ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1134/2016

Decizia nr. 1134/2016

Deliberând

asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 93/F din data de 25 mai 2016 a Curții de Apel București, secția I penală, s-a respins, ca nefondată, contestația la executare formulată de contestatorul-condamnat A. împotriva sentinței penale nr. 131/2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2/2013.

A fost obligat contestatorul la plata sumei de 230 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 130 lei reprezentând onorariul apărătorului din oficiu s-a dispus a se suporta din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța astfel, Curtea de Apel București a reținut că, prin sentința penală nr. 131/2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2/2013, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

S-a recunoscut sentința penală nr. 131 din data de 16 aprilie 2012 pronunțată de Audiența Provincială din Almeria, secția a III-a, Regatul Spaniei, definitivă la data de 19 februarie 2013, privind pe cetățeanul român A., prin care s-a dispus condamnarea acestuia la pedeapsa principală de 12 ani și 13 luni închisoare, la pedeapsa accesorie a interzicerii tuturor drepturilor, precum și la interdicția de a se apropia de victimă și de a comunica cu aceasta prin orice mijloc.

S-a adaptat pedeapsa principală aplicată condamnatului potrivit dispozițiilor legii române aplicabile în cazul unor infracțiuni similare, stabilindu-se o pedeapsă finală de 10 ani și 7 luni închisoare.

S-a dispus transferarea persoanei condamnate A. într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 10 ani și 7 luni închisoare.

S-a interzis persoanei condamnate, ca pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) C. pen. pe durata pedepsei închisorii, până la executarea sau considerarea ca executată a acesteia.

S-a dedus din pedeapsa aplicată prevenția și perioada executată de la data de 28 februarie 2011 la zi.

Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina sa, onorariul cuvenit apărătorului din oficiu, în cuantum de 320 lei, urmând a fi suportat din fondul Ministerului Justiției.

Analizând contestația la executare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva sentinței penale nr. 131/2015 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, Curtea a reținut că aceasta este nefondată, întrucât aspectul invocat de contestatorul condamnat nu corespunde realității întrucât, din cuprinsul actelor Dosarului nr. x/2/2013 al Curții de Apel București, respectiv înscrisurile înaintate de autoritățile spaniole, a rezultat ca dată de început a prevenției data de 28 februarie 2011.

Or, prin sentința penală nr. 131/2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2/2013, s-a dedus din pedeapsa de 10 ani și 7 luni închisoare, prevenția de la data de 28 februarie 2011 și până la 05 martie 2014.

De asemenea, s-a apreciat ca fiind neîntemeiate criticile aduse modului în care, prin sentința penală nr. 131/2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2/2013, i s-a aplicat condamnatului pedeapsa finală de 10 ani și 7 luni închisoare, în loc de 10 ani închisoare, întrucât în această privință instanța a făcut aplicarea art. 10 parag. 2 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate (instrumentul juridic internațional pe care s-a grefat prezenta cerere de transfer), art. 159 din Legea nr. 302/2004, dar și a Deciziei nr. 23/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii.

Astfel, prin sentința penală nr. 131/2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2/2013, s-a recunoscut sentința penală nr. 131 din data de 16 aprilie 2012 pronunțată de Audiența Provincială din Almeria, secția a III-a, Regatul Spaniei, definitivă la data de 19 februarie 2013, privind pe cetățeanul român A., prin care s-a dispus condamnarea acestuia la pedeapsa principală de 12 ani și 13 luni închisoare, la pedeapsa accesorie a interzicerii tuturor drepturilor, precum și la interdicția de a se apropia de victimă și de a comunica cu aceasta prin orice mijloc.

S-a reținut prin sentința atacată că, la recunoașterea hotărârii de condamnare pronunțată de instanțele spaniole, Curtea de Apel București a respectat Decizia nr. 23/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a stabilit că: „Instanța, în soluționarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracțiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română,

fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de C. pen. român”.

S-a arătat că, având în vedere faptul că legislația română prevede, pentru infracțiunea de viol în forma comisă de A., o pedeapsă maximă de 10 ani închisoare, inferioară ca durată pedepsei de 12 ani și 6 luni închisoare aplicată de autoritatea judiciară spaniolă, instanța a făcut aplicarea art. 10 parag. 2 din instrumentul juridic internațional aplicabil, adaptând pedeapsa prin reducerea acesteia la maximul special prevăzut de legea română pentru infracțiunea similară de viol.

Totodată, s-a reținut că instanța nu a redus pedeapsa de 7 luni închisoare pentru infracțiunea de amenințare întrucât aceasta era inferioară maximului special prevăzut de legea penală română.

Consecința adaptării sancțiunii pentru infracțiunea mai gravă a fost cea a reducerii corespunzătoare a pedepsei rezultante de la 12 ani și 13 luni închisoare aplicată de statul de condamnare, la 10 ani și 7 luni închisoare, durată stabilită în urma cumulului aritmetic al pedepselor aplicate pentru faptele de viol și de amenințare, astfel cum a fost adaptată conform legii române.

Având în vedere cele mai sus expuse, Curtea a reținut că motivele invocate de condamnatul A. prin cererea adresată instanței, nu se încadrează în vreunul dintre cazurile menționate de art. 598 alin. (1) C. proc. pen., astfel încât a fost respinsă contestația la executare.

Împotriva acestei sentințe, la data de 03 iunie 2016, a formulat contestație la executare contestatorul A., fără a fi întemeiată în fapt și în drept.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 16 iunie 2016, formându-se Dosarul nr. x/2/2016.

Cu prilejul dezbaterilor orale, contestatorul condamnat A. a susținut, în esență, că pedeapsa pe care trebuie să o execute este de 10 ani închisoare, iar nu de 10 ani și 7 luni închisoare cum s-a stabilit.

Examinând contestația formulată, în baza actelor și lucrărilor de la dosar și în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 598 alin. (1) C. proc. pen. contestația împotriva executării hotărârilor penale se poate face în următoarele cazuri:

a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu este definitivă;

b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;

d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei.

Alin. (2) al aceluiași articol, prevede că în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) și d), contestația se face, după caz, la instanța prevăzută la art. 597 alin. (1) sau (6) C. proc. pen., iar în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c al aceluiași articol, la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută. În cazul în care nelămurirea privește o dispoziție dintr-o hotărâre pronunțată în apel sau în recurs în casație, competența revine, după caz, instanței de apel sau Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Contestația la executare reprezintă mijlocul procesual ce poate fi exercitat pentru soluționarea incidentelor prevăzute de legea penală sau procesual penală ivite înainte ori în timpul executării hotărârii penale definitive sau după executarea hotărârii penale definitive, dar în legătură cu aceasta, iar ea trebuie făcută numai în cazurile expres prevăzute de lege.

În concret, contestatorul este nemulțumit de faptul că prin sentința penală de recunoaștere a sentinței de condamnare pronunțată de autoritățile judiciare spaniole și transferarea condamnatului într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei, i s-a aplicat, în final, o pedeapsă de 10 ani și 7 luni închisoare, în loc de 10 ani închisoare, nefiindu-i dedusă perioada de 7 luni executată în Spania ca măsură preventivă.

Deși contestatorul a invocat cazurile prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. c) și d) C. proc. pen., respectiv când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută și când se invocă o cauză de micșorare a pedepsei, în fapt, ceea ce a invocat contestatorul nu ține de executarea deciziei penale sus-menționate, neconstituind nici “nelămurire la executare” și nici “cauză de micșorare a pedepsei” în sensul art. 598 alin. (1) lit. c) sau d) C. proc. pen.

De altfel, în conformitate cu Decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii,

în soluționarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, instanța trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracțiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de C. pen. român.

Incompatibilitatea între durata pedepsei aplicate și legislația română privește diferențele care pot exista între limitele maxime ale pedepselor privative de libertate stabilite în legislațiile statelor de condamnare și cele stabilite în legea penală română.

Conform art. 10 parag. 2 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate privind continuarea executării, în caz de continuare a executării, statul de executare este legat de natura juridică și durata sancțiunii așa cum rezultă ele din condamnare. Totuși, dacă natura sau durata acestei sancțiuni este incompatibil cu legislația statului de executare, sau dacă legislația acestui stat o impune, statul de executare poate, prin hotărâre judiciară sau administrativă, să adapteze această sancțiune la pedeapsa ori măsura prevăzută de propria sa lege pentru infracțiuni de aceeași natură. Această pedeapsă sau măsură corespunde, atât cât este posibil, în ceea ce privește natura sa, celei aplicate prin condamnarea de executat. Ea nu poate să agraveze prin natura sau durata sa sancțiunea pronunțată în statul de condamnare, nici să depășească maximul prevăzut prin legea statului de executare.

Astfel, în mod corect a reținut Curtea de Apel că pentru infracțiunea de viol în forma comisă de A. legislația română prevede o pedeapsă maximă de 10 ani închisoare, inferioară ca durată pedepsei de 12 ani și 6 luni închisoare aplicată de autoritatea judiciară spaniolă, iar pentru infracțiunea de amenințare pedeapsa de 7 luni închisoare este inferioară maximului special prevăzut de legea penală română. Făcând aplicarea art. 10 parag. 2 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate privind continuarea executării, a adaptat pedeapsa prin reducerea acesteia la maximul special prevăzut de legea română doar pentru infracțiunea de viol.

Pentru aceste considerente, în baza art. 597 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge,

ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 93/F din data de 25 mai 2016 a Curții de Apel București, secția I penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, în sumă de 130 lei, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 93/F din data de 25 mai 2016 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, în sumă de 130 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 septembrie 2016

.