ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1576/2013

Asupra recursului de față; În examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamații I.P. și I.M.A., prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, au solicitat obligarea în solidar, a pârâților B.N.R., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și C.B. la plata valorii actualizate a sumei de 4 milioane lei la nivel de an 1943, valoare estimată provizoriu la suma de 4.320.532,4 RON și la plata dobânzii legale aferente sumei pretinse, începând de la scadență și până la data plății efective. Prin Sentința civilă nr. 834 din 22 aprilie 2011,Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a B.N.R. și C.B., a respins acțiunea formulată de reclamanții I.P.

și I.M.A., în contradictoriu cu pârâții B.N.R. și C.B., ca fiind promovată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. Totodată, a admis excepția prescrierii dreptului material la acțiunea formulată de reclamanții I.P. și I.M.A. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut, în esență, cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a B.N.R. și C.B., s-a reținut că în speță, reclamanții invocă în susținerea pretențiilor lor bănești un drept de creanță stabilit prin Sentința civilă nr. 289/1943 pronunțată de Tribunalul Județului Covurlui. Din conținutul acestui titlu a rezultat că Regia Autonomă C. a fost obligată să plătească cu titlu de despăgubiri suma de 5 milioane 500 mii lei către reclamanți prin reprezentant I.P., mama reclamanților.

Așadar, debitor față de reclamanți potrivit acestui titlu este Regia Autonomă C. Întrucât calitatea procesuală presupune existența unei identități între părțile din procesul civil declanșat și persoanele implicate în raportul juridic dedus judecății, altfel spus, reclamantul trebuie să fie titularul dreptului afirmat, iar pârâtul cu cel obligat în raportul juridic respectiv, instanța a reținut că B.N.R. și C.B. nu au calitate procesuală pasivă. În consecință, acțiunea promovată de reclamanți în contradictoriu cu aceste două pârâte a fost respinsă ca fiind promovată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. În ceea ce privește excepția prescrierii dreptului de acțiune, instanța a reținut că reclamanții au luat la cunoștință de existența titlului sus-menționat, respectiv Sentința civilă nr. 289/1943 pronunțată de Tribunalul Județului Covurlui cel puțin din anul 2001, împrejurare ce rezultă din corespondența purtată cu B.N.R.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege", iar potrivit art. 3 din același act normativ, "termenul general de prescripție aplicabil acțiunilor personale care însoțesc drepturi subiective de creanță este de 3 ani." În speță, reclamanții au promovat acțiunea la 13 aprilie 2010, la mai mult de 10 ani, cel puțin, de când au luat la cunoștință se hotărârea Tribunalului Covurlui. Nu a putut reține că sumele pretinse au fost depuse într-un cont astfel încât să fie în prezența unei acțiuni imprescriptibile de natura celor vizând recuperarea depunerilor cec.

În consecință, a respins ca prescris dreptul la acțiune al reclamanților pentru recuperarea sumelor menționate în titlu, Sentința civilă nr. 289/1943 pronunțată de Tribunalul Județului Covurlui, formulată în contradictoriu cu Statul Român. Apelul declarat de reclamanții I.P. și I.M.A., împotriva acestei sentințe, a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie prin Decizia civilă nr. 27A din 28 ianuarie 2012. În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că prima instanță a constatat că, potrivit Sentinței civile nr. 289/1943, C. a fost obligată să plătească reclamanților prin reprezentantul lor legal, I.P.

(mama lor) suma de 5 milioane 500 de mii lei, concluzionând faptul că acestei instituții îi revine calitatea de debitor față de reclamanți și pe cale de consecință, nu se justifică legitimitatea procesuală pasivă a pârâtelor B.N.R. și C.B. Instanța de apel a apreciat, în urma analizei situației de fapt, că simplul fapt că B.N.R. i-au fost acordate competențe de control asupra sistemului bancar, aceasta nu este de natură să conducă automat la concluzia că, în mod imperios necesar, este deținătoarea evidențelor referitoare la depunerea sumelor de bani sau a altor valori de către C. în favoarea reclamanților, în condițiile în care, această instituție, efectuând verificările de rigoare, afirmă contrariul.

De asemenea, simplul fapt că C.B. a fost una dintre puținele instituții bancare care și-a continuat activitatea, cu păstrarea specificului, și după 1947, nu poate îndreptăți la concluzia că, în mod obligatoriu această bancă trebuie să dețină în evidențele sale depunerile realizate pe numele reclamanților, în temeiul sentinței civile anterior menționate. În mod similar, existența unei posibilități în sensul arătat în cele ce preced nu poate fi considerată suficientă sau viabilă, în condițiile în care însăși reclamanții recunosc că pârâta C.B. nu confirmă existența depunerilor bancare în scopul executării obligațiilor impuse în sarcina C. prin Hotărârea judecătorească 289/1943. Instanța de control judiciar nu a apreciat că s-a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 174 C. proc.

civ. de către tribunal deoarece suntem în situația în care pârâtele au refuzat să răspundă la interogatoriul încuviințat de instanță pentru a dovedi deținerea sau existența înscrisului sau în cazul în care, din probele administrate, ar fi rezultat că pârâtele au ascuns sau au distrus înscrisul solicitat, sau au refuzat să-l prezinte organului judiciar, după ce s-a dovedit deținerea sa. Examinând materialul probator administrat în cauză, s-a conchis că s-au realizat verificările corespunzătoare, din care a rezultat că nu figurează în fondul arhivistic evidențe care să confirme depunerea de bani de către C. în temeiul Sentinței civile nr. 289/1943 în favoarea apelanților reclamanți. Pe cale de consecință, Curtea consideră că nu pot fi incidente prevederile art. 174 C. proc.

civ., în condițiile în care nu se poate reține refuzul pârâtelor de a furniza relațiile solicitate și nici nu s-a probat de către reclamanți faptul de a se fi distrus sau ascuns aceste evidențe. Pe cale de consecință, având în vedere că debitoarea C. nu a indicat în concret modul în care a procedat la executarea obligației stabilite în sarcina sa prin Sentința civilă nr. 289/1943 și nici nu a indicat la care instituție de stat a efectuat consemnarea valorilor, iar din evidențele pârâtelor nu rezultă existența unor astfel de depuneri, Curtea a considerat că în mod corect s-a reținut de către prima instanță lipsa calității procesuale pasive a pârâtelor B.N.R. și C.B.

Instanța de apel a reținut că, față de situația de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, legitimitatea procesuală pasivă a celor două instituții bancare nu se justifică, astfel că în mod corect prima instanță, admițând excepția, a respins acțiunea introductivă față de aceste pârâte pe lipsa calității procesuale pasive.

În ceea ce privește calificarea juridică a dreptului pe care reclamanții vor să-l valorifice prin prezenta acțiune, instanța de apel a reținut că nu s-a făcut dovada de către reclamanți a faptului că debitorul C. a plătit efectiv sumele de bani respective, astfel că nu se poate vorbi de existența unui drept de proprietate a petenților asupra acestor valori, ci doar s-a probat faptul că prin Sentința civilă nr. 289/1943 C. a fost obligată, în temeiul răspunderii civile delictuale, potrivit dispozițiilor art. 1000 alin. (1) C. civ., la plata unor sume de bani cu titlu de daune materiale și morale către reclamanți și mama acestora, astfel că dreptul corelativ al apelanților de a încasa aceste sume de bani are natura unui drept de creanță, prescriptibil în termenul general de prescripție de 3 ani.

Pe cale de consecință, în mod corect prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca atare cererea de chemare în judecată față de celălalt pârât. Totodată, s-a apreciat că nu se poate reține culpa primei instanțe pentru neadministrarea unui probatoriu complet, în concepția apelanților reclamanți, în condițiile în care aceștia nu indică în concret care anume mijloace de probă ar mai fi fost necesar să fie administrate. Corelativ cu aceste aspecte, s-a reținut că nu apare ca justificată nici susținerea reclamanților în sensul că prima instanță ar fi trebuit să unească cu fondul excepția lipsei calității procesuale a pârâtelor B.N.R. și C.B., apelanții nearătând care probe, comune cu cele necesare pentru rezolvarea fondului litigiului, se impuneau a mai fi administrate pentru clarificarea chestiunii legate de legitimitatea procesuală a pârâtelor.

S-a reținut că reclamanții se prevalează de un drept de creanță, stabilit prin Sentința civilă nr. 289/1943 pronunțată de Tribunalul Covurlui, prin care s-a statuat în sarcina debitoare C. obligație de plată a daunelor morale și materiale, în temeiul răspunderii civile delictuale, reglementate de dispozițiile art. 1000 alin. (1) C. civ. reținându-se în considerentele hotărârii că C. este responsabilă pentru prejudiciul cauzat prin fapta personalului din serviciul său. S-a constatat că temeiul juridic avut în vedere de instanță justifică concluzia potrivit căreia între reclamanți și mama lor pe de o parte și C. pe de altă parte s-a născut un raport juridic obligațional, în cadrul căruia reclamanții sunt titularii dreptului de creanță (creditorii), de a primi despăgubirile stabilite de instanță, iar C. este titularul obligației corelative (debitorul) de a plăti suma stabilită prin hotărârea judecătorească.

Pe cale de consecință, în mod corect, prima instanță a calificat acțiunea cu care a fost sesizată ca fiind o acțiune personală, supusă prescripției extinctive, potrivit regulilor generale reglementate de dispozițiile Decretului nr. 167/1958. Faptul că s-a considerat ca prescrisă acțiunea față de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu este de natură să afecteze situația debitorului obligat la plata sumelor de bani, potrivit Sentinței civile nr. 289/1943, și anume C., în condițiile în care chestiunea prescripției se analizează distinct, în raport de persoana debitorului, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 13 și 16 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție poate fi supus suspendării și a întreruperii, aceste incidente presupunând anumite fapte personale ale debitorului.

De asemenea, s-a reținut că nu se putea antama chestiunea calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în care acest pârât nu a exercitat calea de atac a apelului, nu a invocat această excepție în fața instanței de apei și de asemenea, trebuie respectat principiul non reformatio in pejus. Curtea a considerat că invocarea din oficiu a unei astfel de excepții în apel ar fi de natură să agraveze situația apelanților reclamanți. Răspunzând criticii conform căreia sentința nu a fost motivată, instanța de apel a reținut că sentința apelată a fost redactată cu respectarea cerințelor procedurale. Împotriva acestei decizii reclamanții I.P. și I.M.A. au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. În susținerea motivelor de recurs indicate, recurenții au arătat, în esență, că soluția instanței de apel este bazată pe o apreciere greșită a situației de fapt și a probatoriilor din cauză, pornind de la o premisă greșită și străină de obiectul cauzei atâta vreme cât pune în discuție aspecte neridicate de către părți și raporturi juridice ce nu sunt deduse judecății de față, respectiv analizează dacă C. dovedește că a făcut plata conform Sentinței nr. 289/1943 și pune în discuție acest aspect și dovezi fără ca C. să fie parte în proces. De altfel, susțin recurenții, erorile, confuziile și contradicțiile menționate sunt cele care au stat la baza greșitei aprecieri de către instanța de apel a lipsei calității procesuale pasive a intimatelor B.N.R.

și C.B., când în realitate, acestea sunt singurele care pot deține arhivele instituțiilor bancare de la nivelul anului 1943, B.N.R. preluând și patrimoniul acestora, fiind de necontestat faptul că C., care nu este parte în proces, confirmă depunerea sumelor revendicate, legitimitatea pasivă a acestor două intimate fiind evidentă. Recurenții susțin că instanța de apel se contrazice în motivarea deciziei recurate în sensul că odată susține faptul că, în aplicarea Decretului nr. 197/1948 au fost desființate toate instituțiile bancare și de credit, ceea ce ar confirma apărările recurenților-reclamanți, urmând ca un alineat mai jos, în încercarea de a demonstra apărările recurenților-reclamanți, instanța de apel reține faptul că intimata B.N.R.

avea doar atribuții de control asupra instituțiilor bancare, omițând sa mai aibă în vedere faptul că nu mai existau aceste instituții bancare și de credit, mai puțin instituțiile exceptate de la naționalizare, din care doar intimata C.B. mai putea primi depuneri. În opinia recurenților, instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 174 C. proc. civ. în sensul că nu a fost administrată proba cu interogatoriu, deci această teză nu se aplică, iar refuzul de prezentare a înscrisului sau distrugerea acestora rezultă din însăși susținerile instanței de apel și din înscrisurile existente la dosar. În ceea ce privește calificarea juridică a drepturilor recurenților-reclamanți, recurenții susțin că instanța de apel pornește de la o ipoteză greșită bazată pe o greșită apreciere a obiectului cauzei deduse judecății, respectiv de la premisa că C. afirmă că a făcut plata, dar nu poate dovedi acest aspect.

Ori obiectul cauzei de față nu îl reprezintă obligarea C. la efectuarea plății conform Sentinței nr. 289/1943 astfel încât C. să fie obligat să facă dovada plății. Recurenții apreciază că analiza naturii juridice a pretențiilor recurenților-reclamanți trebuie să pornească de la ipoteza și premisa că plata a fost făcută de către C. prin consemnarea sumelor pe numele și la dispoziția recurenților-reclamanți, minori la acel moment. Pe de altă parte, susțin recurenții, în condițiile în care C. nu este parte în cauza de față, iar recurenții-reclamanți nu îi opun acestuia niciun drept, se apreciază că în niciun caz nu se poate pune în discuție existența unui drept de creanță. Recurenții apreciază că în mod greșit instanța de apel a luat în discuție apelurile recurenților-reclamanți referitoare la necesitatea completării probatoriilor invocând prevederile art. 129 alin. (1) și art. 723 alin. (1) C. proc.

civ., dovedind astfel faptul că nu a fost reținut corect la ce se refereau recurenții-reclamanți atunci când au invocat o atare necesitate. Recurenții consideră că ar fi trebuit să se aibă în vedere dispozițiile art. 129 alin. (5) și alin. (5 1 ) și ale art. 137 C. proc. civ., în sensul că ar fi trebuit să observe faptul că recurenții-reclamanți au solicitat în subsidiar necesitatea completării probatoriilor pe excepții și unirea acestora cu fondul și de asemenea să aibă în vedere că asemenea probe au fost propuse de la judecarea fondului putând fi astfel invocate în căile de atac. Trebuia să se aibă în vedere, susțin recurenții, și dispozițiile art. 129 alin. (6) și să aibă în vedere faptul că instanța de fond nu a fost învestită cu o acțiune în pretenții îndreptată împotriva C. privind plata sumei din Sentința nr. 289/1943, ci cu o acțiune în revendicare.

Recurenții consideră că în mod greșit instanța de apel încearcă să-și întemeieze soluția calificării dreptului dedus judecății ca fiind un drept de creanță pe faptul că recurenții-apelanți-reclamanți nu au arătat în mod concret modalitatea în care C. a dat curs obligației de plată atâta vreme cât recurenții-reclamanți fiind minori la acel moment, exista și există un singur mod de îndeplinire a acesteia, respectiv prin consemnare pentru și la dispoziția acestora, consemnare ce nu se putea face decât la o instituție bancară a cărei credibilitate era incontestabilă, mai ales datorită faptului că C. era în proprietatea și sub controlul Statului, deci cu reguli foarte stricte în executarea obligațiilor.

Este în mod vădit în afara cauzei aprecierea instanței potrivit căreia recurenții-reclamanți s-ar prevala de Sentința nr. 289/1943 pentru a-și satisface în cauza de față un drept de creanță față de C., susțin recurenții, atâta vreme cât instanța de fond nu a fost învestită cu o asemenea cerere. Ultimul motiv de recurs privește critica formulată în apel privind nemotivarea soluției de către instanța de fond, recurenții considerând că doar instanța de apel a făcut aprecieri și a încercat să motiveze calificarea naturii juridice a dreptului dedus judecății, însă instanța de apel nu a motivat și ultimul motiv de apel referitor la inexistența motivării sentinței instanței de fond. Pentru aceste motive recurenții au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și, în consecință, admiterea apelului, să se constate ca fiind nefondate și neîntemeiate excepțiile lipsei procesuale pasive ale intimatelor-pârâte B.N.R.

și C.B. precum și cea a prescripției dreptului la acțiune, să se dispună respingerea acestora și trimiterea cauzei la instanța de fond în vederea continuării judecății. Prin întâmpinările depuse la dosar intimatele-pârâte B.N.R. și C.B., răspunzând punctual criticilor recurenților, au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Prealabil examinării criticilor invocate, se constată că deși recurenții au invocat în sprijinul cererii de recurs motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct, 7, 8 și 9 C. proc. civ., nu au dezvoltat, în mod distinct și concret, motivele subsumate acestora. În primul rând trebuie subliniat că nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât motivele care vizează nelegalitatea deciziei recurate.

Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. Modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 2 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G.

nr. 138/2000. Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanței de recurs. Invocând dispozițiile art 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții reclamanți I.P. și I.M.A. reiterează aceleași critici, invocând, în esență faptul că instanța de apel a reținut o altă situație de fapt decât cea reala și străină de obiectul cauzei și că exista motivări contradictorii cu privire la preluarea patrimoniului și a arhivelor băncilor dizolvate în temeiul Decretului nr. 197/1948. S-a argumentat anterior că în faza procesuală a recursului, instanța nu are abilitatea legală de a analiza situația de fapt. Potrivit art. 304 pot 7 C. proc.

civ., modificarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii". Critica recurenților constând în pretinsa contradicție a motivării situației de fapt se constituie între critica de netemeinicie a hotărârii atacate, nesusceptibilă de a fi supusă controlului judiciar pe calea de atac dedusă judecății și care nu poate fi încadrată în dispozițiile legale evocate în prezentul recurs. De altfel, Înalta Curte constată că hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Așa fiind, și această critică apare ca nefondată și nu poate fi primită.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia se poate cere modificarea soluției recurate atunci când instanța a interpretat greșit actul dedus judecății sau a schimbat natura și înțelesul acestuia, nu a fost argumentat în fapt și în drept în mod distinct. Argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este o cerință impusă de faptul că, procedural, fiecare motiv vizează o anumită nelegalitate. Prin urmare, Înalta Curte nu poate păși la o analiză a nelegalității imaginând posibile argumente și dispoziții legale pe care se le examineze din perspectiva acestui motiv. Din același punct de vedere, al nemotivării, se observă că recurenta a relatat opinii proprii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează în realitate netemeinicia deciziei.

În cazul de față, motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală. Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau aplicarea greșită a legii. Din perspectiva motivului de recurs indicat, recurenții au criticat decizia recurată prin prisma încălcării dispozițiilor art. 174, art. 129 alin. (5), (5 1 ) și alin. (6) și art. 723 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte constată că dispozițiile art. 174 C. proc. civ.

au fost invocate cu scopul de a repune în discuție analiza probatoriului administrat având în vedere că menționatele dispoziții invocate fac referire la interogatoriul ce trebuie efectuat în dovedirea deținerii sau existenței unui înscris, astfel încât această critică va fi respinsă ca vizând aspecte de netemeinicie ce nu pot fi analizate în această fază procesuală. De altfel, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 174 C. proc. civ., întrucât nu a fost solicitată și nici administrată proba cu interogatoriu, prin urmare nu există refuz al intimatelor de a răspunde la interogatoriu cu privire la dovedirea deținerii sau existenței înscrisului și nici nu a reieșit din dovezile administrate că intimatele ar fi ascuns sau distrus acel înscris.

Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.: "Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc". Textul de lege sus-menționat consacră principiul rolului activ al instanței în desfășurarea procesului, respectiv să atenționeze părțile asupra drepturilor și obligațiilor care le revin, să stăruie în orice fază procesuală la soluționarea amiabilă a cauzei, să stăruie în scopul de a preveni orice greșeală în aflarea adevărului și să se pronunțe numai asupra obiectului dedus judecății.

În speță, se constată că, printr-o integrală și completă apreciere a probelor, instanța de apel a stabilit cu rigurozitate adevăratele raporturi juridice dintre părți, interpretând corect întreaga documentație existentă, soluția pronunțată fiind în deplină concordanță cu situația de fapt și de drept.

Nu se poate reține că a fost încălcat principiul rolului activ al instanței, deoarece au fost puse în discuția părților toate aspectele esențiale în soluționarea cauzei, a fost respectat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare dezbaterile având loc în prezența părților, susținerile au fost consemnate conform Încheierii din 19 ianuarie 2012. Rolul activ nu înseamnă, așa cum a evidențiat jurisprudența, încălcarea principiului disponibilității în procesul civil, deoarece obligația de a-și proba apărările revine reclamantului, în condițiile dispozițiilor art. 1169 C. civ., instanța neputând să se substituie voinței părților, judecătorul fiind însă obligat să descopere adevărul și să dea părților, în egală măsură, îndrumare în apărarea drepturilor și intereselor legitime.

Dintr-un alt punct de vedere, se constată că instanța de apel ca instanță devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor despre care face vorbire recurentul. De altfel, instanța de apel a apreciat în mod corect că nu poate reține culpa primei instanțe pentru neadministrarea unui probatoriu complet, în condițiile în care reclamanții nu indică în concret care anume mijloace de probă ar mai fi fost necesar să fie administrate. În concluzie, se constată că recurenții reiau situația de fapt cu privire la interpretarea probatoriilor administrate în cauză, situație analizată în cadrul etapei devolutive a apelului, ce nu poate face obiectul analizei în această fază procesuală.

Respectând dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanța a hotărât numai asupra obiectului cererii deduse judecății și în apel nu a schimbat calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu a permis părților să facă cereri noi, astfel încât nici menționatele dispoziții nu au fost încălcate. Dispozițiile art. 723 C. proc. civ. au fost invocate pur formal întrucât recurenții nu au demonstrat că drepturile procedurale nu au fost exercitate cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Întreaga aserțiune a recurenților privind calificarea juridică a dreptului recurenților-reclamanți în sensul că instanța de apel a plecat de la o ipoteză greșită bazată pe o greșită apreciere a obiectului cauzei dedusă judecății nu poate fi primită.

Astfel, instanța de apel, în analiza criticilor cu care a fost investită, în mod corect a pornit ce la faptul că nu s-a făcut dovada de către reclamanți că debitorul C. a plătit efectiv sumele de bani respective, apreciind că nu se poate vorbi de existența unui drept de proprietate a petenților asupra acestor valori, ci doar s-a probat faptul că prin Sentința civilă nr. 289/1943 C. a fost obligată, în temeiul răspunderii civile delictuale, potrivit dispozițiilor art. 1000 alin. (1) C. civ., la plata unor sume de bani cu titlu de daune materiale și morale către reclamanți și mama acestora, astfel că dreptul corelativ al reclamanților de a încasa aceste sume de bani are natura unui drept de creanță, prescriptibil în termenul general de prescripție de 3 ani.

Nici criticile referitoare la greșita calificare a dreptului dedus judecății ca fiind un drept de creanță nu pot fi reținute spre analiză întrucât instanța de apel a constatat natura dreptului, în mod judicios, în raport de Sentința civilă nr. 289/1943 prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat în sarcina debitoarei C. obligația de plată a daunelor morale și materiale, în temeiul răspunderii civile delictuale, reglementate de dispozițiile art 1000 alin. (1) C. civ. Nu poate fi primită susținerea recurenților privind faptul că instanța de apel a făcut aprecieri și încearcă să motiveze calificarea naturii juridice a dreptului dedus judecății pentru a răspunde nemotivării sentinței instanței de fond, întrucât instanța de apel, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, avea dreptul și era obligată ca răspunzând motivului de apel invocat să facă aprecieri privind constatarea naturii dreptului dedus judecății.

De altfel, această susținere nici nu poate fi considerată o critică a deciziei recurate atâta timp cât însuși recurenții apreciază faptul că argumentația instanței de apel "răspunde în mod clar și precis la critica din apel". Așa fiind, se constată că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, sub acest aspect decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții I.M.A. și I.P. împotriva Deciziei civile nr. 27 A din 26 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 aprilie 2013. Procesat de GGC - AZ