ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1379/2019

HOTĂRÂRE

19.09.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1379/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 19 septembrie 2019

Asupra excepției necompetenței funcționale, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, din verificarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la 11.03.2015 la Judecătoria Sânnicolau Mare sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții B. și Orașul Sânnicolau Mare, prin Primar, și a solicitat rezoluția contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 10 ianuarie 2001, obligarea Primăriei Orașului Sânnicolau Mare la plata sumei de 50.000 euro, sau în RON la data executării plății către el și pârâta B., reținându-se calitatea de bun comun a acestei sume, având în vedere că și casa a fost bun comun, iar suma de 50.000 euro reprezintă valoarea actuală a casei.

Prin sentința civilă nr. 1316/13.10.2016, Judecătoria Sânnicolau Mare a admis excepția necompetenței materiale și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Timiș având în vedere că valoarea obiectului prezentei cauze depășește suma de 200.000 de RON, așa cum rezultă din notele de ședință depuse la dosar de reclamant, conform cărora valoarea obiectului cauzei este de 220.755 de RON, pretenții, la care se adaugă și valoarea capătului de cerere având ca obiect rezoluțiune contract.

În ședința publică din 06.12.2016, reclamantul personal și asistat a învederat instanței că renunță la capătul de cerere privind rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare și solicită obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata unei cote de 1/2 din valoarea de piață a imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare nr. x/10.01.2001.

Prin sentința civilă nr. 791/08.06.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea formulată și precizată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și B.. A obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 77.550 RON, reprezentând 1/2 din valoarea de piață a casei de locuit situată în orașul Sânnicolau Mare, județul Timiș. A respins în rest acțiunea precizată ca neîntemeiată. A obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A obligat reclamantul la plata către pârâtul orașul Sânnicolau Mare a sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse de la suma de 4.343 RON. A restituit reclamantului taxa judiciară de timbru de 5.520 RON, achitată prin chitanța seria x, emisă în 02.04.2015 de orașul Sânnicolau Mare, ca nefiind datorată. A respins în rest acțiunea precizată ca neîntemeiată. În temeiul art. 453 alin. (1) noul C. proc. civ., a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariul de expertiză). În temeiul aceluiași text legal, a obligat reclamantul la plata către pârâtul Orașul Sânnicolau Mare a sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, date de onorariu de avocat, reduse de la suma de 4.343 RON, apreciind că raportat la prevederile art. 451 alin. (2) noul C. proc. civ., că există o vădită discrepanță între cuantumul onorariului de avocat plătit de pârâtul Orașul Sânnicolau Mare și valoarea și complexitatea pricinii, una simplă față de incidența clară a dispozițiilor art. 501din Legea nr. 10/2001, care stabilește ca debitor în speță doar Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva sentinței civile nr. 791/08.06.2017 a Tribunalului Timiș a declarat apel în termenul legal pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, și a solicitat modificarea în parte a sentinței, în sensul de a respinge acțiunea, pe cale de excepție, ca inadmisibilă, raportat la art. 50 din Legea nr. 10/2001, sau ca prematură. În subsidiar,pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată. În motivarea apelului, s-a susținut în primul rând că este vădit neîntemeiată hotărârea instanței de fond cu privire la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii reclamantului. Temeiul juridic al acțiunii, indicat de reclamant, este art. 50 alin. (1), (2) și 2

din Legea nr. 10/2001, însă prima instanță a considerat că acesta se află în ipoteza vizată de art. 50

din același act normativ. A citat în continuare dispozițiile art. 50 și art. 50

din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 185 din 15 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I Civil a fost respins apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.R.F.P. Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 791/08.06.2017, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu reclamantul A. și cu pârâții Orașul Sînnicolau Mare, prin Primar și B., reținându-se că situația reclamantului se încadrează în dispozițiile art. 50

din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - prin D.G.F.P. TIMIȘOARA, acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

La termenul din 19.09.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a luat în discuție excepția necompetenței funcționale a secției a II-a Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată care este reprezentat de dispozițiile Legii nr. 10/2001 asupra căreia, în temeiul art. 136 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 130 alin. (2) din același cod, se rețin următoarele:

Dispozițiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.

Totodată, prin edictarea dispozițiilor procedurale privitoare la excepția de necompetență, la art. 131 C. proc. civ., legiuitorul a stabilit în sarcina judecătorului obligația verificării competenței reglementate prin norme de ordine publică.

Prevederile art. 136 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că dispozițiile secțiunii privitoare la excepția de necompetență și la conflictul de competență se aplică prin asemănare și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești, care se pronunță prin încheiere.

În raport cu prevederile art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., la stabilirea cauzelor de competența tribunalelor specializate sau, după caz, a secțiilor civile reorganizate, potrivit alin. (1) al art. 228 din aceeași lege, se va ține seama de numărul și natura cauzelor, de specializarea judecătorilor, de necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora, precum și de volumul de activitate al instanței.

Potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară Înalta Curte de Casație și Justiție este organizată în 4 secții: secția I civilă, secția a II-a civilă, secția penală, secția de contencios administrativ și fiscal și Secțiile Unite, cu competență proprie.

Normele de organizare judecătorească au prevăzut că secțiile civile judecă litigiile civile indiferent de obiectul lor sau de calitatea părților (art. 35 alin. (2), art. 36 alin. (3) și art. 37 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, astfel cum au fost modificate prin dispozițiile Legii nr. 71/2011 și ale Legii nr. 76/2012).

Aceleași norme de drept au statuat, totodată, cu privire la posibilitatea înființării în cadrul secțiilor civile, în raport de numărul și natura cauzelor civile înregistrate, de complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii în considerarea doar a obiectului sau naturii acestora, nu și în considerarea calității părților litigante.

Prin decizia nr. 17 din 17 septembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că necompetența materială procesuală a completului specializat este de ordine publică.

În speța de față, prin acțiunea formulată de reclamantul A. au fost chemați în judecată pârâții B. și Orașul Sânnicolau Mare, prin Primar solicitându-se rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 10 ianuarie 2001, obligarea Primariei Orașului Sânnicolau Mare la plata sumei de 50.000 euro, sau în RON la data executării plății către el și pârâta B..

Prin urmare, este vorba despre o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 astfel cum au reținut instanțele de fond, aspect care atrage competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum acțiunile întemeiate pe legile referitoare la acordarea de măsuri reparatorii și despăgubiri pentru bunurile trecute în proprietatea statului se circumscriu competențelor specializate alocate completelor de judecată ale secției I Civile, se impune declinarea competenței funcționale de soluționare a recursului în favoarea acesteia.

Totodată, se reține că pricina a fost soluționată în primă instanță și în apel de secția I Civilă a Tribunalului Timișoara, respectiv Curtea de Apel Timișoara, iar instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea recurată este secția I Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 136 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune declinarea competenței funcționale de soluționare a recursului declarat de pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - prin D.G.F.P. TIMIȘOARA împotriva deciziei civile nr. 185 din 15 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în dosarul nr. x/2015 în favoarea secției I Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.