ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1311/2015

Asupra cauzei

de față constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. nr. 881/LM

din 23 octombrie 2014 a Tribunalului Bihor, secția I civilă, pronunțată în

Dosarul nr. 651/111 din 10 februarie 2014 a fost admisă acțiunea formulată de

reclamanta B.A.F., în contradictoriu cu intimata SC P. SRL; pârâta a fost

obligată să plătească reclamantei suma de 3.358 lei cu titlu de drepturi

saîariaîe nete aferente perioadei iunie-noiembrie 2013, suma de 392 îei

reprezentând indemnizație netă concediu de odihnă neefectuat aferentă perioadei

01 aprilie 2013-02 decembrie 2013, sume ce se vor actualiza cu indicele de

inflație la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale aferente,

începând cu data de 26 noiembrie 2013 până la data plății efective; cu 824 îei

cheltuieli de judecată (parțiale) în favoarea reclamantei.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC P. SRL, înregistrat pe rolul Curții

de Apel Oradea, secția I civilă, la data de 17 noiembrie 2014.

La termenul din

19 februarie 2015, Curtea de Apel Oradea a dispus suspendarea cauzei în baza

dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la judecarea

definitivă a cauzelor ce formează obiectul Dosarelor nr. 1950/271/2014 al

Judecătoriei Oradea și respectiv nr. 917/111/2014* al Tribunalului Bihor.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs reclamanta B.A.F., înregistrat pe rolul Înaltei

Curți de Casație la data de 16 martie 2015.

Prin rezoluția

din 16 martie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a

dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu, prin care s-a

reținut că recursul nu este admisibil.

Completul de

filtru nr. 7, la data de 18 martie 2015, constatând întrunite condițiile

prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului

către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia,

astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.; comunicarea raportului a

fost îndeplinită potrivit dovezilor de la filele 18 și 19 dosar recurs, însă

părțile nu au formulat un punct de vedere.

Constatându-se

încheiată procedura de filtrare, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

s-a fixat termen pentru soluționarea căii de atac la data de 15 mai 2015, fără

citarea părților.

Examinând

recursul, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepția

de inadniisibilitate, reținută prin raportul întocmit în cauză, înalta Curte

urmează a-I respinge, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Prin

dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că

hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în

condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din

dispozitivul ei.

Prin urmare,

revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în

condițiile legii procesual civile, aceeași pentru subiectele de drept aflate în

situații identice.

Aceleași

exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în

alte condiții decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală.

Din

dispozițiile C. proc. civ. rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi

întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac este și cea privind

existența unei hotărâri determinate ca atare de lege ca susceptibilă a fi

supusă controlului judiciar pe calea procesuală aleasă de titularul căii de

atac.

Recursul este o

cale extraordinară de atac, nedevolutivă și, ca regulă, nesuspensivă de

executare, prin intermediul căreia, în cazurile strict și limitativ prevăzute

de lege, se exercită controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de

drept.

Potrivit art.

414 alin. (1) C. proc. civ., „Asupra suspendării judecării procesului instanța

se va pronunța prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat,

la instanța ierarhic superioară. Când suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte

de Casație și Justiție, hotărârea este definitivă".

Conform art.

634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date

fără drept de apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs.

Potrivit art.

214 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social raportate la art. 18 din

Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor

judecătorești, precum și pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010

privind C. proc. civ., hotărârile pronunțate în cererile privitoare la

conflictele de muncă nu sunt supuse recursului, fiind supuse numai apelului la

curtea de apel.

Obiectul

prezentului dosar îi reprezintă un conflict de muncă privind modul de acordare

a drepturilor bănești cuvenite reclamantei, în conformitate cu prevederile C.

muncii.

Potrivit

prevederilor art. 124 alin. (2) C. proc. civ., incidentele procedurale se

soluționează de instanța în fața căreia se invocă, astfel încât hotărârilor

prin care acestea se soluționează le este aplicabil, ca regulă, regimul juridic

al hotărârilor pronunțate de acea instanță, inclusiv în privința căilor de

atac, respectiv a condițiilor și termenelor prevăzute de lege pentru declararea

căilor de atac, în virtutea principiului accesorium sequitur principate, ceea

ce înseamnă că derogările trebuie să fie expres prevăzute de îege.

În speță,

incidentul procedural (suspendarea pe temeiul art, 413 alin. (1) pct. 1 C.

proc. civ.) a fost invocat în fața instanței de apei într-o cauză având ca

obiect drepturi salariale izvorâte dintr-un contract de muncă.

Așadar,

hotărârea pronunțată de instanța de apel într-o astfel de cauză este

definitivă, în temeiul art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., iar acest regim

juridic este aplicabil, ca regulă, și hotărârii prin care instanța de apel a

soluționat un incident procedural invocat în fața sa. De altfel, norma se

referă generic la „hotărâri date în apei", sintagmă ce include orice

hotărâri pronunțate de către instanța de apel - în măsura în care nu se prevede

contrariul -, nu numai pe cele prin care se soluționează însăși cererea de

apel.

Art 414 alin.

(1) C. proc. civ., ce reglementează hotărârea dată asupra suspendării

judecății, conține o excepție de la principiul aceesorium sequitur principale

în ceea ce privește regimul juridic al căii de atac în privința acestui

incident procedural, astfel încât, fiind o normă de excepție, este de strictă

interpretare și aplicare,

Derogarea

instituită prin această normă privește exclusiv calea de atac - în sensul că

este vorba despre recurs, chiar dacă hotărârea asupra fondului este

susceptibilă de apel - și posibilitatea exercitării separate a acesteia (ca

derogare de la dispozițiile art, 466 alin. 4 C. proc. civ.).

Legiuitorul nu

a intenționat, însă, vreo derogare în privința termenului de exercitare a căii

de atac dar nici în ceea ce privește admisibilitatea căii de atac în situațiile

în care hotărârea de fond nu este supusă apelului sau recursului. O asemenea

excepție ar fi trebuit expres prevăzută, astfel cum legiuitorul a procedat în

cazul altor incidente procedurale (de exemplu, în cazul recuzării, prin

dispozițiile art. 53 alin. (1) C. proc. civ.), ceea ce nu s-a întâmplat în

ipoteza suspendării judecății.

Ca atare, în

absența unei derogări exprese, nu se poate considera că recursul este admisibil

și în acele situații în care hotărârea de fond este definitivă, inclusiv în

situația unei hotărâri date în apel, tară drept de recurs, precum în cauză.

Pe de altă

parte, se constată că art. 21 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 76/2012,

prevede că „secția I civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios

administrativ și fiscal, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă

recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor

hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate

împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice

natură, care nu pot fi atacate pe nieio altă cale, iar cursul judecății a fost

întrerupt în fața curților de apel".

În consecință,

nici acest temei din legea specială nu ar permite reținerea caracterului

admisibil al recursului întrucât, pe de o parte, încheierea de suspendare a

soluționării apelului nu este o hotărâre nedefinitivă, iar pe de altă parte, o

hotărâre judecătorească (încheierea de suspendare) nu poate fi calificată drept

un act judecătoresc, de orice natură* teza finală a textului citat fiind

alternativă ipotezei hotărârii nedefinitive și, prin urmare, aplicabilă

situațiilor în care obiectul recusului este un alt act al instanței decât o

hotărâre judecătorească nedefinitivă (hotărârile judecătorești fiind sentințe,

decizii ori încheieri, conform art. 424 alin. (1) - (5) C. proc. civ.).

Față de cele menționate,

din coroborarea dispozițiilor art. 414 alin. (1) C. proc. civ. cu art. 21 din

Legea nr. 304/2004 și art. 17 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 rezultă că

încheierea de suspendare din 19 februarie 2015 a Curții de Apel Oradea, secția

I civilă, nu poate fi supusă recursului, fiind pronunțată de curtea de apel în

cadrul soluționării unui apei declarat împotriva unei hotărâri supuse numai

apelului.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art, 493 alin. (5) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de reclamanta B.A.F., domiciliată în com. Abram,

sat. Margine, jud. Bihor, în contradictoriu cu pârâta SC P. SRL, cu sediul în

municipiul Oradea, jud. Bihor, împotriva încheierii din 19 februarie 2015 a

Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

Potrivit

dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei

căi de atac și se comunică părților.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 15 mai 2015.