ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2715/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2715/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei

sector 1 București la data de 20 decembrie 2007 sub nr. 23727/299/2007 reclamantele

P.E., P.D.G. și P.C.A. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu

cu pârâții Municipiul București, prin primar general, SC R. SA, Ministerul Finanțelor

Publice, G.Ș. și G.M.C., obligarea primilor trei pârâți la restituirea contravalorii

imobilului dobândit prin contractul de vânzare cumpărare din 8 ianuarie 1997, încheiat

de P.E. (autorul reclamantelor) în baza Legii nr. 112/1995, urmând ca valoarea de

circulație să fie actualizată; obligarea pârâților 1, 3 și 4 la plata unor despăgubiri

pentru sporul de valoare adus imobilului de care au fost evinse prin îmbunătățirile

necesare și utile.

Prin sentința nr. 5195

din 18 aprilie 2008 Judecătoria sector 1 București a declinat competența în favoarea

Tribunalului București.

După declinarea la tribunal

reclamantele și-au precizat cererea de chemare în judecată în sensul invocării inclusiv

a dispozițiilor Legii nr. 1/2009, respectiv, ale art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, arătând că solicită obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, a Municipiului București prin primar general și a SC R. SA la restituirea

prețului de piață al imobilului situat în București, B-dul K. și că sporul de valoare

realizat prin îmbunătățirile necesare și utile este solicitat în contradictoriu

cu pârâții persoane fizice, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă

nr. 1850 din 21 octombrie 2013 pronunțată în Dosar nr. 6834/3/2012, Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea precizată; a obligat pârâții G.Ș.

și G.M.C. la plata, către reclamanți, a sumei de 96.113,64 RON reprezentând sporul

de valoare actualizat adus imobilului cu destinația de locuință prin îmbunătățirile

necesare și utile; a respins capătul de cerere privind acordarea unui drept de retenție,

ca neîntemeiat; a respins capătul de cerere având ca obiect plata contravalorii

de piață a imobilului, actualizată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, ca neîntemeiat; a respins cererile de chemare în garanție formulate de

pârâții Municipiul București prin primar general și Ministerul Finanțelor Publice,

ca rămase fără obiect.

Pentru a se pronunța astfel,

tribunalul a reținut că autorul reclamantelor era titularul unui contract de vânzare-cumpărare

încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 (aspect reținut cu putere

de lucru judecat prin decizia civilă nr. 1857/2005 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III a civilă) astfel că nu poate beneficia de restituirea prețului

de piață al imobilului.

În privința contravalorii

îmbunătățirilor, tribunalul a constatat calitatea procesuală pasivă a persoanelor

cărora li s-a restituit imobilul în condițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001. Valoarea

acestor îmbunătățiri a fost stabilită, conform celor arătate în raportul de expertiză

întocmit de către expert D.P., prin raportare la valoarea tehnică.

Cererea de instituire

a unui drept de retenție a fost considerată ca nefondată din moment ce împotriva

reclamantelor există un titlu executoriu de evacuare reprezentat de o hotărâre judecătorească

anterioară.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat apel reclamantele P.C.A., P.D.G., P.E., arătând că instanța de fond

a dat o soluție prin raportare la autoritatea de lucru judecat pe primul capăt de

cerere având ca obiect restituirea contravalorii de circulație a imobilului deși

niciuna dintre părți nu a invocat o astfel de excepție; că instanța de fond trebuia

să facă o proprie analiză a respectării sau nu a dispozițiilor Legii nr. 112/1995;

că instanța de fond a cenzurat concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză

și a considerat în mod greșit că valoarea actualizată a îmbunătățirilor este în

fapt valoarea tehnică de 96.113 RON, valoare care nu suportă corecția de 3,87% privind

prețul pe piața liberă imobiliară care ar fi aplicabil exclusiv în vederea stabilirii

prețului de piață al locuinței și nu al îmbunătățirilor; că respingerea cererii

de acordare a unui drept de retenție nu ține seama de faptul că pârâții, persoane

fizice care au titlu executoriu, datorează în același timp o sumă de bani reclamantei,

reaua-credință a pârâților persoane fizice și imposibilitatea achiziționării unei

alte locuințe de către reclamante fiind argumente în sprijinul admiterii cererii

de instituire a unui drept de retenție.

Prin decizia nr. 157/A

din 10 aprilie 2014 Curtea de Apel București-Secția a IV a civilă a respins, ca

nefondat, apelul.

Pentru a pronunța această

hotărăre, instanța de apel a reținut că decizia nr. 1857 din 02 decembrie 2005 prin

care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 154/1

din 8 ianuarie 1997 încheiat între SC Romconfort SA, în calitate de vânzătoare,

respectiv Pleșa Eugen Lucian și Pleșa Eugenia în calitate de cumpărători este un

înscris autentic depus, în copie, la dosar și are valoarea probatorie a hotărârilor

judecătorești. În această decizie s-a reținut fără nici un dubiu și s-a arătat expres

că actul de vânzare-cumpărare care a constituit titlul autorilor reclamanților a

fost încheiat prin fraudă la lege în sensul că declarația dată de către cumpărătorul

Pleșa Eugen, potrivit căreia nu ar fi dobândit și înstrăinat un alt imobil din 1990

până la data formulării cererii de cumpărare, nu corespundea adevărului.

S-a reținut că nelegalitatea

contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost în mod manifest reținută

și afirmată printr-o hotărâre judecătorească anterioară, cunoscută de către părți

și depusă ca probă la dosar, astfel că prima instanță nu a făcut altceva decât să

respecte efectele pozitive și negative pe care le produc hotărârile judecătorești

irevocabile.

Rejudecarea chestiunii

privitoare la legalitatea contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995, nu doar

că nu este permisă, dar în măsura în care s-ar realiza, ar trebui sancționată prin

retractarea ultimei hotărâri care nesocotește cele statuate cu putere de lucru judecat

anterior.

Prin urmare, s-a constatat

de către instanța de apel că reclamantele nu au dreptul la obținerea de despăgubiri

reprezentând contravaloarea de piață a locuinței, hotărârea instanței de fond fiind

corectă. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că, deși a pus în discuție

posibilitatea obținerii prețului actualizat, reclamantele prin apărător au arătat

că nu solicită ca acțiunea să fie admisă în parte în sensul arătat și că nici nu

doresc să se discute aceste aspecte deoarece, pe rolul instanțelor, există un alt

dosar care are ca obiect restituirea prețului actualizat.

În privința despăgubirilor

reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile, s-a apreciat că prima

instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001,

criticile apelanților în sensul că ar fi trebuit să se aibă în vedere valoarea de

piață sau de circulație a îmbunătățirilor (prin aplicarea unui indice de 3,87% la

valoarea stabilită de către expert) neputând fi reținute din moment ce Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001 lămuresc sintagma „îmbunătățiri necesare și utile”

și prevăd expres că acestea se stabilesc la valoarea actualizată a cheltuielilor,

scăzându-se gradul de uzură al îmbunătățirilor în raport cu durata normală a acestora,

care se suportă de chiriași. Expertul a procedat legal atunci când a calculat cheltuielile

efectuate pentru îmbunătățirile necesare și utile după care a actualizat cuantumul

acestor cheltuieli.

S-a apreciat că valoarea

de circulație a îmbunătățirilor calculată prin raportare la sporul de valoare adus

imobilului sau într-o altă modalitate care presupune că îmbunătățirile pot fi despărțite

și înstrăinate distinct de bunul la care sunt atașate și încorporate, nu poate fi

acceptată în condițiile în care Legea nr. 10/2001 vorbește despre valoarea actualizată

a cheltuielilor care au fost efectuate și despre mijloacele de probă prin care pot

fi dovedite respectivele cheltuieli.

Prin urmare, s-a considerat

că prima instanță a reținut corect cuantumul despăgubirilor care urmează a fi plătite

de către pârâții persoane fizice și încasate de către reclamant.

Instanța de apel a constatat

că respingerea capătului de cerere având ca obiect instituirea unui drept de retenție

asupra imobilului era singura soluție posibilă din moment ce sentința civilă

nr. 20272/2011 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București a rămas irevocabilă

în privința evacuării pârâtelor reclamante din imobilul situat în București, B-dul

K., pentru lipsa titlului locativ, la cererea reclamanților G.Ș. și G.M.C. (intimați

în prezentul apel). Or, după cum rezultă din sentința menționată și din certificatul

de grefă, dispoziția din acțiunea principală privitoare la evacuare are putere de

lucru judecat și este executorie.

Prin urmare, prima instanță

nu putea să recunoască un drept de retenție care implicit ar fi împiedicat executarea

unei hotărâri judecătorești irevocabile anterioare. Mai mult, dacă se are în vedere

decizia nr. 1857/2005 și se ține seama de faptul că contractul de vânzare cumpărare

din 08 ianuarie 1996 a fost încheiat de autorul apelantelor - reclamante în mod

fraudulos se ajunge la concluzia că exercitarea dreptului de retenție este rezultatul

unei fapte ilicite și nelegale care, în speță, privește și un bun susceptibil de

executare silită, ceea ce nu poate fi acceptat prin raportare la principiul de drept

conform cu care nimeni nu poate obține un beneficiu invocând propria turpitudine.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamantele

P.C.A., P.D.G., P.E., formulând următoarele critici:

anterioare au reținut că, în condițiile existenței deciziei nr. 1857 din 02

decembrie 2005 a Curții de Apel București, instanța nu mai trebuie să facă o analiză

proprie a respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Examinarea pe fond a cerințelor

art. 50

din Legea nr. 10/2001 era absolut necesară întrucât decizia

nr. 1857 din 02 decembrie 2005 are, față de intimatul Ministerul Finanțelor Publice,

doar valoarea unui fapt juridic, astfel încât părțile sunt îndreptățite să-și probeze

susținerile potrivit cererii formulate în noile condiții legale, respectiv, în raport

de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Instanța învestită cu

o cerere în despăgubiri formulată potrivit textului legal anterior citat trebuie

ca, pe baza probatoriilor administrate nemijlocit, să stabilească dacă reclamantele

au încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995.

Aceasta întrucât potrivit

textului legal menționat, legiuitorul nu a dorit ca despăgubirile să fie plătite

de stat doar prin raportare la hotărârile prin care titlurile chiriașilor au fost

desființate, atâta timp cât a introdus în textul legii, chiar în situația existenței

unor hotărâri definitive și irevocabile, și condiția verificării de către instanță

dacă reclamanții au încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995.

au procedat la o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 48 din Legea

nr. 10/2001 și art. 48.1 din Normele metodologice reținând, contrar concluziilor

expertizelor efectuate în cauză, că valoarea actualizată a îmbunătățirilor este

în fapt valoarea tehnică.

Expertul desemnat în cauză

a stabilit că sporul de valoare (valoarea de circulație) al îmbunătățirilor aduse

imobilului în litigiu este de 371.960 RON și nu se confundă cu valoarea tehnică,

așa cum greșit au reținut atât instanța de fond, cât și cea de apel.

Instanța de apel a reținut

în mod trunchiat dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 și art. 48.1 din Normele

metodologice care stabilesc că se acordă sporul de valoare și nu doar cheltuielile

necesare și utile cu îmbunătățirile. Acest fapt este firesc întrucât, fiind încorporate

imobilului, îmbunătățirile aduse acestuia formează un tot inseparabil cu imobilul,

sporindu-i astfel valoarea.

de apel a reținut că existența unei hotărâri definitive și irevocabile de evacuare

a recurentelor împiedică recunoașterea unui drept de retenție al acestora asupra

imobilului.

Dreptul de retenție implică

doar exercitarea, de către retentor, a unei puteri de control asupra bunului, care

nu este de natură să-i asigure vreuna din prerogativele dreptului de proprietate,

ceea ce face ca între hotărârea de evacuare, care implică îndepărtarea fizică din

imobil și recunoașterea dreptului de retenție să nu existe nicio incompatibilitate.

Contrar celor reținute

de instanța de apel, buna ori reaua credință a creditorului care reține un bun al

debitorului său nu are nicio relevanță potrivit dispozițiilor vechiului C. civ.,

aplicabil în cauză.

Condițiile reglementate

de vechiul C. civ. pentru recunoașterea dreptului de retenție se referă la caracterul

cert, lichid și exigibil al creanței retentorului; dreptul de retenție să fie invocat

față de proprietarul exclusiv și actual al bunului; între creanță și lucru să existe

o conexiune tip debitum cum re iunctum. Recurentele erau pe deplin îndreptățite

să pretindă deținerea imobilului nu în temeiul unui fapt juridic ilicit, cum s-a

susținut, ci în temeiul unui drept real imperfect de retenție.

Cum intimații G. trebuiau

să despăgubească pe reclamante cu privire la îmbunătățirile aduse imobilului și

au refuzat acest lucru, cererea de instituire a dreptului de retenție este pe deplin

justificată.

Analizând decizia recurată,

prin prisma criticilor formulate și încadrate de către recurente în cazul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

recurentele au susținut că, în mod greșit, instanțele de fond nu au efectuat o verificare

proprie a respectării prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului

de vânzare cumpărare având ca obiect imobilul în litigiu, raportându-se exclusiv

la concluziile hotărârii prin care s-a constatat nulitatea contractului, deși această

hotărâre nu se bucură de autoritate de lucru judecat, lipsind identitatea de părți,

obiect și cauză.

Înalta Curte apreciază

că acest argument este eronat în condițiile în care prezumția izvorâtă din actul

de judecată statuat printr-o hotărâre judecătorească, impune instanțelor să țină

cont, în analiza propriei cauze, de cele statuate cu privire la același aspect litigios

într-o judecată anterioară.

Or, în cauză, prin decizia

civilă nr. 1857 din 2 decembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a III-a,

s-a reținut, la momentul aplicării sancțiunii civile a nulității actului de vânzare-cumpărare,

că acesta a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și că

părțile au fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În acest sens s-a statuat că respectivul contract este un act juridic intențional

fondat pe o cauză ilicită, deci pe reaua credință a părților, cauză ce exista la

momentul încheierii sale, dar și pe frauda la lege, fiind încălcată condiția de

fond prevăzută de art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 care înlătura de la beneficiul

legii pe chiriașul cumpărător care a înstrăinat o locuință după 1 ianuarie 1990,

situație în care autorul reclamantelor s-a regăsit.

Prin urmare, instanțele

de fond, învestite cu soluționarea prezentului litigiu, erau ținute de puterea de

lucru judecat a ceea ce a statuat anterior o altă instanță, neavând a efectua o

cercetare proprie a acelorași împrejurări, dat fiind prezumția absolută conținută

de hotărârea judecătorească menționată și administrată ca mijloc de probă în litigiul

pendinte. Aspectele de drept, dezlegate în mod irevocabil printr-o hotărâre ce se

bucură de prezumția de validitate, nu pot fi repuse în discuție în prezentul recurs,

neputând duce la un rezultat care să contrazică cele deja intrate în puterea de

lucru judecat.

Chiriașii cumpărători

au dreptul la restituirea prețului de piață doar în ipoteza în care au fost evinși

prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, cu condiția

ca instanța să nu fi reținut nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea

actului de transmisiune sau reaua - credință a cumpărătorului. Neîndeplinirea acestei

ipoteze în cauză, probată prin hotărârea judecătorească menționată anterior, împiedică

aplicarea normei legale de care se prevalează reclamantele - art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001.

În consecință, în mod

corect instanța de apel a reținut că reclamantele nu se încadrează în ipoteza avută

în vedere de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 și nu sunt îndreptățite la

acordarea prețului de piață, respingând acțiunea sub acest aspect.

valoarea îmbunătățirilor necesare și utile, recurentele au susținut că, astfel cum

rezultă din interpretarea art. 48 din Legea nr. 10/2001, sporul de valoare la care

sunt îndreptățite este reprezentat de prețul de piață al acestor îmbunătățiri și

nu de valoarea lor tehnică, astfel cum a fost acordată de instanța de fond și confirmată

în apel.

Potrivit dispozițiilor

art. 48 alin. (1) de Legea nr. 10/2001, chiriașii au dreptul la despăgubiri pentru

sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință pentru îmbunătățirile

necesare și utile.

Nu poate fi reținută,

însă, interpretarea dată de reclamante dispozițiilor legale menționate, în condițiile

în care art. 48 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, reglementează regimul juridic și

modul de calcul al acestor despăgubiri astfel: ”Prin îmbunătățiri, în sensul prezentei

legi, se înțelege cheltuielile necesare și utile. Cuantumul despăgubirilor se stabilește

la valoarea actualizată a cheltuielilor, scăzându-se gradul de uzură al îmbunătățirilor,

în raport cu durata de viață normală a acestora, care se suportă de chiriași”.

Art. 48.1 din H.G.

nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii

nr. 10/2001, stipulează că, în aceste cazuri, despăgubirile se vor calcula avându-se

în vedere prețurile medii actuale de pe piață.

Prin urmare, Înalta Curte

reține că instanțele de fond au respectat, în procesul de stabilire a cuantumului

despăgubirilor, criteriile legale de evaluare a acestora, raportate la valoarea

actualizată a cheltuielilor, cu luarea în considerare a algoritmului de calcul dezvoltat

în raportul de expertiză, omologat, care a aplicat coeficienții tehnici de corecție,

indici de actualizare și indicele prețurilor de consum, corect fiind înlăturat coeficientul

de 3,87 reprezentând prețul de piață liberă imobiliară aferent zonei situării imobilului.

În consecință, față de

modalitatea clară și neechivocă de stabilire a regimului juridic al despăgubirilor,

astfel cum este reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, acestea constând

în valoarea actualizată a cheltuielilor, instanța se aplica, suplimentar, o cotă

de piață liberă asupra acestora, ca nefiind un algoritm de calcul prevăzut de lege.

vizează neacordarea unui drept de retenție până la plata debitului stabilit în sarcina

pârâților G.Ș. și G.M.C.

Și în acest caz instanța

de apel a procedat la corecta aplicare a dispozițiilor legale, apreciind că instituirea

unui drept de retenție în condițiile în care reclamantele au pierdut posesia bunului

prin efectul unei hotărâri de evacuare, ar duce la înfrângerea puterii executorii

și ar eluda autoritatea cu care este învestită o hotărâre judecătorească.

Aceasta întrucât, pentru

instituirea unui drept de retenție, nu este suficient a proba existența unei creanțe

a creditorului retentor împotriva proprietarului bunului imobil, legată de acel

lucru printr-o legătură specială obiectivă (debitum cum re iunctum), ci este necesar

ca respectivul creditor să aibă calitatea de detentor al bunului.

Cum reclamantele au pierdut,

în procedura de evacuare, detenția bunului, ele nu mai dețin puterea de a reține

și de a refuza restituirea acestui bun. Față de neîndeplinirea condiției premisă,

aceea a deținerii bunului cu privire la care se solicită instituirea dreptului de

retenție, apare ca inutil a examina celelalte argumente aduse de recurente în susținerea

pretențiilor sub acest aspect.

Pentru aceste considerente,

reținând legalitatea deciziei atacate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantele P.C.A., P.D.G. și P.E. împotriva deciziei nr.

157/A din 10 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 15 octombrie 2014.