ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2715/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei sector 1 București la data de 20 decembrie 2007 sub nr. 23727/299/2007 reclamantele P.E., P.D.G. și P.C.A. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primar general, SC R. SA, Ministerul Finanțelor Publice, G.Ș. și G.M.C., obligarea primilor trei pârâți la restituirea contravalorii imobilului dobândit prin contractul de vânzare cumpărare din 8 ianuarie 1997, încheiat de P.E. (autorul reclamantelor) în baza Legii nr. 112/1995, urmând ca valoarea de circulație să fie actualizată; obligarea pârâților 1, 3 și 4 la plata unor despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului de care au fost evinse prin îmbunătățirile necesare și utile.

Prin sentința nr. 5195 din 18 aprilie 2008 Judecătoria sector 1 București a declinat competența în favoarea Tribunalului București. După declinarea la tribunal reclamantele și-au precizat cererea de chemare în judecată în sensul invocării inclusiv a dispozițiilor Legii nr. 1/2009, respectiv, ale art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, arătând că solicită obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a Municipiului București prin primar general și a SC R. SA la restituirea prețului de piață al imobilului situat în București, B-dul K. și că sporul de valoare realizat prin îmbunătățirile necesare și utile este solicitat în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 1850 din 21 octombrie 2013 pronunțată în Dosar nr. 6834/3/2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea precizată; a obligat pârâții G.Ș. și G.M.C. la plata, către reclamanți, a sumei de 96.113,64 RON reprezentând sporul de valoare actualizat adus imobilului cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile; a respins capătul de cerere privind acordarea unui drept de retenție, ca neîntemeiat; a respins capătul de cerere având ca obiect plata contravalorii de piață a imobilului, actualizată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiat; a respins cererile de chemare în garanție formulate de pârâții Municipiul București prin primar general și Ministerul Finanțelor Publice, ca rămase fără obiect.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că autorul reclamantelor era titularul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 (aspect reținut cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 1857/2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă) astfel că nu poate beneficia de restituirea prețului de piață al imobilului. În privința contravalorii îmbunătățirilor, tribunalul a constatat calitatea procesuală pasivă a persoanelor cărora li s-a restituit imobilul în condițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001. Valoarea acestor îmbunătățiri a fost stabilită, conform celor arătate în raportul de expertiză întocmit de către expert D.P., prin raportare la valoarea tehnică.

Cererea de instituire a unui drept de retenție a fost considerată ca nefondată din moment ce împotriva reclamantelor există un titlu executoriu de evacuare reprezentat de o hotărâre judecătorească anterioară.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele P.C.A., P.D.G., P.E., arătând că instanța de fond a dat o soluție prin raportare la autoritatea de lucru judecat pe primul capăt de cerere având ca obiect restituirea contravalorii de circulație a imobilului deși niciuna dintre părți nu a invocat o astfel de excepție; că instanța de fond trebuia să facă o proprie analiză a respectării sau nu a dispozițiilor Legii nr. 112/1995; că instanța de fond a cenzurat concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză și a considerat în mod greșit că valoarea actualizată a îmbunătățirilor este în fapt valoarea tehnică de 96.113 RON, valoare care nu suportă corecția de 3,87% privind prețul pe piața liberă imobiliară care ar fi aplicabil exclusiv în vederea stabilirii prețului de piață al locuinței și nu al îmbunătățirilor; că respingerea cererii de acordare a unui drept de retenție nu ține seama de faptul că pârâții, persoane fizice care au titlu executoriu, datorează în același timp o sumă de bani reclamantei, reaua-credință a pârâților persoane fizice și imposibilitatea achiziționării unei alte locuințe de către reclamante fiind argumente în sprijinul admiterii cererii de instituire a unui drept de retenție.

Prin decizia nr. 157/A din 10 aprilie 2014 Curtea de Apel București-Secția a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul. Pentru a pronunța această hotărăre, instanța de apel a reținut că decizia nr. 1857 din 02 decembrie 2005 prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 154/1 din 8 ianuarie 1997 încheiat între SC Romconfort SA, în calitate de vânzătoare, respectiv Pleșa Eugen Lucian și Pleșa Eugenia în calitate de cumpărători este un înscris autentic depus, în copie, la dosar și are valoarea probatorie a hotărârilor judecătorești. În această decizie s-a reținut fără nici un dubiu și s-a arătat expres că actul de vânzare-cumpărare care a constituit titlul autorilor reclamanților a fost încheiat prin fraudă la lege în sensul că declarația dată de către cumpărătorul Pleșa Eugen, potrivit căreia nu ar fi dobândit și înstrăinat un alt imobil din 1990 până la data formulării cererii de cumpărare, nu corespundea adevărului.

S-a reținut că nelegalitatea contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost în mod manifest reținută și afirmată printr-o hotărâre judecătorească anterioară, cunoscută de către părți și depusă ca probă la dosar, astfel că prima instanță nu a făcut altceva decât să respecte efectele pozitive și negative pe care le produc hotărârile judecătorești irevocabile. Rejudecarea chestiunii privitoare la legalitatea contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995, nu doar că nu este permisă, dar în măsura în care s-ar realiza, ar trebui sancționată prin retractarea ultimei hotărâri care nesocotește cele statuate cu putere de lucru judecat anterior. Prin urmare, s-a constatat de către instanța de apel că reclamantele nu au dreptul la obținerea de despăgubiri reprezentând contravaloarea de piață a locuinței, hotărârea instanței de fond fiind corectă.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că, deși a pus în discuție posibilitatea obținerii prețului actualizat, reclamantele prin apărător au arătat că nu solicită ca acțiunea să fie admisă în parte în sensul arătat și că nici nu doresc să se discute aceste aspecte deoarece, pe rolul instanțelor, există un alt dosar care are ca obiect restituirea prețului actualizat.

În privința despăgubirilor reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile, s-a apreciat că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, criticile apelanților în sensul că ar fi trebuit să se aibă în vedere valoarea de piață sau de circulație a îmbunătățirilor (prin aplicarea unui indice de 3,87% la valoarea stabilită de către expert) neputând fi reținute din moment ce Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 lămuresc sintagma „îmbunătățiri necesare și utile” și prevăd expres că acestea se stabilesc la valoarea actualizată a cheltuielilor, scăzându-se gradul de uzură al îmbunătățirilor în raport cu durata normală a acestora, care se suportă de chiriași.

Expertul a procedat legal atunci când a calculat cheltuielile efectuate pentru îmbunătățirile necesare și utile după care a actualizat cuantumul acestor cheltuieli. S-a apreciat că valoarea de circulație a îmbunătățirilor calculată prin raportare la sporul de valoare adus imobilului sau într-o altă modalitate care presupune că îmbunătățirile pot fi despărțite și înstrăinate distinct de bunul la care sunt atașate și încorporate, nu poate fi acceptată în condițiile în care Legea nr. 10/2001 vorbește despre valoarea actualizată a cheltuielilor care au fost efectuate și despre mijloacele de probă prin care pot fi dovedite respectivele cheltuieli. Prin urmare, s-a considerat că prima instanță a reținut corect cuantumul despăgubirilor care urmează a fi plătite de către pârâții persoane fizice și încasate de către reclamant.

Instanța de apel a constatat că respingerea capătului de cerere având ca obiect instituirea unui drept de retenție asupra imobilului era singura soluție posibilă din moment ce sentința civilă nr. 20272/2011 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București a rămas irevocabilă în privința evacuării pârâtelor reclamante din imobilul situat în București, B-dul K., pentru lipsa titlului locativ, la cererea reclamanților G.Ș. și G.M.C. (intimați în prezentul apel). Or, după cum rezultă din sentința menționată și din certificatul de grefă, dispoziția din acțiunea principală privitoare la evacuare are putere de lucru judecat și este executorie. Prin urmare, prima instanță nu putea să recunoască un drept de retenție care implicit ar fi împiedicat executarea unei hotărâri judecătorești irevocabile anterioare.

Mai mult, dacă se are în vedere decizia nr. 1857/2005 și se ține seama de faptul că contractul de vânzare cumpărare din 08 ianuarie 1996 a fost încheiat de autorul apelantelor - reclamante în mod fraudulos se ajunge la concluzia că exercitarea dreptului de retenție este rezultatul unei fapte ilicite și nelegale care, în speță, privește și un bun susceptibil de executare silită, ceea ce nu poate fi acceptat prin raportare la principiul de drept conform cu care nimeni nu poate obține un beneficiu invocând propria turpitudine. Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamantele P.C.A., P.D.G., P.E., formulând următoarele critici: 1. În mod greșit instanțele anterioare au reținut că, în condițiile existenței deciziei nr. 1857 din 02 decembrie 2005 a Curții de Apel București, instanța nu mai trebuie să facă o analiză proprie a respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Examinarea pe fond a cerințelor art. 50 din Legea nr. 10/2001 era absolut necesară întrucât decizia nr. 1857 din 02 decembrie 2005 are, față de intimatul Ministerul Finanțelor Publice, doar valoarea unui fapt juridic, astfel încât părțile sunt îndreptățite să-și probeze susținerile potrivit cererii formulate în noile condiții legale, respectiv, în raport de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Instanța învestită cu o cerere în despăgubiri formulată potrivit textului legal anterior citat trebuie ca, pe baza probatoriilor administrate nemijlocit, să stabilească dacă reclamantele au încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Aceasta întrucât potrivit textului legal menționat, legiuitorul nu a dorit ca despăgubirile să fie plătite de stat doar prin raportare la hotărârile prin care titlurile chiriașilor au fost desființate, atâta timp cât a introdus în textul legii, chiar în situația existenței unor hotărâri definitive și irevocabile, și condiția verificării de către instanță dacă reclamanții au încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. 2. Instanțele anterioare au procedat la o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001 și art. 48.1 din Normele metodologice reținând, contrar concluziilor expertizelor efectuate în cauză, că valoarea actualizată a îmbunătățirilor este în fapt valoarea tehnică.

Expertul desemnat în cauză a stabilit că sporul de valoare (valoarea de circulație) al îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu este de 371.960 RON și nu se confundă cu valoarea tehnică, așa cum greșit au reținut atât instanța de fond, cât și cea de apel. Instanța de apel a reținut în mod trunchiat dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 și art. 48.1 din Normele metodologice care stabilesc că se acordă sporul de valoare și nu doar cheltuielile necesare și utile cu îmbunătățirile. Acest fapt este firesc întrucât, fiind încorporate imobilului, îmbunătățirile aduse acestuia formează un tot inseparabil cu imobilul, sporindu-i astfel valoarea. 3. În mod greșit instanța de apel a reținut că existența unei hotărâri definitive și irevocabile de evacuare a recurentelor împiedică recunoașterea unui drept de retenție al acestora asupra imobilului.

Dreptul de retenție implică doar exercitarea, de către retentor, a unei puteri de control asupra bunului, care nu este de natură să-i asigure vreuna din prerogativele dreptului de proprietate, ceea ce face ca între hotărârea de evacuare, care implică îndepărtarea fizică din imobil și recunoașterea dreptului de retenție să nu existe nicio incompatibilitate. Contrar celor reținute de instanța de apel, buna ori reaua credință a creditorului care reține un bun al debitorului său nu are nicio relevanță potrivit dispozițiilor vechiului C. civ., aplicabil în cauză. Condițiile reglementate de vechiul C. civ. pentru recunoașterea dreptului de retenție se referă la caracterul cert, lichid și exigibil al creanței retentorului; dreptul de retenție să fie invocat față de proprietarul exclusiv și actual al bunului; între creanță și lucru să existe o conexiune tip debitum cum re iunctum.

Recurentele erau pe deplin îndreptățite să pretindă deținerea imobilului nu în temeiul unui fapt juridic ilicit, cum s-a susținut, ci în temeiul unui drept real imperfect de retenție. Cum intimații G. trebuiau să despăgubească pe reclamante cu privire la îmbunătățirile aduse imobilului și au refuzat acest lucru, cererea de instituire a dreptului de retenție este pe deplin justificată. Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și încadrate de către recurente în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: 1. În prima critică formulată, recurentele au susținut că, în mod greșit, instanțele de fond nu au efectuat o verificare proprie a respectării prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare cumpărare având ca obiect imobilul în litigiu, raportându-se exclusiv la concluziile hotărârii prin care s-a constatat nulitatea contractului, deși această hotărâre nu se bucură de autoritate de lucru judecat, lipsind identitatea de părți, obiect și cauză. Înalta Curte apreciază că acest argument este eronat în condițiile în care prezumția izvorâtă din actul de judecată statuat printr-o hotărâre judecătorească, impune instanțelor să țină cont, în analiza propriei cauze, de cele statuate cu privire la același aspect litigios într-o judecată anterioară.

Or, în cauză, prin decizia civilă nr. 1857 din 2 decembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a III-a, s-a reținut, la momentul aplicării sancțiunii civile a nulității actului de vânzare-cumpărare, că acesta a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și că părțile au fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. În acest sens s-a statuat că respectivul contract este un act juridic intențional fondat pe o cauză ilicită, deci pe reaua credință a părților, cauză ce exista la momentul încheierii sale, dar și pe frauda la lege, fiind încălcată condiția de fond prevăzută de art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 care înlătura de la beneficiul legii pe chiriașul cumpărător care a înstrăinat o locuință după 1 ianuarie 1990, situație în care autorul reclamantelor s-a regăsit.

Prin urmare, instanțele de fond, învestite cu soluționarea prezentului litigiu, erau ținute de puterea de lucru judecat a ceea ce a statuat anterior o altă instanță, neavând a efectua o cercetare proprie a acelorași împrejurări, dat fiind prezumția absolută conținută de hotărârea judecătorească menționată și administrată ca mijloc de probă în litigiul pendinte. Aspectele de drept, dezlegate în mod irevocabil printr-o hotărâre ce se bucură de prezumția de validitate, nu pot fi repuse în discuție în prezentul recurs, neputând duce la un rezultat care să contrazică cele deja intrate în puterea de lucru judecat. Chiriașii cumpărători au dreptul la restituirea prețului de piață doar în ipoteza în care au fost evinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, cu condiția ca instanța să nu fi reținut nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea actului de transmisiune sau reaua - credință a cumpărătorului.

Neîndeplinirea acestei ipoteze în cauză, probată prin hotărârea judecătorească menționată anterior, împiedică aplicarea normei legale de care se prevalează reclamantele - art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. În consecință, în mod corect instanța de apel a reținut că reclamantele nu se încadrează în ipoteza avută în vedere de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și nu sunt îndreptățite la acordarea prețului de piață, respingând acțiunea sub acest aspect. 2. În ceea ce privește valoarea îmbunătățirilor necesare și utile, recurentele au susținut că, astfel cum rezultă din interpretarea art. 48 din Legea nr. 10/2001, sporul de valoare la care sunt îndreptățite este reprezentat de prețul de piață al acestor îmbunătățiri și nu de valoarea lor tehnică, astfel cum a fost acordată de instanța de fond și confirmată în apel.

Potrivit dispozițiilor art. 48 alin. (1) de Legea nr. 10/2001, chiriașii au dreptul la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință pentru îmbunătățirile necesare și utile. Nu poate fi reținută, însă, interpretarea dată de reclamante dispozițiilor legale menționate, în condițiile în care art. 48 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, reglementează regimul juridic și modul de calcul al acestor despăgubiri astfel: ”Prin îmbunătățiri, în sensul prezentei legi, se înțelege cheltuielile necesare și utile. Cuantumul despăgubirilor se stabilește la valoarea actualizată a cheltuielilor, scăzându-se gradul de uzură al îmbunătățirilor, în raport cu durata de viață normală a acestora, care se suportă de chiriași”.

Art. 48.1 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, stipulează că, în aceste cazuri, despăgubirile se vor calcula avându-se în vedere prețurile medii actuale de pe piață. Prin urmare, Înalta Curte reține că instanțele de fond au respectat, în procesul de stabilire a cuantumului despăgubirilor, criteriile legale de evaluare a acestora, raportate la valoarea actualizată a cheltuielilor, cu luarea în considerare a algoritmului de calcul dezvoltat în raportul de expertiză, omologat, care a aplicat coeficienții tehnici de corecție, indici de actualizare și indicele prețurilor de consum, corect fiind înlăturat coeficientul de 3,87 reprezentând prețul de piață liberă imobiliară aferent zonei situării imobilului.

În consecință, față de modalitatea clară și neechivocă de stabilire a regimului juridic al despăgubirilor, astfel cum este reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, acestea constând în valoarea actualizată a cheltuielilor, instanța se aplica, suplimentar, o cotă de piață liberă asupra acestora, ca nefiind un algoritm de calcul prevăzut de lege. 3. Ultima critică a recurentelor vizează neacordarea unui drept de retenție până la plata debitului stabilit în sarcina pârâților G.Ș. și G.M.C. Și în acest caz instanța de apel a procedat la corecta aplicare a dispozițiilor legale, apreciind că instituirea unui drept de retenție în condițiile în care reclamantele au pierdut posesia bunului prin efectul unei hotărâri de evacuare, ar duce la înfrângerea puterii executorii și ar eluda autoritatea cu care este învestită o hotărâre judecătorească.

Aceasta întrucât, pentru instituirea unui drept de retenție, nu este suficient a proba existența unei creanțe a creditorului retentor împotriva proprietarului bunului imobil, legată de acel lucru printr-o legătură specială obiectivă (debitum cum re iunctum), ci este necesar ca respectivul creditor să aibă calitatea de detentor al bunului. Cum reclamantele au pierdut, în procedura de evacuare, detenția bunului, ele nu mai dețin puterea de a reține și de a refuza restituirea acestui bun. Față de neîndeplinirea condiției premisă, aceea a deținerii bunului cu privire la care se solicită instituirea dreptului de retenție, apare ca inutil a examina celelalte argumente aduse de recurente în susținerea pretențiilor sub acest aspect.

Pentru aceste considerente, reținând legalitatea deciziei atacate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele P.C.A., P.D.G. și P.E. împotriva deciziei nr. 157/A din 10 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 octombrie 2014.