ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1904/2020

Ședința publică din data de 1 octombrie 2020

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea civilă, înregistrată la 11.03.2015, la Judecătoria Sânnicolau Mare, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. și Orașul Sânnicolau Mare, prin Primar, și a solicitat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 10 ianuarie 2001, obligarea Primăriei Orașului Sânnicolau Mare la plata sumei de 50.000 euro, sau, în RON, la data executarii plății către el și pârâta B., reținându-se calitatea de bun comun a acestei sume, având în vedere că și casa a fost bun comun, iar suma de 50.000 euro reprezintă valoarea actuală a casei.

În cadrul întâmpinării depuse, pârâtul Orașul Sânnicolau Mare a solicitat respingerea petitului 1 al cererii de chemare în judecată, ca fiind lipsit de obiect. A invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce privește petitul 2 al cererii. A arătat că, în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare exhibat de către reclamant nu a fost desființat, dar a devenit caduc ca efect al admiterii cererii în revendicare, solicitarea de rezoluțiune apare ca fiind lipsită de obiect. Referitor la lipsa calității sale procesuale pasive a arătat că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului se face de către Ministerul Finanțelor Publice și nu de către unitățile administrative.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat la 16.06.2015, reclamantul A. a apreciat că este nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Orașul Sânnicolau Mare, deoarece este parte contractantă în contractul de vânzare-cumpărare. Totodată, a precizat că înțelege să cheme în judecată, în calitate de pârât, și pe Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Timiș, pentru petitul privind restituirea prețului.

Prin sentința civilă nr. 1316/13.10.2016, Judecătoria Sânnicolau Mare a admis excepția necompetenței materiale și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Timiș în raport de criteriul valoric.

Reclamantul a precizat temeiul de drept al acțiunii ca fiind prevederile art. 50 alin. (1), alin. (2), alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001, însușindu-și argumentația adusă prin întâmpinare la pct. II de către pârâtul Oraș Sânnicolau Mare.

În ședința publică din 07.02.2017, reclamantul, personal și asistat de apărător ales, a învederat instanței că renunță la capătul de cerere privind rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, însă menține petitul precizat privind obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata în cotă de 1/2 din valoarea prețului de piață a apartamentului, valoare ce îi revine în calitate de soț al pârâtei B..

Prin sentința civilă nr. 791/08.06.2017, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis, în parte, acțiunea precizată de reclamant, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și B.. A obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 77.550 RON reprezentând 1/2 din valoarea de piață a casei de locuit, situată în orașul Sânnicolau Mare, județul Timiș. A respins, în rest, acțiunea precizată, ca neîntemeiată. A obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expertiză. A obligat reclamantul la plata către pârâtul orașul Sânnicolau Mare a sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse de la suma de 4.343 RON. A restituit reclamantului taxa judiciară de timbru de 5.520 RON, achitată prin chitanța seria x, nr. 10828, emisă în 02.04.2015 de orașul Sânnicolau Mare, ca nefiind datorată.

Împotriva sentinței pronunțate de această instanță a formulat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timișoara.

Prin decizia civilă nr. 185/15.11.2017, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Timișoara a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timișoara.

Prin memoriul de recurs, recurentul a susținut că decizia curții de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, caz în care își găsește incidență motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Este întemeiată excepția inadmisibilității acțiunii în raport de prevederile legale aplicabile în cauză. Reclamantul a indicat ca temei de drept al acțiunii formulate prevederile art. 50 alin. (1), alin. (2) și alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001, însă instanța a apreciat că este aplicabilă ipoteza vizată de art. 50

1

din același act normativ.

A fost expus conținutul prevederilor art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 arătându-se că, deși în ce privește cererile având ca obiect restituirea prețului actualizat sau a celui de piață se aplică normele menționate, totuși cerințele acestor texte nu sunt îndeplinite în prezentul litigiu, întrucât așa cum rezultă din susținerile reclamantului și din hotărârile depuse în fundamentarea acțiunii, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/10.01.2001 nu a fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Or, raportat la prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu îndeplinește condițiile cerute de legiuitor pentru a beneficia de restituirea prețului de piață al imobilului.

A considerat recurentul că este aplicabilă în prezentul litigiu decizia nr. 1/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, care statuează: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (2) și 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, instanța de judecată învestită cu soluționarea unei cereri în plata prețului de piață, întemeiată pe prevederile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, poate acorda reclamantului prețul actualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 privind reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, în cazul în care constată ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, numai dacă s-a formulat un capăt de cerere distinct în acest sens.’’

Pe fondul cauzei, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru a se dispune obligarea pârâtului la restituirea prețului de piață al imobilului.

Ultima critică are în vedere dispoziția de obligare la plata cheltuielilor de judecată de către prima instanță, în raport de care, pe de o parte, s-a solicitat respingerea capătului de cerere, nefiind îndeplinite condițiile impuse de art. art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, iar, pe de altă parte, reducerea onorariului de avocat la suma de 200 RON în lumina prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. Suma acordată cu acest titlu este nepotrivit de mare față de valoarea pricinii și activitatea prestată de avocat, care a fost una minimă și a constat în redactarea cererii de chemare în judecată și prezența fizică în instanță.

În considerarea tuturor aspectelor arătate, recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pronunțate de instanța de apel, admiterea apelului împotriva sentinței nr. 791 din 08.06.2017 și respingerea unei eventuale cereri privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în prezenta cale de atac.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recurentul are deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârii atacate și că aceasta a fost promovată în termen.

Completul de filtru C4, la 4 februarie 2020, constatând că raportul întrunește condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părțile să formuleze puncte de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din același cod.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților din cauză.

Intimatul A. a formulat întâmpinare, arătând că motivele de recurs invocate nu se încadrează în prevederile art. 488 C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 iunie 2020, instanța supremă a admis în principiu recursul pârâtului și a constatat că parte din critici pot fi circumscrise prevederilor art. 488 C. proc. civ. de vreme ce pun în discuție aplicarea greșită a prevederilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 de către instanța de apel.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurentul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timișoara, este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Motivul de recurs prin care se susține aplicarea greșită de către Curtea de Apel a prevederilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, prin prisma inexistenței în cauză a unei hotărâri definitive și irevocabile de anulare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, nu este întemeiat.

Potrivit art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză."

Înalta Curte reține că, în speță, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/10.01.2001 încheiat de reclamant cu privire la imobilul situat în orașul Sâmnicolau Mare, județ Timiș, a fost desființat în sensul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, noțiunea de "desființare" având un domeniu mai larg decât cel de drept comun, nelimitându-se la desființarea actului juridic ca efect al exercitării unei acțiuni clasice de desființare a contractului (acțiunea în nulitate, acțiunea în rezoluțiune). "Desființarea" actului vizează inclusiv situația în care bunul ce a format obiectul contractului a fost pierdut de cumpărător ca urmare a promovării unei acțiuni în revendicare.

Această interpretare rezultă din dispozițiile art. 20 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001, conform cărora: "În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor."

De altfel, conținutul mai larg al noțiunii de "desființare" a contractului de vânzare-cumpărare în cazul imobilelor preluate în mod abuziv incluzând și situația acțiunilor în revendicare, este explicabilă în raport de efectele concrete produse în patrimoniul cumpărătorului în ceea ce privește pierderea bunului, care sunt aceleași, indiferent că deposedarea are loc ca urmare a admiterii unei acțiuni în nulitate sau a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Efectele celor două acțiuni asupra proprietății imobilului fiind practic aceleași, este firesc ca și reparația ce intervine în cele două cazuri pentru cumpărătorul de bună-credință, ce a încheiat contractul cu respectarea Legii nr. 112/1995 să fie echivalente, cumpărătorii aflați în unul dintre cele două cazuri neputând fi discriminați în legătură cu dreptul lor la contravaloarea de piață a imobilului, aspect interzis de dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu referire la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional.

Întrucât, în cauză, s-a dispus admiterea acțiunii în revendicare și evacuare a pârâților A. și B. cu privire la imobilul în litigiu, prin sentința civilă nr. 1337/12.11.2013 a Judecătoriei Sâmnicolau Mare, definitivă prin decizia nr. 805/26.09.2014 a Tribunalului Timiș, secția civilă, iar contractul de vânzare-cumpărare a rămas fără efecte, asemenea unei desființări tacite, instanța de apel a ajuns la concluzia corectă că reclamantul este îndreptățit să beneficieze de prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 și să obțină în acest sens prețul de piață al imobilului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 (cota de 1/2).

Recurentul a invocat, prin cererea de recurs, Decizia nr. 1/2015 pronunțată în recurs în interesul legii, însă aceasta nu este incidentă în litigiul de față, în care nu s-a acordat prețul actualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, ci valoarea de piață, instanțele de fond constatând, din probele administrate, că situația reclamantului corespunde normei prevăzute de art. 50

1

din legea specială.

În ceea ce privește ultima critică, privitoare la cheltuielile de judecată stabilite de prima instanță în sarcina recurentului pârât, se conturează două aspecte.

Prima susținere, în sensul respingerii acestui capăt de cerere prin prisma soluției care se impune, de respingere a acțiunii, nu poate fi validată. Textul prevăzut de art. 453 alin. (1) C. proc. civ. consacră principiul potrivit căruia la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală și că partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute de partea care a câștigat procesul. Întrucât acțiunea reclamantului a fost admisă, iar soluția nu a fost schimbată în calea de atac, în mod corect s-a reținut culpa procesuală a pârâtului și s-a dispus obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

A doua susținere, care vizează aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în privința onorariului de avocat, considerat a fi nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii și activitatea desfășurată de apărător, nu poate fi cenzurată de instanță.

Dincolo de faptul că aceasta constituie o critică de netemeinicie, întrucât instanța de recurs nu este în măsură să aprecieze asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea prestată de avocat, se reține că pârâtul nu a fost obligat, prin sentința primei instanțe, la plata cheltuielilor cu acest titlu, ci numai la contravaloarea expertizei în sumă de 2.500 RON, iar acest aspect nu a făcut obiect de critică în prezenta cale de atac.

Pentru toate considerentele înfățișate, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurent și, în consecință, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 185 din 15 noiembrie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timișoara, împotriva deciziei civile nr. 185 din 15 noiembrie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2020.