ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2141/2014

Deliberând asupra

cauzei penale de față, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 98 din 17 februarie

2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a fost respinsă, ca

nefondată, contestația la executare formulată de condamnatul contestator F.F.

A fost obligat

contestatorul la 400 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care 100 RON,

onorariu avocat oficiu, s-a dispus a se suporta din fondul Ministerului

Justiției.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea de Apel București a reținut următoarele:

Condamnatul F.F. a

formulat o contestație la executare împotriva pedepsei rezultante de 10 ani

închisoare, aplicată prin Sentința penală nr. 364 din 22 august 2011 de Curtea

de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 4992/2/2011 prin care

s-a recunoscut Sentința penală nr. 426/2006 din 10 noiembrie 2008 pronunțată de

Judecătoria Penală nr. 21 Audencia Provincial din Barcelona (definitivă la data

de 1 iulie 2009).

Contestatorul a

invocat faptul că prin sentința penală pronunțată de autoritățile judiciare

spaniole a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani închisoare și la o pedeapsă de

6 ani închisoare și interzicerea dreptului de a alege pe durata condamnării,

rezultând o pedeapsă principală de 10 ani închisoare pentru săvârșirea de

infracțiunilor care au corespondent în legislația română, realizând conținutul

constitutiv al infracțiunilor prevăzute de art. 211 alin. (1), (2) lit. c) și

alin. (2

1

) lit. a) și e) C. pen. din 1969, pedepsită cu închisoare

de la 7 la 20 de ani, precum și pe cel al infracțiunii de vătămare corporală

gravă prevăzută de art. 182 alin. (1) și (2) C. pen. din 1969. Condamnarea s-a

făcut pe numele de P.Ș.

În drept,

contestatorul s-a prevalat de dispozițiile art. 598 lit. c) și d) C. proc.

pen., în sensul că solicită aplicarea art. 33 lit. c) C. proc. pen. din 1968,

respectiv contopirea pedepselor, astfel încât pedeapsa rezultantă să fie de 6

ani închisoare.

S-a atașat Dosarul

nr. 4992/2/2011 al Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Curtea a constatat,

sub un prim aspect, cel al incidenței art. 598 lit. d) C. proc. pen., că însuși

condamnatul, în cererea de transfer formulată în nume propriu, a afirmat că în

Spania este cunoscut ca P.Ș., aspect ce a fost lămurit definitiv, astfel că nu

se poate prevala de Decizia nr. 9 din 6 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

În ceea ce privește

aspectul care vizează concursul de infracțiuni prevăzut de legea română și

aplicat unei pedepse rezultante, ca urmare a cumulului juridic și nu aritmetic,

conform legislației spaniole, Curtea a avut în vedere Decizia nr. 23/2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat că instanța română nu

poate interveni asupra pedepsei dispuse, ca urmare a cumulului aritmetic

stabilit de statul de condamnare.

De altfel,

condamnatul nu a formulat recurs la această hotărâre.

În raport de cele ce

preced, Curtea a respins, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul

F.F., în temeiul art. 597 C. proc. pen.

Împotriva Sentinței

penale nr. 98 din 17 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a

penală, a formulat contestație condamnatul F.F.

În susținerea

cererii, apărătorul desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat a

precizat că motivele contestației sunt aceleași cu cele formulate în susținerea

contestației la executare.

Analizând contestația

declarată, atât potrivit susținerilor orale ale apărătorului contestatorului

condamnat, cât și în raport cu conținutul actelor și lucrărilor dosarului, dar

și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, Înalta Curte

constată următoarele:

Contestatorul

condamnat F.F. a invocat faptul că prin sentința penală pronunțată de

autoritățile judiciare spaniole a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani

închisoare și la o pedeapsă de 6 ani închisoare și interzicerea dreptului de a

alege pe durata condamnării, rezultând o pedeapsă principală de 10 ani

închisoare pentru săvârșirea de infracțiunilor care au corespondent în

legislația română, realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor prevăzute

de art. 211 alin. (1), (2) lit. c) și alin. (2

1

) lit. a) și e) C.

pen. din 1969, pedepsită cu închisoare de la 7 la 20 de ani, precum și pe cel

al infracțiunii de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (1) și

(2) C. pen. din 1969.

Acesta a solicitat

aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. c) C. pen. din 1969, respectiv contopirea

pedepselor, astfel încât pedeapsa rezultantă să fie de 6 ani închisoare.

Înalta Curte constată

că în mod corect a apreciat Curtea de Apel București că instanța română nu

poate interveni asupra pedepsei dispuse, ca urmare a cumulului aritmetic

stabilit de statul de condamnare.

Astfel, hotărârea de

condamnare își păstrează caracterul de extraneitate și după recunoașterea sa de

către autoritățile judiciare române, neputând fi convertită în hotărâre a unei

instanțe judecătorești din România, întrucât s-ar aduce atingere autorității de

lucru judecat a hotărârii judecătorești, căreia prin recunoaștere i se conferă

doar puterea de a-și produce efectele juridice recunoscute de legea română.

În plus, cu privire

la concursul de infracțiuni, dispozițiile legii române privind cooperarea

judiciară internațională în materie penală se referă la incompatibilitatea

duratei pedepsei rezultante cu legislația națională, iar nu la

incompatibilitatea sistemelor prin care se determină pedeapsa rezultantă.

În acest sens este

avută în vedere și Decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 pronunțată într-un

recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite, conform căreia instanța, în soluționarea unei cereri având ca obiect

conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate

pentru concursul de infracțiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu

legislația română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei

rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de

condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de C. pen. român.

Conform dispozițiilor

art. 474

1

C. proc. pen., efectele deciziei pronunțate într-un recurs

în interesul legii încetează în cazul abrogării, constatării

neconstituționalității ori modificării dispoziției legale care a generat

problema de drept dezlegată, cu excepția cazului în care aceasta subzistă în

noua reglementare.

Având în vedere că

dispozițiile art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară

internațională în materie penală subzistă în actuala reglementare, în cuprinsul

prevederilor art. 135 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară

internațională în materie penală, se constată că efectele Deciziei nr. 23 din

12 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, nu au

încetat.

Se observă că Decizia

nr. 23 din 12 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secțiile unite, nu este în contradicție cu Decizia nr. 13 din 5 iunie 2014 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor

chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a admis sesizarea formulată

de Tribunalul Harghita și s-a stabilit că dispozițiile art. 6 alin. (1) C.

pen., privitoare la legea mai favorabilă după judecarea definitivă a cauzei,

sunt aplicabile și cu privire la hotărârea de condamnare pronunțată de un alt

stat față de cetățenii români, dacă aceasta a fost recunoscută în procedura

reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională

în materie penală, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În cuprinsul acestei

decizii au fost avute în vedere dispozițiile speciale prevăzute de Legea nr.

302/2004.

Conform art. 135

alin. (3) din Legea nr. 302/2004, obiectul procedurii de recunoaștere a

hotărârii judecătorești străine îl constituie verificarea condițiilor prevăzute

la art. 136, iar în cazul în care acestea sunt îndeplinite, se atribuie

hotărârii judecătorești străine efecte juridice pe teritoriul României și se

dispune transferarea într-un penitenciar sau unitate medicală din România a

persoanei condamnate.

În cazul în care

persoana a fost condamnată pentru mai multe infracțiuni, verificarea

condițiilor se face pentru fiecare infracțiune în parte, așa cum se prevede în

cuprinsul art. 135 alin. (4) din același act normativ.

La art. 135 alin. (6)

lit. a) și b) din Legea nr. 302/2004 se menționează că instanța examinează

hotărârea judecătorească străină, verifică lucrările dosarului și, în baza

celor constatate, poate dispune, prin sentință, recunoașterea și executarea

pedepsei aplicate de instanța străină, iar în cazul în care natura sau durata

pedepsei aplicate de instanța străină nu corespunde cu natura sau durata

pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracțiuni similare poate

adapta, prin sentință, pedeapsa privativă de libertate aplicată de instanța

străină, potrivit alin. (7) și (8) sau, atunci când adaptarea nu este posibilă,

stabilește și aplică, prin sentință, pedeapsa pentru infracțiunea săvârșită.

În cuprinsul art. 135

alin. (7) din legea menționată, se arată că instanța de judecată adaptează

pedeapsa aplicată de instanța străină, atunci când natura acesteia nu

corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele reglementate

de legea penală română, precum și atunci când durata acesteia depășește, după

caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru

aceeași infracțiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute

de legea penală română sau atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul

unui concurs de infracțiuni depășește totalul pedepselor stabilite pentru

infracțiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă

de legea penală română.

După cum se poate

observa, în procedura de recunoaștere a hotărârii judecătorești străine,

instanța română procedează la adaptarea pedepsei rezultante aplicate de

instanța străină în cazul unui concurs de infracțiuni în situația în care

aceasta depășește totalul pedepselor stabilite pentru infracțiuni concurente

sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română.

În plus, s-a reținut

că aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor

definitive trebuie analizată prin prisma a două principii fundamentale, și

anume principiul legalității incriminării, respectiv principiul autorității de

lucru judecat.

Potrivit primului

principiu, nicio pedeapsă nu poate fi aplicată decât dacă era prevăzută de

legea penală în momentul săvârșirii infracțiunii (nulla poena sine lege). De

asemenea, nu pot fi aplicate alte pedepse decât cele prevăzute de lege pentru

infracțiunea respectivă.

Principiul

autorității de lucru judecat (care are două efecte de natură diferită: un efect

pozitiv, și anume acela că hotărârea care a dobândit autoritate de lucru judecat

poate fi pusă în executare și un efect negativ care constă în faptul că

hotărârea cu autoritate de lucru judecat, datorită faptului că dobândește

valoare de adevăr în ceea ce privește fapta și persoana judecată, creează un

obstacol în reanalizarea, de către instanță, a conflictului soluționat

definitiv) sau principiul intangibilității lucrului judecat poate fi influențat

doar prin apariția unei legi noi unde maximul special prevăzut de aceasta este

mai mic decât pedeapsa aplicată în baza legii vechi.

Astfel, Decizia nr.

23 din 12 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secțiile unite, și Decizia nr. 13 din 5 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie

penală, statuează cu privire la aspecte diferite, între care există legătură.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte, conform dispozițiilor art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează să respingă, ca nefondată,

contestația formulată de condamnatul F.F. împotriva Sentinței penale nr. 98 din

17 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Conform dispozițiilor

art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat contestatorul condamnat la

plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100

RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din

fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația formulată de condamnatul F.F. împotriva Sentinței penale

nr. 98 din 17 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția II-a penală.

Obligă contestatorul

condamnat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se

avansează din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi, 24 iunie 2014.

Procesat de GGC - AP