ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2752/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2752/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 1 iulie 2009, reclamantele S.M. și

M.V. au solicitat ca prin hotărâre judecătorească să fie obligat pârâtul

Municipiul București să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat

în București, strada P.I. în suprafață de 268 m.p., iar, în cazul în care

restituirea în natură nu mai este posibilă să fie obligat pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice la a plăti contravaloarea imobilului la prețul de piață,

rezultat în baza unei expertize topografice, evaluat provizoriu la 130.000 euro

precum și plata prețului actualizat a construcției ridicate pe acest teren, în

prezent demolată.

Învestit cu soluționarea

cauzei, după un prim ciclu procesual, Tribunalul București, secția a III-a civilă,

prin sentința civilă nr. 114 din 18 ianuarie 2013, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea

civilă formulată de reclamante.

Prima instanță a reținut

că reclamantele au formulat o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile

C. civ. după data de 14 februarie 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, iar obiectul acțiunii îl reprezintă un imobil care a fost

preluat de stat de la B.G. și M.E. în temeiul Decretului Consiliului de Stat

nr. 111/1986. În anexa 6 a decretului, sunt înscriși B.G. și M.E., cu teren în suprafața

de 268 mp și suprafața desfășurată de construcții de 121,62 mp.

Tribunalul a constatat

că imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care intră în domeniul

de aplicare al Legii nr. 10/2001, iar reclamantele nu au formulat o notificare Primăriei

Municipiului București pentru restituirea imobilului în litigiu preluat de stat.

Tribunalul a apreciat

că, și în situația în care ar fi făcut dovada unei notificări în baza Legii nr.

18/1991, fără a face demersuri în baza Legii nr. 10/2001, reclamantele nu s-ar fi

putut prevala de un bun actual.

Prima instanță a reținut

că, având în vedere argumentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 și practica

Înaltei Curți, se desprinde cu claritate că sunt inadmisibile acțiunile în revendicare

întemeiate pe dreptul comun în situația în care nu a fost formulată o notificare

în temeiul Legii nr. 10/2001.

Astfel acțiunea în revendicare

introdusă după intrarea în vigoarea a Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă, atât

în ipoteza în care cererea este îndreptată împotriva unității deținătoare, cât și

în ipoteza în care aceasta este îndreptată împotriva terțului subdobânditor.

Tribunalul a analizat

cererea introductivă și din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, respectiv dreptul la un proces echitabil, care presupune dreptul de acces

la o instanță și dacă prin încălcarea acestui drept, nu se încalcă în mod automat

și prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, ce garantează

protecția dreptului de proprietate.

Tribunalul a reținut că

reclamanții nu au făcut dovada urmării procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001,

pentru a putea analiza, în funcția de situația concretă, dacă procedura administrativă

ar fi fost eficientă sau nu în ceea ce îi privește, pentru a ajunge astfel la o

concluzie privind încălcarea dreptului de acces la o instanță, cu reținerea considerentelor

din cauza invocată de reclamanți, respectiv Faimblat contra României.

A reținut și că prevederile

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute în cauza de față pentru

a determina temeinicia acțiunii in revendicare raportat la actul de vânzare din

1930, autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, întrucât reclamantele nu

au justificat existența unui bun actual, protejat de convenție, cu privire la imobilul

revendicat. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (in anul

1986, dată la care Statul Român nu era semnatar al Convenției), nu intra sub protecția

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar Convenția

nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.

Reclamanții au formulat

în principal o acțiune în revendicare în contradictoriu cu Municipiul București,

iar în cazul în care nu se poate restitui bunul în natura, au cerut obligarea Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata valorii de circulație a imobilului.

În privința cererii privind

acordarea de despăgubiri reprezentate de valoarea de circulație a imobilului, tribunalul

a reținut că la momentul introducerii acțiunii Statul Român nu avea calitatea nici

de posesor și nici de proprietar neposesor, în sensul ca posesia să se exercite

în numele său prin alte persoane.

Terenul în litigiu nu

este și nici nu poate fi în domeniul public al statului întrucât nu face parte din

categoriile expres prevăzute de lege în acest sens, putând fi proprietate particulară

sau proprietatea unității-administrativ teritoriale Municipiul București, iar dacă

nu există dovezi că acesta ar aparține unei persoane fizice, reiese că aparține

Municipiul București, fiind în domeniul privat al acestuia.

Astfel, prima instanță

a conchis că Statul Român nu poate fi obligat în cadrul unei acțiuni întemeiate

pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Totodată, tribunalul a

reținut ca prin decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2007 pronunțată

în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a

stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate

abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii

prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român,

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și

ale art. 13 din această Convenție, sunt inadmisibile.

Tribunalul a apreciat

că, față de problema de drept ce face obiectul recursului în interesul legii, analiza

posibilității de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte

condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială,

primează analizei calității procesuale a statului ori a altei entități în astfel

de acțiuni, raționamentul fiind identic cu cel expus de Înalta Curte de Casație

și Justiție în decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. al României,

Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009.

Cătă vreme pentru imobilele

preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat

o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de

măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține,

fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar

aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce privește acțiunea

directă, îndreptată împotriva Statului Român, întemeiată pe dispozițiile art. 13

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

prima instanță a reținut că, astfel cum a fost interpretat acest text de organele

cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide calea unui recurs național

în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională,

oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale,

ci garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii

interne în conformitate cu exigențele Convenției.

Cu alte cuvinte, în baza

acestui articol, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că

nu corespunde Convenției europene, ci este obligat să aplice legea existentă în

lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate.

Față de aceste argumente,

dar și față de cele reținute anterior cu privire la lipsa notificării în baza Legii

nr. 10/2001 și a unui bun actual în sensul Convenției, prima instanță a respins,

ca neîntemeiată, acțiunea formulată.

Împotriva sentinței au

declarat apel, nemotivat, la 22 august 2013 reclamantele S.M. și M.V., precum și

o cerere de repunere în termenul de declarare a apelului.

În cererea de repunere

în termenul de apel au arătat că sediul societății de avocați care le asigură asistența

juridică în proces s-a schimbat și că nu au luat cunoștință în termenul legal de

sentința tribunalului, ce a fost comunicată prin afișare la sediul vechi, stabilit

ca domiciliu procesual ales.

Prin încheierea de ședință

din 22 ianuarie 2014 s-a respins ca nefondată cererea de repunere în termenul de

declarare a apelului, pentru că nu s-a dovedit a fi îndeplinite dispozițiile

art. 103 C. proc. civ.

Instanța de apel a reținut

că sediul societății de avocați a fost schimbat în data de 1 noiembrie 2012 și că

reclamantele au știut de această modificare anterior datei de 18 ianuarie 2013,

când prima instanță a rămas în pronunțare, termen de judecată la care acestea au

fost, de altfel, asistate de avocat, așa cum rezultă din practicaua sentinței atacate

cu apel. Cu toate acestea nici reclamantele și nici apărătorul lor nu au adus la

cunoștința instanței vreo modificare în ceea ce privește domiciliul ales pentru

comunicarea actelor de procedură.

Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 680A din 15 noiembrie 2010 a respins, ca

tardiv formulat, apelul declarat de reclamante.

Instanța de apel a constatat

că sentința apelată a fost comunicată la domiciliul ales de către reclamante la

01 aprilie 2013 și că apelul a fost declarat la 22 august 2013, cu mult peste termenul

de 15 zile prevăzut de art. 284 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul

art. 103 C. proc. civ. a respins apelul ca tardiv declarat.

Împotriva acestei decizii

au formulat recurs reclamantele, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Un prim motiv de recurs

(critică) a vizat soluția de respingere a cererii de repunere în termenul de declarare

a apelului, reclamantele reluând argumentele din cererea de repunere în termenul

de apel. Astfel, au arătat că societatea civilă de avocați “H., C. și asociații”

și-a schimbat sediul profesional și, deși, proprietarul de la vechiul sediu le-a

lăsat cheile de la cutia poștală, comunicarea sentinței civile nr. 114 pronunțată

de Tribunalul București, secția a III-a civilă la 18 ianuarie 2013 nu a fost primită

în cutia poștală, respingerea cererii de repunere în termenul de apel producându-le

reclamantelor un prejudiciu.

Un al doilea motiv de

recurs (critică) a vizat interpretarea greșită a dispozițiilor deciziei pronunțate

în soluționarea recursului în interesul legii nr. 33/2008, ce vizează protecția

dreptului de proprietate al unor terțe persoane și nu a Statului Român. Au susținut

că Legea nr. 10/2001 nu numai că nu interzice în mod expres apărarea dreptului de

proprietate pe calea dreptului comun, dar mai mult, din cuprinsul său rezultă contrariul.

Respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, conduce la încălcarea dispozițiilor art.

21 alin. (4) din Constituția României, care prevăd neechivoc caracterul facultativ

al procedurilor administrative.

La termenul de judecată

din data de 16 octombrie 2014, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția nulității

recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de nelegalitate

prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Analizând această excepție,

Înalta Curte constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Cu privire la prima critică

formulată, se constată că recurentele au reluat, prin cererea de recurs, argumentele

cererii de repunere în termenul de apel, care au fost deja analizate de instanța

de apel, neaducând critici concrete în ceea ce privește soluția și argumentele instanței

de apel de respingere a acestei cereri.

Nici cea de a doua critică

formulată nu conține critici de nelegalitate.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub

sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu

separat.

Deși nu se prevede în

mod expres, este fără dubiu că, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor formulate

în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aceste critici

trebuie să vizeze argumentele instanței de apel în soluționarea cauzei, în caz contrar

neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În speța de față, susținerile

recurentelor se referă la chestiuni vizând fondul cauzei, respectiv modalitatea

de interpretare a considerentelor deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți, concluzionând

recurentele în sensul admisibilității acțiunii în revendicare formulate și, în consecință,

admiterea cererii introductive.

Recurentele nu au făcut

referiri la argumentele instanței de apel, care a soluționat calea de atac pe baza

unei excepții procesuale.

Prin urmare, fără să combată

în vreun fel argumentele instanței de apel și fără a formula critici susceptibile

de cenzură în recurs, recurentele au nesocotit existența judecății anterioare și

natura căii de atac a recursului.

Astfel, memoriu de recurs

nu conține critici propriu-zise, fiind străine de considerentele hotărârii atacate,

reprezentând considerații generale privitoare la interpretarea deciziei în interesul

legii, anterior menționate, de o manieră favorabilă susținerilor reclamantelor,

susțineri ce nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile

art. 304 C. proc. civ.

Cum în calea de atac extraordinară

a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect

al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, sancțiunea

care intervine este nulitatea recursului, neexistând motive de ordine publică, care

să poată fi examinate din oficiu de către instanța de recurs.

Pe cale de consecință,

reținând că recursul nu este motivat conform cazurilor prevăzute în art. 304 C.

proc. civ. și nici nu există motive care să poată fi examinate și din oficiu, în

condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata, în baza

art. 306 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea căii de atac exercitate de reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantele

S.M. și M.V. împotriva deciziei nr. 128A din 26 martie 2014 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 octombrie

2014.