ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2752/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 1 iulie 2009, reclamantele S.M. și M.V. au solicitat ca prin hotărâre judecătorească să fie obligat pârâtul Municipiul București să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, strada P.I. în suprafață de 268 m.p., iar, în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă să fie obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la a plăti contravaloarea imobilului la prețul de piață, rezultat în baza unei expertize topografice, evaluat provizoriu la 130.000 euro precum și plata prețului actualizat a construcției ridicate pe acest teren, în prezent demolată. Învestit cu soluționarea cauzei, după un prim ciclu procesual, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 114 din 18 ianuarie 2013, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea civilă formulată de reclamante.

Prima instanță a reținut că reclamantele au formulat o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile C. civ. după data de 14 februarie 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar obiectul acțiunii îl reprezintă un imobil care a fost preluat de stat de la B.G. și M.E. în temeiul Decretului Consiliului de Stat nr. 111/1986. În anexa 6 a decretului, sunt înscriși B.G. și M.E., cu teren în suprafața de 268 mp și suprafața desfășurată de construcții de 121,62 mp. Tribunalul a constatat că imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, iar reclamantele nu au formulat o notificare Primăriei Municipiului București pentru restituirea imobilului în litigiu preluat de stat.

Tribunalul a apreciat că, și în situația în care ar fi făcut dovada unei notificări în baza Legii nr. 18/1991, fără a face demersuri în baza Legii nr. 10/2001, reclamantele nu s-ar fi putut prevala de un bun actual. Prima instanță a reținut că, având în vedere argumentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 și practica Înaltei Curți, se desprinde cu claritate că sunt inadmisibile acțiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun în situația în care nu a fost formulată o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. Astfel acțiunea în revendicare introdusă după intrarea în vigoarea a Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă, atât în ipoteza în care cererea este îndreptată împotriva unității deținătoare, cât și în ipoteza în care aceasta este îndreptată împotriva terțului subdobânditor.

Tribunalul a analizat cererea introductivă și din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la un proces echitabil, care presupune dreptul de acces la o instanță și dacă prin încălcarea acestui drept, nu se încalcă în mod automat și prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, ce garantează protecția dreptului de proprietate. Tribunalul a reținut că reclamanții nu au făcut dovada urmării procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru a putea analiza, în funcția de situația concretă, dacă procedura administrativă ar fi fost eficientă sau nu în ceea ce îi privește, pentru a ajunge astfel la o concluzie privind încălcarea dreptului de acces la o instanță, cu reținerea considerentelor din cauza invocată de reclamanți, respectiv Faimblat contra României.

A reținut și că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute în cauza de față pentru a determina temeinicia acțiunii in revendicare raportat la actul de vânzare din 1930, autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, întrucât reclamantele nu au justificat existența unui bun actual, protejat de convenție, cu privire la imobilul revendicat. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (in anul 1986, dată la care Statul Român nu era semnatar al Convenției), nu intra sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.

Reclamanții au formulat în principal o acțiune în revendicare în contradictoriu cu Municipiul București, iar în cazul în care nu se poate restitui bunul în natura, au cerut obligarea Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata valorii de circulație a imobilului. În privința cererii privind acordarea de despăgubiri reprezentate de valoarea de circulație a imobilului, tribunalul a reținut că la momentul introducerii acțiunii Statul Român nu avea calitatea nici de posesor și nici de proprietar neposesor, în sensul ca posesia să se exercite în numele său prin alte persoane.

Terenul în litigiu nu este și nici nu poate fi în domeniul public al statului întrucât nu face parte din categoriile expres prevăzute de lege în acest sens, putând fi proprietate particulară sau proprietatea unității-administrativ teritoriale Municipiul București, iar dacă nu există dovezi că acesta ar aparține unei persoane fizice, reiese că aparține Municipiul București, fiind în domeniul privat al acestuia. Astfel, prima instanță a conchis că Statul Român nu poate fi obligat în cadrul unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Totodată, tribunalul a reținut ca prin decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2007 pronunțată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale art. 13 din această Convenție, sunt inadmisibile.

Tribunalul a apreciat că, față de problema de drept ce face obiectul recursului în interesul legii, analiza posibilității de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, primează analizei calității procesuale a statului ori a altei entități în astfel de acțiuni, raționamentul fiind identic cu cel expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009. Cătă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce privește acțiunea directă, îndreptată împotriva Statului Român, întemeiată pe dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prima instanță a reținut că, astfel cum a fost interpretat acest text de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției. Cu alte cuvinte, în baza acestui articol, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate.

Față de aceste argumente, dar și față de cele reținute anterior cu privire la lipsa notificării în baza Legii nr. 10/2001 și a unui bun actual în sensul Convenției, prima instanță a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată. Împotriva sentinței au declarat apel, nemotivat, la 22 august 2013 reclamantele S.M. și M.V., precum și o cerere de repunere în termenul de declarare a apelului. În cererea de repunere în termenul de apel au arătat că sediul societății de avocați care le asigură asistența juridică în proces s-a schimbat și că nu au luat cunoștință în termenul legal de sentința tribunalului, ce a fost comunicată prin afișare la sediul vechi, stabilit ca domiciliu procesual ales. Prin încheierea de ședință din 22 ianuarie 2014 s-a respins ca nefondată cererea de repunere în termenul de declarare a apelului, pentru că nu s-a dovedit a fi îndeplinite dispozițiile art. 103 C. proc.

civ. Instanța de apel a reținut că sediul societății de avocați a fost schimbat în data de 1 noiembrie 2012 și că reclamantele au știut de această modificare anterior datei de 18 ianuarie 2013, când prima instanță a rămas în pronunțare, termen de judecată la care acestea au fost, de altfel, asistate de avocat, așa cum rezultă din practicaua sentinței atacate cu apel. Cu toate acestea nici reclamantele și nici apărătorul lor nu au adus la cunoștința instanței vreo modificare în ceea ce privește domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 680A din 15 noiembrie 2010 a respins, ca tardiv formulat, apelul declarat de reclamante.

Instanța de apel a constatat că sentința apelată a fost comunicată la domiciliul ales de către reclamante la 01 aprilie 2013 și că apelul a fost declarat la 22 august 2013, cu mult peste termenul de 15 zile prevăzut de art. 284 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 103 C. proc. civ. a respins apelul ca tardiv declarat. Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantele, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Un prim motiv de recurs (critică) a vizat soluția de respingere a cererii de repunere în termenul de declarare a apelului, reclamantele reluând argumentele din cererea de repunere în termenul de apel.

Astfel, au arătat că societatea civilă de avocați “H., C. și asociații” și-a schimbat sediul profesional și, deși, proprietarul de la vechiul sediu le-a lăsat cheile de la cutia poștală, comunicarea sentinței civile nr. 114 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă la 18 ianuarie 2013 nu a fost primită în cutia poștală, respingerea cererii de repunere în termenul de apel producându-le reclamantelor un prejudiciu. Un al doilea motiv de recurs (critică) a vizat interpretarea greșită a dispozițiilor deciziei pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii nr. 33/2008, ce vizează protecția dreptului de proprietate al unor terțe persoane și nu a Statului Român. Au susținut că Legea nr. 10/2001 nu numai că nu interzice în mod expres apărarea dreptului de proprietate pe calea dreptului comun, dar mai mult, din cuprinsul său rezultă contrariul.

Respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, conduce la încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Constituția României, care prevăd neechivoc caracterul facultativ al procedurilor administrative. La termenul de judecată din data de 16 octombrie 2014, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Analizând această excepție, Înalta Curte constată că este întemeiată pentru următoarele considerente: Cu privire la prima critică formulată, se constată că recurentele au reluat, prin cererea de recurs, argumentele cererii de repunere în termenul de apel, care au fost deja analizate de instanța de apel, neaducând critici concrete în ceea ce privește soluția și argumentele instanței de apel de respingere a acestei cereri.

Nici cea de a doua critică formulată nu conține critici de nelegalitate. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Deși nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței de apel în soluționarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În speța de față, susținerile recurentelor se referă la chestiuni vizând fondul cauzei, respectiv modalitatea de interpretare a considerentelor deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți, concluzionând recurentele în sensul admisibilității acțiunii în revendicare formulate și, în consecință, admiterea cererii introductive. Recurentele nu au făcut referiri la argumentele instanței de apel, care a soluționat calea de atac pe baza unei excepții procesuale. Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentele au nesocotit existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului.

Astfel, memoriu de recurs nu conține critici propriu-zise, fiind străine de considerentele hotărârii atacate, reprezentând considerații generale privitoare la interpretarea deciziei în interesul legii, anterior menționate, de o manieră favorabilă susținerilor reclamantelor, susțineri ce nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Cum în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, sancțiunea care intervine este nulitatea recursului, neexistând motive de ordine publică, care să poată fi examinate din oficiu de către instanța de recurs.

Pe cale de consecință, reținând că recursul nu este motivat conform cazurilor prevăzute în art. 304 C. proc. civ. și nici nu există motive care să poată fi examinate și din oficiu, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata, în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea căii de atac exercitate de reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantele S.M. și M.V. împotriva deciziei nr. 128A din 26 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 octombrie 2014.