ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1576/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1576/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

În examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamații I.P. și

I.M.A., prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a

civilă, au solicitat obligarea în solidar, a pârâților B.N.R., Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice și C.B. la plata valorii actualizate a sumei

de 4 milioane lei la nivel de an 1943, valoare estimată provizoriu la suma de

4.320.532,4 RON și la plata dobânzii legale aferente sumei pretinse, începând

de la scadență și până la data plății efective.

Prin Sentința civilă

nr. 834 din 22 aprilie 2011,Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a B.N.R. și C.B., a respins

acțiunea formulată de reclamanții I.P. și I.M.A., în contradictoriu cu pârâții

B.N.R. și C.B., ca fiind promovată împotriva unor persoane fără calitate

procesuală pasivă.

Totodată, a admis

excepția prescrierii dreptului material la acțiunea formulată de reclamanții

I.P. și I.M.A. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Pentru a pronunța

această sentință instanța de fond a reținut, în esență, cu privire la excepția

lipsei calității procesuale pasive a B.N.R. și C.B., s-a reținut că în speță,

reclamanții invocă în susținerea pretențiilor lor bănești un drept de creanță

stabilit prin Sentința civilă nr. 289/1943 pronunțată de Tribunalul Județului

Covurlui.

Din conținutul

acestui titlu a rezultat că Regia Autonomă C. a fost obligată să plătească cu

titlu de despăgubiri suma de 5 milioane 500 mii lei către reclamanți prin

reprezentant I.P., mama reclamanților. Așadar, debitor față de reclamanți

potrivit acestui titlu este Regia Autonomă C.

Întrucât calitatea

procesuală presupune existența unei identități între părțile din procesul civil

declanșat și persoanele implicate în raportul juridic dedus judecății, altfel

spus, reclamantul trebuie să fie titularul dreptului afirmat, iar pârâtul cu

cel obligat în raportul juridic respectiv, instanța a reținut că B.N.R. și C.B.

nu au calitate procesuală pasivă.

În consecință,

acțiunea promovată de reclamanți în contradictoriu cu aceste două pârâte a fost

respinsă ca fiind promovată împotriva unor persoane fără calitate procesuală

pasivă.

În ceea ce privește

excepția prescrierii dreptului de acțiune, instanța a reținut că reclamanții au

luat la cunoștință de existența titlului sus-menționat, respectiv Sentința

civilă nr. 289/1943 pronunțată de Tribunalul Județului Covurlui cel puțin din

anul 2001, împrejurare ce rezultă din corespondența purtată cu B.N.R.

Potrivit

dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "dreptul la

acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost

exercitat în termenul stabilit de lege", iar potrivit art. 3 din același

act normativ, "termenul general de prescripție aplicabil acțiunilor

personale care însoțesc drepturi subiective de creanță este de 3 ani."

În speță, reclamanții

au promovat acțiunea la 13 aprilie 2010, la mai mult de 10 ani, cel puțin, de

când au luat la cunoștință se hotărârea Tribunalului Covurlui.

Nu a putut reține că

sumele pretinse au fost depuse într-un cont astfel încât să fie în prezența

unei acțiuni imprescriptibile de natura celor vizând recuperarea depunerilor

cec.

În consecință, a

respins ca prescris dreptul la acțiune al reclamanților pentru recuperarea

sumelor menționate în titlu, Sentința civilă nr. 289/1943 pronunțată de

Tribunalul Județului Covurlui, formulată în contradictoriu cu Statul Român.

Apelul declarat de

reclamanții I.P. și I.M.A., împotriva acestei sentințe, a fost respins ca

nefondat de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie prin Decizia civilă nr. 27A din 28 ianuarie 2012.

În argumentarea

acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că prima instanță a

constatat că, potrivit Sentinței civile nr. 289/1943, C. a fost obligată să

plătească reclamanților prin reprezentantul lor legal, I.P. (mama lor) suma de

5 milioane 500 de mii lei, concluzionând faptul că acestei instituții îi revine

calitatea de debitor față de reclamanți și pe cale de consecință, nu se

justifică legitimitatea procesuală pasivă a pârâtelor B.N.R. și C.B.

Instanța de apel a

apreciat, în urma analizei situației de fapt, că simplul fapt că B.N.R. i-au

fost acordate competențe de control asupra sistemului bancar, aceasta nu este

de natură să conducă automat la concluzia că, în mod imperios necesar, este

deținătoarea evidențelor referitoare la depunerea sumelor de bani sau a altor

valori de către C. în favoarea reclamanților, în condițiile în care, această

instituție, efectuând verificările de rigoare, afirmă contrariul. De asemenea,

simplul fapt că C.B. a fost una dintre puținele instituții bancare care și-a

continuat activitatea, cu păstrarea specificului, și după 1947, nu poate

îndreptăți la concluzia că, în mod obligatoriu această bancă trebuie să dețină

în evidențele sale depunerile realizate pe numele reclamanților, în temeiul

sentinței civile anterior menționate. În mod similar, existența unei

posibilități în sensul arătat în cele ce preced nu poate fi considerată

suficientă sau viabilă, în condițiile în care însăși reclamanții recunosc că

pârâta C.B. nu confirmă existența depunerilor bancare în scopul executării

obligațiilor impuse în sarcina C. prin Hotărârea judecătorească 289/1943.

Instanța de control

judiciar nu a apreciat că s-a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art.

174 C. proc. civ. de către tribunal deoarece suntem în situația în care

pârâtele au refuzat să răspundă la interogatoriul încuviințat de instanță

pentru a dovedi deținerea sau existența înscrisului sau în cazul în care, din

probele administrate, ar fi rezultat că pârâtele au ascuns sau au distrus

înscrisul solicitat, sau au refuzat să-l prezinte organului judiciar, după ce

s-a dovedit deținerea sa.

Examinând materialul

probator administrat în cauză, s-a conchis că s-au realizat verificările corespunzătoare,

din care a rezultat că nu figurează în fondul arhivistic evidențe care să

confirme depunerea de bani de către C. în temeiul Sentinței civile nr. 289/1943

în favoarea apelanților reclamanți. Pe cale de consecință, Curtea consideră că

nu pot fi incidente prevederile art. 174 C. proc. civ., în condițiile în care

nu se poate reține refuzul pârâtelor de a furniza relațiile solicitate și nici

nu s-a probat de către reclamanți faptul de a se fi distrus sau ascuns aceste

evidențe.

Pe cale de consecință,

având în vedere că debitoarea C. nu a indicat în concret modul în care a

procedat la executarea obligației stabilite în sarcina sa prin Sentința civilă

nr. 289/1943 și nici nu a indicat la care instituție de stat a efectuat

consemnarea valorilor, iar din evidențele pârâtelor nu rezultă existența unor

astfel de depuneri, Curtea a considerat că în mod corect s-a reținut de către

prima instanță lipsa calității procesuale pasive a pârâtelor B.N.R. și C.B.

Instanța de apel a

reținut că, față de situația de fapt care rezultă din probele administrate în

cauză, legitimitatea procesuală pasivă a celor două instituții bancare nu se

justifică, astfel că în mod corect prima instanță, admițând excepția, a respins

acțiunea introductivă față de aceste pârâte pe lipsa calității procesuale

pasive.

În ceea ce privește

calificarea juridică a dreptului pe care reclamanții vor să-l valorifice prin

prezenta acțiune, instanța de apel a reținut că nu s-a făcut dovada de către

reclamanți a faptului că debitorul C. a plătit efectiv sumele de bani

respective, astfel că nu se poate vorbi de existența unui drept de proprietate

a petenților asupra acestor valori, ci doar s-a probat faptul că prin Sentința

civilă nr. 289/1943 C. a fost obligată, în temeiul răspunderii civile delictuale,

potrivit dispozițiilor art. 1000 alin. (1) C. civ., la plata unor sume de bani

cu titlu de daune materiale și morale către reclamanți și mama acestora, astfel

că dreptul corelativ al apelanților de a încasa aceste sume de bani are natura

unui drept de creanță, prescriptibil în termenul general de prescripție de 3

ani. Pe cale de consecință, în mod corect prima instanță a admis excepția

prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca atare cererea de

chemare în judecată față de celălalt pârât.

Totodată, s-a

apreciat că nu se poate reține culpa primei instanțe pentru neadministrarea

unui probatoriu complet, în concepția apelanților reclamanți, în condițiile în

care aceștia nu indică în concret care anume mijloace de probă ar mai fi fost

necesar să fie administrate. Corelativ cu aceste aspecte, s-a reținut că nu

apare ca justificată nici susținerea reclamanților în sensul că prima instanță

ar fi trebuit să unească cu fondul excepția lipsei calității procesuale a

pârâtelor B.N.R. și C.B., apelanții nearătând care probe, comune cu cele

necesare pentru rezolvarea fondului litigiului, se impuneau a mai fi

administrate pentru clarificarea chestiunii legate de legitimitatea procesuală

a pârâtelor.

S-a reținut că

reclamanții se prevalează de un drept de creanță, stabilit prin Sentința civilă

nr. 289/1943 pronunțată de Tribunalul Covurlui, prin care s-a statuat în

sarcina debitoare C. obligație de plată a daunelor morale și materiale, în

temeiul răspunderii civile delictuale, reglementate de dispozițiile art. 1000

alin. (1) C. civ. reținându-se în considerentele hotărârii că C. este

responsabilă pentru prejudiciul cauzat prin fapta personalului din serviciul

său. S-a constatat că temeiul juridic avut în vedere de instanță justifică

concluzia potrivit căreia între reclamanți și mama lor pe de o parte și C. pe

de altă parte s-a născut un raport juridic obligațional, în cadrul căruia

reclamanții sunt titularii dreptului de creanță (creditorii), de a primi

despăgubirile stabilite de instanță, iar C. este titularul obligației

corelative (debitorul) de a plăti suma stabilită prin hotărârea judecătorească.

Pe cale de consecință, în mod corect, prima instanță a calificat acțiunea cu

care a fost sesizată ca fiind o acțiune personală, supusă prescripției

extinctive, potrivit regulilor generale reglementate de dispozițiile Decretului

nr. 167/1958.

Faptul că s-a

considerat ca prescrisă acțiunea față de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice nu este de natură să afecteze situația debitorului obligat

la plata sumelor de bani, potrivit Sentinței civile nr. 289/1943, și anume C.,

în condițiile în care chestiunea prescripției se analizează distinct, în raport

de persoana debitorului, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 13 și

16 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție poate fi supus

suspendării și a întreruperii, aceste incidente presupunând anumite fapte

personale ale debitorului.

De asemenea, s-a

reținut că nu se putea antama chestiunea calității procesuale pasive a Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în care acest pârât nu

a exercitat calea de atac a apelului, nu a invocat această excepție în fața

instanței de apei și de asemenea, trebuie respectat principiul non reformatio

in pejus. Curtea a considerat că invocarea din oficiu a unei astfel de excepții

în apel ar fi de natură să agraveze situația apelanților reclamanți.

Răspunzând criticii

conform căreia sentința nu a fost motivată, instanța de apel a reținut că

sentința apelată a fost redactată cu respectarea cerințelor procedurale.

Împotriva acestei

decizii reclamanții I.P. și I.M.A. au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În susținerea

motivelor de recurs indicate, recurenții au arătat, în esență, că soluția

instanței de apel este bazată pe o apreciere greșită a situației de fapt și a

probatoriilor din cauză, pornind de la o premisă greșită și străină de obiectul

cauzei atâta vreme cât pune în discuție aspecte neridicate de către părți și

raporturi juridice ce nu sunt deduse judecății de față, respectiv analizează

dacă C. dovedește că a făcut plata conform Sentinței nr. 289/1943 și pune în

discuție acest aspect și dovezi fără ca C. să fie parte în proces.

De altfel, susțin

recurenții, erorile, confuziile și contradicțiile menționate sunt cele care au

stat la baza greșitei aprecieri de către instanța de apel a lipsei calității

procesuale pasive a intimatelor B.N.R. și C.B., când în realitate, acestea sunt

singurele care pot deține arhivele instituțiilor bancare de la nivelul anului

1943, B.N.R. preluând și patrimoniul acestora, fiind de necontestat faptul că

C., care nu este parte în proces, confirmă depunerea sumelor revendicate,

legitimitatea pasivă a acestor două intimate fiind evidentă.

Recurenții susțin că

instanța de apel se contrazice în motivarea deciziei recurate în sensul că

odată susține faptul că, în aplicarea Decretului nr. 197/1948 au fost

desființate toate instituțiile bancare și de credit, ceea ce ar confirma

apărările recurenților-reclamanți, urmând ca un alineat mai jos, în încercarea

de a demonstra apărările recurenților-reclamanți, instanța de apel reține

faptul că intimata B.N.R. avea doar atribuții de control asupra instituțiilor

bancare, omițând sa mai aibă în vedere faptul că nu mai existau aceste instituții

bancare și de credit, mai puțin instituțiile exceptate de la naționalizare, din

care doar intimata C.B. mai putea primi depuneri.

În opinia

recurenților, instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit

dispozițiile art. 174 C. proc. civ. în sensul că nu a fost administrată proba

cu interogatoriu, deci această teză nu se aplică, iar refuzul de prezentare a

înscrisului sau distrugerea acestora rezultă din însăși susținerile instanței

de apel și din înscrisurile existente la dosar.

În ceea ce privește

calificarea juridică a drepturilor recurenților-reclamanți, recurenții susțin

că instanța de apel pornește de la o ipoteză greșită bazată pe o greșită

apreciere a obiectului cauzei deduse judecății, respectiv de la premisa că C.

afirmă că a făcut plata, dar nu poate dovedi acest aspect. Ori obiectul cauzei

de față nu îl reprezintă obligarea C. la efectuarea plății conform Sentinței

nr. 289/1943 astfel încât C. să fie obligat să facă dovada plății.

Recurenții apreciază

că analiza naturii juridice a pretențiilor recurenților-reclamanți trebuie să

pornească de la ipoteza și premisa că plata a fost făcută de către C. prin

consemnarea sumelor pe numele și la dispoziția recurenților-reclamanți, minori

la acel moment.

Pe de altă parte,

susțin recurenții, în condițiile în care C. nu este parte în cauza de față, iar

recurenții-reclamanți nu îi opun acestuia niciun drept, se apreciază că în

niciun caz nu se poate pune în discuție existența unui drept de creanță.

Recurenții apreciază

că în mod greșit instanța de apel a luat în discuție apelurile

recurenților-reclamanți referitoare la necesitatea completării probatoriilor

invocând prevederile art. 129 alin. (1) și art. 723 alin. (1) C. proc. civ.,

dovedind astfel faptul că nu a fost reținut corect la ce se refereau recurenții-reclamanți

atunci când au invocat o atare necesitate.

Recurenții consideră

că ar fi trebuit să se aibă în vedere dispozițiile art. 129 alin. (5) și alin.

(5

1

) și ale art. 137 C. proc. civ., în sensul că ar fi trebuit să

observe faptul că recurenții-reclamanți au solicitat în subsidiar necesitatea

completării probatoriilor pe excepții și unirea acestora cu fondul și de

asemenea să aibă în vedere că asemenea probe au fost propuse de la judecarea

fondului putând fi astfel invocate în căile de atac.

Trebuia să se aibă în

vedere, susțin recurenții, și dispozițiile art. 129 alin. (6) și să aibă în

vedere faptul că instanța de fond nu a fost învestită cu o acțiune în pretenții

îndreptată împotriva C. privind plata sumei din Sentința nr. 289/1943, ci cu o acțiune

în revendicare.

Recurenții consideră

că în mod greșit instanța de apel încearcă să-și întemeieze soluția calificării

dreptului dedus judecății ca fiind un drept de creanță pe faptul că

recurenții-apelanți-reclamanți nu au arătat în mod concret modalitatea în care

C. a dat curs obligației de plată atâta vreme cât recurenții-reclamanți fiind

minori la acel moment, exista și există un singur mod de îndeplinire a

acesteia, respectiv prin consemnare pentru și la dispoziția acestora,

consemnare ce nu se putea face decât la o instituție bancară a cărei

credibilitate era incontestabilă, mai ales datorită faptului că C. era în

proprietatea și sub controlul Statului, deci cu reguli foarte stricte în

executarea obligațiilor.

Este în mod vădit în

afara cauzei aprecierea instanței potrivit căreia recurenții-reclamanți s-ar

prevala de Sentința nr. 289/1943 pentru a-și satisface în cauza de față un

drept de creanță față de C., susțin recurenții, atâta vreme cât instanța de

fond nu a fost învestită cu o asemenea cerere.

Ultimul motiv de

recurs privește critica formulată în apel privind nemotivarea soluției de către

instanța de fond, recurenții considerând că doar instanța de apel a făcut

aprecieri și a încercat să motiveze calificarea naturii juridice a dreptului

dedus judecății, însă instanța de apel nu a motivat și ultimul motiv de apel

referitor la inexistența motivării sentinței instanței de fond.

Pentru aceste motive

recurenții au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și,

în consecință, admiterea apelului, să se constate ca fiind nefondate și

neîntemeiate excepțiile lipsei procesuale pasive ale intimatelor-pârâte B.N.R.

și C.B. precum și cea a prescripției dreptului la acțiune, să se dispună

respingerea acestora și trimiterea cauzei la instanța de fond în vederea

continuării judecății.

Prin întâmpinările

depuse la dosar intimatele-pârâte B.N.R. și C.B., răspunzând punctual

criticilor recurenților, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este

nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării

criticilor invocate, se constată că deși recurenții au invocat în sprijinul

cererii de recurs motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct, 7, 8 și 9

C. proc. civ., nu au dezvoltat, în mod distinct și concret, motivele subsumate

acestora.

În primul rând

trebuie subliniat că nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât

motivele care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în

actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri

în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că

instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt

stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar

de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care

aceasta o constată.

Modul în care

instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza

acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în

actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C.

proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere

a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 2 mai 2001,

odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000.

Așa fiind, criticile

care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei

instanței de recurs.

Invocând dispozițiile

art 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții reclamanți I.P. și I.M.A. reiterează

aceleași critici, invocând, în esență faptul că instanța de apel a reținut o

altă situație de fapt decât cea reala și străină de obiectul cauzei și că

exista motivări contradictorii cu privire la preluarea patrimoniului și a

arhivelor băncilor dizolvate în temeiul Decretului nr. 197/1948.

S-a argumentat

anterior că în faza procesuală a recursului, instanța nu are abilitatea legală

de a analiza situația de fapt.

Potrivit art. 304 pot

7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii".

Critica recurenților

constând în pretinsa contradicție a motivării situației de fapt se constituie

între critica de netemeinicie a hotărârii atacate, nesusceptibilă de a fi

supusă controlului judiciar pe calea de atac dedusă judecății și care nu poate

fi încadrată în dispozițiile legale evocate în prezentul recurs.

De altfel, Înalta

Curte constată că hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt și de drept care

au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților.

Așa fiind, și această

critică apare ca nefondată și nu poate fi primită.

Motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia se poate

cere modificarea soluției recurate atunci când instanța a interpretat greșit

actul dedus judecății sau a schimbat natura și înțelesul acestuia, nu a fost

argumentat în fapt și în drept în mod distinct.

Argumentarea

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este o

cerință impusă de faptul că, procedural, fiecare motiv vizează o anumită

nelegalitate. Prin urmare, Înalta Curte nu poate păși la o analiză a

nelegalității imaginând posibile argumente și dispoziții legale pe care se le

examineze din perspectiva acestui motiv.

Din același punct de

vedere, al nemotivării, se observă că recurenta a relatat opinii proprii despre

dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce

vizează în realitate netemeinicia deciziei.

În cazul de față,

motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuție

probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor,

ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Motivul prevăzut de

art. 304 alin. (9) C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii

criticate sau aplicarea greșită a legii.

Din perspectiva

motivului de recurs indicat, recurenții au criticat decizia recurată prin

prisma încălcării dispozițiilor art. 174, art. 129 alin. (5), (5

1

)

și alin. (6) și art. 723 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte constată

că dispozițiile art. 174 C. proc. civ. au fost invocate cu scopul de a repune

în discuție analiza probatoriului administrat având în vedere că menționatele

dispoziții invocate fac referire la interogatoriul ce trebuie efectuat în

dovedirea deținerii sau existenței unui înscris, astfel încât această critică

va fi respinsă ca vizând aspecte de netemeinicie ce nu pot fi analizate în

această fază procesuală.

De altfel, în cauză

nu sunt incidente dispozițiile art. 174 C. proc. civ., întrucât nu a fost

solicitată și nici administrată proba cu interogatoriu, prin urmare nu există

refuz al intimatelor de a răspunde la interogatoriu cu privire la dovedirea

deținerii sau existenței înscrisului și nici nu a reieșit din dovezile

administrate că intimatele ar fi ascuns sau distrus acel înscris.

Potrivit

dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.: "Judecătorii au

îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice

greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și

prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice

și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră

necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc".

Textul de lege

sus-menționat consacră principiul rolului activ al instanței în desfășurarea

procesului, respectiv să atenționeze părțile asupra drepturilor și obligațiilor

care le revin, să stăruie în orice fază procesuală la soluționarea amiabilă a

cauzei, să stăruie în scopul de a preveni orice greșeală în aflarea adevărului

și să se pronunțe numai asupra obiectului dedus judecății.

În speță, se constată

că, printr-o integrală și completă apreciere a probelor, instanța de apel a

stabilit cu rigurozitate adevăratele raporturi juridice dintre părți,

interpretând corect întreaga documentație existentă, soluția pronunțată fiind

în deplină concordanță cu situația de fapt și de drept.

Nu se poate reține că

a fost încălcat principiul rolului activ al instanței, deoarece au fost puse în

discuția părților toate aspectele esențiale în soluționarea cauzei, a fost

respectat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare

dezbaterile având loc în prezența părților, susținerile au fost consemnate

conform Încheierii din 19 ianuarie 2012.

Rolul activ nu

înseamnă, așa cum a evidențiat jurisprudența, încălcarea principiului

disponibilității în procesul civil, deoarece obligația de a-și proba apărările

revine reclamantului, în condițiile dispozițiilor art. 1169 C. civ., instanța

neputând să se substituie voinței părților, judecătorul fiind însă obligat să

descopere adevărul și să dea părților, în egală măsură, îndrumare în apărarea

drepturilor și intereselor legitime.

Dintr-un alt punct de

vedere, se constată că instanța de apel ca instanță devolutivă are plenitudine

de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană

în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva

utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu

poate să procedeze la reinterpretarea probelor despre care face vorbire

recurentul.

De altfel, instanța

de apel a apreciat în mod corect că nu poate reține culpa primei instanțe

pentru neadministrarea unui probatoriu complet, în condițiile în care

reclamanții nu indică în concret care anume mijloace de probă ar mai fi fost

necesar să fie administrate.

În concluzie, se

constată că recurenții reiau situația de fapt cu privire la interpretarea

probatoriilor administrate în cauză, situație analizată în cadrul etapei

devolutive a apelului, ce nu poate face obiectul analizei în această fază

procesuală.

Respectând

dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanța a hotărât numai asupra

obiectului cererii deduse judecății și în apel nu a schimbat calitatea

părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu a permis

părților să facă cereri noi, astfel încât nici menționatele dispoziții nu au

fost încălcate.

Dispozițiile art. 723

C. proc. civ. au fost invocate pur formal întrucât recurenții nu au demonstrat

că drepturile procedurale nu au fost exercitate cu bună-credință și potrivit

scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.

Întreaga aserțiune a

recurenților privind calificarea juridică a dreptului recurenților-reclamanți

în sensul că instanța de apel a plecat de la o ipoteză greșită bazată pe o

greșită apreciere a obiectului cauzei dedusă judecății nu poate fi primită.

Astfel, instanța de

apel, în analiza criticilor cu care a fost investită, în mod corect a pornit ce

la faptul că nu s-a făcut dovada de către reclamanți că debitorul C. a plătit

efectiv sumele de bani respective, apreciind că nu se poate vorbi de existența

unui drept de proprietate a petenților asupra acestor valori, ci doar s-a

probat faptul că prin Sentința civilă nr. 289/1943 C. a fost obligată, în

temeiul răspunderii civile delictuale, potrivit dispozițiilor art. 1000 alin.

(1) C. civ., la plata unor sume de bani cu titlu de daune materiale și morale

către reclamanți și mama acestora, astfel că dreptul corelativ al reclamanților

de a încasa aceste sume de bani are natura unui drept de creanță, prescriptibil

în termenul general de prescripție de 3 ani.

Nici criticile

referitoare la greșita calificare a dreptului dedus judecății ca fiind un drept

de creanță nu pot fi reținute spre analiză întrucât instanța de apel a

constatat natura dreptului, în mod judicios, în raport de Sentința civilă nr.

289/1943 prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat în sarcina debitoarei

C. obligația de plată a daunelor morale și materiale, în temeiul răspunderii

civile delictuale, reglementate de dispozițiile art 1000 alin. (1) C. civ.

Nu poate fi primită

susținerea recurenților privind faptul că instanța de apel a făcut aprecieri și

încearcă să motiveze calificarea naturii juridice a dreptului dedus judecății

pentru a răspunde nemotivării sentinței instanței de fond, întrucât instanța de

apel, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, avea dreptul și era

obligată ca răspunzând motivului de apel invocat să facă aprecieri privind

constatarea naturii dreptului dedus judecății. De altfel, această susținere

nici nu poate fi considerată o critică a deciziei recurate atâta timp cât

însuși recurenții apreciază faptul că argumentația instanței de apel

"răspunde în mod clar și precis la critica din apel".

Așa fiind, se

constată că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor

formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, sub acest

aspect decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții I.M.A. și I.P. împotriva Deciziei civile nr.

27 A din 26 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 11 aprilie 2013.

Procesat

de GGC - AZ