tribunalului Bihor, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. 651/111 din 10 februarie 2014 a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta B.A.F., în contradictoriu cu intimata SC P. SRL; pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 3.358 lei cu titlu de drepturi saîariaîe nete aferente perioadei iunie-noiembrie 2013, suma de 392 îei reprezentând indemnizație netă concediu de odihnă neefectuat aferentă perioadei 01 aprilie 2013-02 decembrie 2013, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale aferente, începând cu data de 26 noiembrie 2013 până la data plății efective; cu 824 îei cheltuieli de judecată (parțiale) în favoarea reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC P. SRL, înregistrat pe rolul Curții de Apel Oradea, secția I civilă, la data de 17 noiembrie 2014. La termenul din 19 februarie 2015, Curtea de Apel Oradea a dispus suspendarea cauzei în baza dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la judecarea definitivă a cauzelor ce formează obiectul Dosarelor nr. 1950/271/2014 al Judecătoriei Oradea și respectiv nr. 917/111/2014* al Tribunalului Bihor. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta B.A.F., înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație la data de 16 martie 2015. Prin rezoluția din 16 martie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu, prin care s-a reținut că recursul nu este admisibil.

Completul de filtru nr. 7, la data de 18 martie 2015, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.; comunicarea raportului a fost îndeplinită potrivit dovezilor de la filele 18 și 19 dosar recurs, însă părțile nu au formulat un punct de vedere. Constatându-se încheiată procedura de filtrare, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. s-a fixat termen pentru soluționarea căii de atac la data de 15 mai 2015, fără citarea părților. Examinând recursul, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepția de inadniisibilitate, reținută prin raportul întocmit în cauză, înalta Curte urmează a-I respinge, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente: Prin dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc.

civ., legiuitorul a stabilit că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei. Prin urmare, revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual civile, aceeași pentru subiectele de drept aflate în situații identice. Aceleași exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală. Din dispozițiile C. proc. civ. rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac este și cea privind existența unei hotărâri determinate ca atare de lege ca susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe calea procesuală aleasă de titularul căii de atac.

Recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă și, ca regulă, nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept. Potrivit art. 414 alin. (1) C. proc. civ., „Asupra suspendării judecării procesului instanța se va pronunța prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanța ierarhic superioară. Când suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, hotărârea este definitivă". Conform art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date fără drept de apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs.

Potrivit art. 214 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social raportate la art. 18 din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., hotărârile pronunțate în cererile privitoare la conflictele de muncă nu sunt supuse recursului, fiind supuse numai apelului la curtea de apel. Obiectul prezentului dosar îi reprezintă un conflict de muncă privind modul de acordare a drepturilor bănești cuvenite reclamantei, în conformitate cu prevederile C. muncii. Potrivit prevederilor art. 124 alin. (2) C. proc.

civ., incidentele procedurale se soluționează de instanța în fața căreia se invocă, astfel încât hotărârilor prin care acestea se soluționează le este aplicabil, ca regulă, regimul juridic al hotărârilor pronunțate de acea instanță, inclusiv în privința căilor de atac, respectiv a condițiilor și termenelor prevăzute de lege pentru declararea căilor de atac, în virtutea principiului accesorium sequitur principate, ceea ce înseamnă că derogările trebuie să fie expres prevăzute de îege. În speță, incidentul procedural (suspendarea pe temeiul art, 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.) a fost invocat în fața instanței de apei într-o cauză având ca obiect drepturi salariale izvorâte dintr-un contract de muncă.

Așadar, hotărârea pronunțată de instanța de apel într-o astfel de cauză este definitivă, în temeiul art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., iar acest regim juridic este aplicabil, ca regulă, și hotărârii prin care instanța de apel a soluționat un incident procedural invocat în fața sa. De altfel, norma se referă generic la „hotărâri date în apei", sintagmă ce include orice hotărâri pronunțate de către instanța de apel - în măsura în care nu se prevede contrariul -, nu numai pe cele prin care se soluționează însăși cererea de apel. Art 414 alin. (1) C. proc.

civ., ce reglementează hotărârea dată asupra suspendării judecății, conține o excepție de la principiul aceesorium sequitur principale în ceea ce privește regimul juridic al căii de atac în privința acestui incident procedural, astfel încât, fiind o normă de excepție, este de strictă interpretare și aplicare, Derogarea instituită prin această normă privește exclusiv calea de atac - în sensul că este vorba despre recurs, chiar dacă hotărârea asupra fondului este susceptibilă de apel - și posibilitatea exercitării separate a acesteia (ca derogare de la dispozițiile art, 466 alin. 4 C. proc. civ.). Legiuitorul nu a intenționat, însă, vreo derogare în privința termenului de exercitare a căii de atac dar nici în ceea ce privește admisibilitatea căii de atac în situațiile în care hotărârea de fond nu este supusă apelului sau recursului.

O asemenea excepție ar fi trebuit expres prevăzută, astfel cum legiuitorul a procedat în cazul altor incidente procedurale (de exemplu, în cazul recuzării, prin dispozițiile art. 53 alin. (1) C. proc. civ.), ceea ce nu s-a întâmplat în ipoteza suspendării judecății. Ca atare, în absența unei derogări exprese, nu se poate considera că recursul este admisibil și în acele situații în care hotărârea de fond este definitivă, inclusiv în situația unei hotărâri date în apel, tară drept de recurs, precum în cauză.

Pe de altă parte, se constată că art. 21 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 76/2012, prevede că „secția I civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nieio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel". În consecință, nici acest temei din legea specială nu ar permite reținerea caracterului admisibil al recursului întrucât, pe de o parte, încheierea de suspendare a soluționării apelului nu este o hotărâre nedefinitivă, iar pe de altă parte, o hotărâre judecătorească (încheierea de suspendare) nu poate fi calificată drept un act judecătoresc, de orice natură* teza finală a textului citat fiind alternativă ipotezei hotărârii nedefinitive și, prin urmare, aplicabilă situațiilor în care obiectul recusului este un alt act al instanței decât o hotărâre judecătorească nedefinitivă (hotărârile judecătorești fiind sentințe, decizii ori încheieri, conform art. 424 alin. (1) - (5) C. proc.

civ.). Față de cele menționate, din coroborarea dispozițiilor art. 414 alin. (1) C. proc. civ. cu art. 21 din Legea nr. 304/2004 și art. 17 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 rezultă că încheierea de suspendare din 19 februarie 2015 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, nu poate fi supusă recursului, fiind pronunțată de curtea de apel în cadrul soluționării unui apei declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art, 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta B.A.F., domiciliată în com. Abram, sat. Margine, jud. Bihor, în contradictoriu cu pârâta SC P. SRL, cu sediul în municipiul Oradea, jud. Bihor, împotriva încheierii din 19 februarie 2015 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă. Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților. Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 mai 2015.