ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 06.03.2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4198/2012

HOTĂRÂRE

06.03.2013

CAMERĂ

penal

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2013
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4198/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursului penal de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată

următoarele:

Prin Sentința penală nr. 276 din 14 decembrie

2011, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, inculpatul S.M. a fost condamnat la

pedepsele de 2 ani închisoare și 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de

art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen., pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu

aplicarea art. 13 C. pen. și art. 37 lit. a) C. pen. și 1 an închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 277 alin. (1) și (3) din Legea nr. 31/1990,

cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

În baza art. 33, art.

34 C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani

închisoare și 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza

a II-a, lit. b) și c) C. pen.

În baza art. 83 C.

pen., s-a dispus revocarea beneficului suspendării condiționate a executării

pedepsei de 3 ani, aplicată prin Decizia penală nr. 232 din 20 februarie 2004,

pronunțată de Curtea de Apel Craiova, dispunându-se executarea acesteia

alăturat pedepsei aplicate în prezenta cauză, în total 5 ani închisoare, prin

privare de libertate potrivit art. 57 C. pen.

S-a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 71 C. pen., în limitele prevăzute de art. 64 lit. a) teza a

II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

A fost obligat

inculpatul să plătească părții civile Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Județului Vâlcea suma de 400.096,07 RON și la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că începând cu data de 20 februarie 2004,

inculpatul a exercitat funcția de administrator al SC "I." SRL

Râmnicu Vâlcea, deși se afla în stare de incompatibilitate, atrasă de

condamnarea la 3 ani închisoare (cu suspendare condiționată și fixarea unui

termen de încercare de 5 ani) pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune,

prin Decizia penală nr. 232 din 20 februarie 2004, pronunțată de Curtea de Apel

Craiova, astfel cum prevăd dispozițiile art. 6 din Legea nr. 31/1990 privind

societățile comerciale. Ultimul act de administrare efectuat de inculpat este

operațiunea de compensare, încheiată la data de 31 mai 2005, cu SC

"C.M.P." SRL Arad, menționată în ordinul de compensare nr. X1.

Din raportul de

inspecție fiscală încheiat la data de 25 septembrie 2006 și înregistrat la

Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea sub nr. X2 din 2 octombrie 2006,

rezultă că de la înființare (20 februarie 2004) și până la data întocmirii

raportului, inculpatul, în calitatea sa de administrator, nu a depus la organul

fiscal nicio declarație privind obligațiile de plată la bugetul consolidat al

statului și nici bilanțul sau raportări contabile, aducând, astfel, bugetului

un prejudiciu de 400.096,07 RON.

În drept, faptele

inculpatului au fost încadrate în infracțiunile pentru care s-a pronunțat

condamnarea.

La individualizarea

pedepsei au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.,

luându-se în considerare atât pericolul social concret al faptei săvârșite cât

și persoana inculpatului, care este recidivist (art. 37 lit. a) C. pen., stare

dedusă din condamnarea la 3 ani închisoare, prin Decizia penală nr. 232 din 20

februarie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, cu suspendarea

condiționată a executării pedepsei și al cărui termen de încercare nu a expirat

până la data săvârșirii infracțiunilor în prezenta cauză.

Prin urmare, instanța

de fond a dispus atât revocarea suspendării condiționate pentru pedeapsa de 3

ani, în conformitate cu dispozițiile art. 83 C. pen., cât și executarea prin

privare de libertate, potrivit art. 57 C. pen.

Sub aspectul laturii

civile a cauzei, s-a constatat că inculpatul a cauzat bugetului consolidat al

statului un prejudiciu de 400.096,07 RON, la plata căruia a fost obligat către

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Vâlcea.

Împotriva sentinței

au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea și inculpatul S.M..

Parchetul în

susținerea apelului a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie,

invocând că în mod greșit prima instanță nu a făcut și aplicarea dispozițiilor

art. 41 alin. (2) C. pen., deși infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 241/2005 s-a săvârșit în formă continuată; în mod eronat nu a

dispus comunicarea hotărârii de condamnare Oficiului Registrului Comerțului

Vâlcea, astfel cum prevedeau dispozițiile prevăzute de art. 7 din Legea nr.

26/1990; pedepsele nu au fost individualizate sub aspectul cuantumului mult

prea redus.

Inculpatul a criticat

sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând încetarea procesului

penal, în conformitate cu dispozițiile art. 10 lit. g) C. proc. pen., pentru

infracțiunea prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, ca urmare a

intervenirii prescripției speciale prevăzută de art. 124 raportat la art. 122

lit. d) C. pen., încadrarea juridică corectă a faptei fiind cea prev. de art.

13 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea dispozițiilor art. 13 C. pen., privind

legea penală mai favorabilă, astfel că se impune și schimbarea încadrării

juridice din infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

241/2005.

Totodată a mai

susținut că, în mod nelegal, a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 277 alin. (1) și (3) din Legea nr. 31/1990, deoarece pedeapsa

de 3 ani închisoare, aplicată prin Decizia penală nr. 232/2004 a Curții de Apel

Craiova, a fost suspendată condiționat, astfel că și pedeapsa accesorie

prevăzută de art. 64 lit. c) C. pen., era suspendată de drept pe durata

termenului de încercare.

O altă critică a

vizat greșita revocare a beneficiului suspendării condiționate a pedepsei de 3

ani, aplicată prin Decizia penală nr. 232/2004 a Curții de Apel Craiova,

deoarece faptele din prezenta cauză au fost descoperite după expirarea

termenului de încercare.

Prin Decizia penală

nr. 20 din 8 martie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru

cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul formulat de Parchetul de pe

lângă Tribunalul Vâlcea împotriva Sentinței penale nr. 276 din 14 decembrie

2011, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția penală, în Dosarul nr.

524/90/2011, desființată, în parte, sentința și în rejudecare, a descontopit

pedepsele aplicate inculpatului S.M. și a înlăturat condamnarea pentru

săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

241/2005 cu aplic. art. 13 și art. 37 lit. a) C. pen.

A schimbă încadrarea

juridică din infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

241/2005 în infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., text în baza căruia l-a condamnat

pe inculpatul S.M. la pedeapsa de 3 ani închisoare și 6 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b) și c) C. pen.,

făcând și aplicarea dispozițiilor art. 37 lit. a) și art. 13 C. pen.

În baza art. 33, art.

34 C. pen. a recontopit pedeapsa de 3 ani închisoare cu pedeapsa de un an

închisoare aplicată de prima instanță și a dispus ca inculpatul să execute

pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, alături de pedeapsa de 3 ani pentru

care s-a revocat suspendarea condiționată, ambele prin privare de libertate în

baza art. 57 C. pen., precum și pedeapsa complementară a interzicerii pe o

durată de 6 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b)

și c) C. pen.

În temeiul

dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 26/1990 a dispus trimiterea la Oficiul

Registrului Comerțului Vâlcea a copiei hotărârii pronunțate.

A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

A respins, ca

nefondat, apelul formulat de inculpatul S.M., împotriva aceleiași sentințe și

l-a obligat la plata sumei de 600 RON cheltuieli judiciare către stat.

Curtea a reținut că,

este necontestată împrejurarea că inculpatul, în calitatea sa de administrator

al SC "I." SRL Râmnicu Vâlcea, în perioada 20 februarie 2004 - 25

septembrie 2006 nu a depus la organul fiscal teritorial declarațiile privind

obligația de plată la bugetul consolidat al statului și nici bilanț sau

raportări contabile. Prin această omisiune inculpatul nu a plătit sumele

aferente bugetului consolidat al statului, prejudiciindu-1 cu suma de 400.096,07

RON.

Tot astfel, rezultă

din probele administrate că inculpatul a exercitat atribuțiunile de

administrator al SC I. SRL Râmnicu Vâlcea în stare de incompatibilitate, atrasă

de condamnarea la 3 ani închisoare, cu suspendarea condiționată a executării

pedepsei, aplicată prin Decizia penală nr. 232 din 20 februarie 2004,

pronunțată de Curtea de Apel Craiova, pentru săvârșirea infracțiunii de

înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (4) C. pen., termenul de

încercare fiind stabilit la 5 ani.

Deși, inculpatul

neagă existența stării de incompatibilitate, invocând dispozițiile art. 71

alin. (5) C. pen., potrivit cărora pe durata termenului de încercare se

suspendă pedeapsa accesorie, a apreciat că această stare de incompatibilitate

există, în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 31/1990, în conformitate

cu care "nu pot fi fondatori persoanele care au fost condamnate, printre

altele, pentru înșelăciune". Starea de incompatibilitate pentru cei

condamnați la infracțiunea de înșelăciune a fost extinsă și la alte categorii

de persoane, în afara fondatorilor, respectiv la administratori, astfel cum

prevăd dispozițiile art. 277 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora

"cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se pedepsește și administratorul care

exercită funcțiile sau însărcinările cu încălcarea dispozițiilor prezentei

legi, referitoare la incompatibilitătile menționate în art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 31/1990."

Prin urmare, starea

de incompatibilitate a inculpatului este atrasă de condamnarea pentru

săvârșirea infracțiunii de înșelăciune și nu are legătură cu suspendarea

pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 lit. c) C. pen., privind interzicerea

exercitării unei funcții sau profesii de care s-a folosit condamnatul pentru

săvârșirea infracțiunii, astfel că susținerea inculpatului în acest sens este

neîntemeiată.

Tot neîntemeiată a

apreciat și susținerea inculpatului referitoare la neaplicarea legii penale mai

favorabile, respectiv a încadrării faptei în infracțiunea prevăzută de art. 13

din Legea nr. 87/1994 și nu în cea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 241/2005, în baza căreia s-a dispus condamnarea.

Într-adevăr, după

săvârșirea infracțiunii continuate de evaziune fiscală, (perioada cuprinsă

între 20 februarie 2004 - 25 septembrie 2006) și până la judecarea cauzei a

apărut o nouă lege privind evaziunea fiscală, respectiv Legea nr. 241/2005,

astfel că instanța, în conformitate cu dispozițiile art. 13 C. pen., trebuia să

stabilească pe cea mai favorabilă inculpatului și să o aplice în consecință.

Sub acest aspect, a

constatat că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor

prevăzute de art. 13 C. pen., stabilind că legea penală mai favorabilă

inculpatului este Legea nr. 241/2005, deoarece prevede cauze de înlăturare a

răspunderii penale precum și cauze legale de reducere a pedepsei, în funcție de

cuantumul prejudiciului cauzat și de acoperirea acestuia.

Adoptarea

principiului legii mai favorabile, constituie o excepție de la principiul

activității legii penale iar aplicarea principiului mitior lex impune

determinarea dintre cele două legi (veche și nouă) a celei mai favorabile.

Într-o astfel de situație, așa cum corect a procedat prima instanță, este

necesar să se determine care dintre cele două legi este mai favorabilă și nu să

se combine dispoziții mai favorabile din legea veche cu altele din legea nouă

(astfel cum susține inculpatul) deoarece, în acest fel, s-ar ajunge, pe cale

judecătorească la a treia lege (lex terția) iar judecătorul ar deveni, în mod

nepermis, legiuitor. În acest sens sunt și dispozițiile art. 13 C. pen.,

anterior citate, care folosește sintagma "legea mai favorabilă" și nu

dispoziții mai favorabile dintr-o lege, asociate cu altele mai favorabile

dintr-o altă lege.

Față de aceste

considerente de ordin teoretic, a apreciat că au fost corect aplicate în speță

dispozițiile prevăzute de art. 13 C. pen., referitoare la legea penală mai

favorabilă, aceasta fiind Legea nr. 241/2005, în prevederile căreia a fost

încadrată fapta săvârșită de către inculpatul-apelant (art. 9 alin. (1) lit.

b)). În raport de această încadrare juridică, termenul de prescripție a

răspunderii penale prevăzut de art. 122 C. pen. (nici chiar a prescripției

speciale prevăzută de art. 124 C. pen.) nu s-a împlinit până la data

soluționării cauzei în apel.

Neîntemeiată este în

opinia instanței de prim control judiciar și susținerea inculpatului privind

greșita revocare a suspendării condiționate a executării pedepsei de 3 ani,

aplicată prin Decizia penală nr. 232 din 20 februarie 2004, pronunțată de

Curtea de Apel Craiova. Din fișa de cazier judiciar rezultă că prin decizia

menționată inculpatul a fost condamnat la această pedeapsă, dispunându-se,

totodată, suspendarea condiționată a executării și fixarea unui termen de

încercare de 5 ani; acest termen se împlinea la data de 20 februarie 2009. Cum

infracțiunile din prezenta cauză au fost săvârșite de către inculpat între 20

februarie 2004 și 25 septembrie 2006, rezultă, implicit, că acestea se situează

temporal în perioada termenului de încercare prevăzut de art. 83 C. pen., ale

cărui dispoziții au fost în mod corect aplicate de către prima instanță prin

revocarea suspendării condiționate.

Faptele inculpatului

au fost descoperite la data de 25 septembrie 2006, cu ocazia întocmirii

raportului de inspecție fiscală înregistrat la Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Județului Vâlcea sub nr. X2 din 2 octombrie 2006, astfel că

susținerea contrară a inculpatului-apelant, în sensul că acestea ar fi fost

descoperite după expirarea termenului de încercare (20 februarie 2009), nu este

întemeiată.

În ceea ce privește

apelul Parchetului a reținut că este fondat, având în vedere că deși

infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

241/2005,constând în omisiunea evidențierii în actele contabile a operațiunilor

comerciale efectuate sau a veniturilor realizate a fost săvârșită în condițiile

infracțiunii continuate, instanța de fond nu a făcut aplicarea dispozițiilor

art. 41 alin. (2) C. pen., fapt ce impune schimbarea încadrării juridice în

această din urmă infracțiune.

De asemenea, a

constatat că prima instanță a încălcat dispozițiile prevăzute de art. 7 din

Legea nr. 26/1990, privind registrul comerțului, referitoare la obligația de a

trimite o copie de pe hotărârea de condamnare Oficiului Registrului Comerțului

al județului Vâlcea, motiv pentru care a admis apelul sub acest aspect și

dispus în consecință.

A mai reținut că

pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9

alin. (1) lit. b)) din Legea nr. 241/2005, nu a fost just individualizată ca

durată, nefiind aplicate corespunzător la speță criteriile prevăzute de art. 72

C. pen.

Prin urmare, raportat

la aceste criterii generale și la circumstanțele personale ale inculpatului a

apreciat că se impune o majorare a cuantumului pedepsei aplicate acestuia

pentru infracțiunea de evaziune fiscală care să-i permită să-și schimbe

atitudinea față de valorile sociale și să conștientizeze consecințele eludării

normelor fiscale.

Împotriva deciziei a

declarat recurs inculpatul S.M. care a criticat ambele hotărâri sub aspectul

netemeiniciei și nelegalității, invocând în drept dispozițiile art. 385

pct. 17

C. proc. pen.

În susținerea orală a

recursului și, ulterior în notele scrise depuse la dosar a arătat că cele două

instanțe în mod eronat au dispus condamnarea sa pentru infracțiunea prev. de

art. 277 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, întrucât nu se afla în starea de

incompatibilitate prevăzută de art. 6 alin. (2) din legea specială fiind

condamnat la o pedeapsă cu suspendarea executării cu efecte asupra pedepselor

complementare și accesorii, prin urmare, se impunea achitarea sa, în temeiul

dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Tot în susținerea

aceluiași caz de casare a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 10 din Legea

nr. 31/1990 determinat de data comiterii actelor materiale ce intră în

conținutul material al infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 241/2005 (iunie 2003 - iunie 2004).

Raportat la data

comiterii faptei de evaziune fiscală a solicitat să se constate că a intervenit

o cauză care înlătură răspunderea penală, respectiv prescripția specială, și pe

cale de consecință, să se dispună încetarea procesului penal potrivit art. 11

pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen.

Verificând cauza atât

sub aspectul motivelor de recurs invocate, care se circumscriu art. 385

pct. 15, 17

și 18 C. proc. pen., cât și din oficiu - potrivit art.

383

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că hotărârile

atacate sunt nelegale și netemeinice, recursul declarat de inculpatul S.M. ca

fiind fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse:

Deși recurentul

inculpat a invocat ca temei de drept cazul de casare prev. de art. 385

pct. 17

C. proc. pen., greșita aplicare a legii, având în vedere

argumentele invocate în susținerea criticilor și solicitarea acestuia de

achitare în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit.

a) C. proc. pen. în ceea ce privește infracțiunea prev. de art. 277 alin. (3) din

Legea nr. 31/1990 precum și de încetare a procesului penal cu privire la

infracțiunea de evaziune fiscală, va analiza aceste critici din perspectiva

cazurilor de casare prev. de art. 385

pct. 18 și 15 C. proc. pen.

Cazul de casare

prev. de art. 385

pct. 18 C. proc. pen., în sensul că ambele

instanțe au comis erori de fapt având drept consecință pronunțarea unei

hotărâri greșite de condamnare menținută de instanța de apel, nu este incident

în cauză.

Înalta Curte constată

că inculpatul S.M. a fost trimis în judecată și condamnat, printre altele,

pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 277 alin. (1) și (3) din Legea nr.

31/1990, probele administrate dovedind dincolo de orice dubiu că acesta se face

vinovat de comiterea infracțiunii. Atât instanța de fond cât și instanța de

apel au făcut o analiză completă a tuturor probelor administrate în cele două

faze ale procesului penal, stabilind că inculpatul S.M. în perioada 20

februarie 2004 - 31 mai 2005 a exercitat funcția de administrator al SC I. SRL

Râmnicu Vâlcea, deși era incompatibil să exercite această funcție, determinat

de condamnarea sa anterioară la o pedeapsă de 3 ani închisoare cu suspendarea

condiționată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 5 ani, pentru

săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, aplicată prin Decizia penală nr. 232

din 20 februarie 2004 a Curții de Apel Craiova, fapt ce atrage incidența

dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 31/1990 referitor la situațiile juridice ce

stabilesc starea de incompatibilitate legală pentru funcția de fondator,

administrator, director executiv, cenzor și director al societăților

comerciale.

Pentru a constitui

caz de casare, eroarea de fapt trebuie să fie gravă, pe de o parte să fi

influențat asupra soluției cauzei, iar pe de altă parte, să fie vădit

neîndoielnică, ea nu poate privi dreptul de apreciere a probelor, ci

discordanța între cele reținute de instanță și conținutul real al probelor,

prin ignorarea unor aspecte evidente ce au avut drept consecință pronunțarea

altei soluții decât cea pe care materialul probator o susține.

Analizând probele

administrate în cauză prin prisma apărărilor formulate de recurentul inculpat,

Înalta Curte constată ca nefondate susținerile acestuia, în sensul că nu s-ar

afla în starea de incompatibilitate legală întrucât pedeapsa principală

aplicată a fost suspendată condiționat împrejurare ce conduce și la suspendarea

executării pedepselor accesorii aplicate pe durata termenului de încercare, cu

referire la interzicerea exercițiului dreptului de a ocupa funcția de

administrator.

Din examinarea

probelor aflate la dosarul de urmărire penală coroborate cu probele

administrate în mod nemijlocit în faza cercetării judecătorești, Înalta Curte

reține că prin Sentința penală nr. 415 din 28 martie 2003 pronunțată de Judecătoria

Craiova inculpatul S.M. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2) și (4) C. pen., în

condițiile art. 57 C. pen., fiindu-i interzis exercițiul drepturilor prev. de

art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. ca pedeapsă complementară și

accesorie, în condițiile art. 71 C. pen., pedeapsă menținută de instanța de

recurs în ceea ce privește cuantumul acesteia, dar modificată cu privire la

modalitatea de executare, prin aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen. și

stabilirea unui termen de încercare de 5 ani. (Decizia penală nr. 232 din 20

februarie 2004 a Curții de Apel Craiova).

Susținerea apărării

că suspendarea executării pedepsei principale în condițiile art. 81 C. pen.

atrage și suspendarea executării pedepselor accesorii pe durata termenului de

încercare, este corectă, însă nu are nicio relevanță asupra stării de

incompatibilitate prev. de art. 6 alin. (2) instituită de Legea nr. 31/1990

pentru administratorul societății, care vizează o altă ipoteză, a existenței

unei condamnări anterioare a persoanei care îndeplinește această funcție pentru

comiterea infracțiunilor enumerate expres și limitativ în textul de lege al

articolului menționat, printre care și infracțiunea de înșelăciune.

Prin urmare, starea

de incompatibilitate legală este determinată în cazul infracțiunii prev. de

art. 277 alin. (1) și (3) din Legea nr. 31/1990 de existența unei condamnări

anterioare pentru una dintre infracțiunile menționate în art. 6 din legea specială,

fiind inclusă și infracțiunea de înșelăciune, faptă pentru care inculpatul S. a

fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare în condițiile art. 81 C. pen.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză inculpatul S.M. a îndeplinit

funcția de administrator al SC I. SRL Râmnicu Vâlcea și a efectuat acte și

fapte de comerț în numele societății, activități pe care inculpatul nu le-a

negat, deși se afla într-o stare de incompatibilitate legală, probele

administrate dovedind atât existența faptei cât și vinovăția inculpatului în

comiterea ei (ultimul act de administrare a societății fiind compensare de

plăți dintre SC I. SRL și SC C.M.P. SRL Arad conform ordinului seria B nr. X1),

astfel că, nu poate fi primită solicitarea acestuia de se dispune o soluție de

achitare întemeiată pe dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit.

a) C. proc. pen.

Neîntemeiate sunt

și criticile recurentului inculpat circumscrise cazului de casare prev. de art.

385

pct. 17

C. proc. pen., greșita aplicare a legii, în

sensul neaplicării legii penale mai favorabile, respectiv a art. 10 din Legea

nr. 87/1994.

Înalta Curte constată

că după data la care a fost comisă fapta de evaziune fiscală (20 februarie 2003

- 25 septembrie 2006) și până la judecarea definitivă a cauzei a intervenit o

lege specială nouă, respectiv Legea nr. 241/2005, care deși nu a mai preluat

conținutul incriminării din art. 10 din Legea nr. 87/1994, text de lege abrogat

prin adoptarea Legii nr. 241/2005 (art. 16 din lege), în art. 9 alin. (1) lit.

b) a incriminat distinct actele de evaziune fiscală constând în omisiunea

evidențierii în actele contabile a operațiunilor comerciale efectuate, reținute

și în sarcina inculpatului S.M.

Raportat la norma de

incriminarea a evaziunii fiscale sub forma omisiunii de a evidenția în actele

contabile sau documentele legale a operațiunilor comerciale sau veniturilor

realizate deși s-ar putea aprecia la o primă analiză că sub aspectul

conținutului constitutiv al infracțiunii sau al regimului sancționator legea

nouă nu este mai favorabilă inculpatului, fiind lărgită atât sfera noțiunii de

contribuabil cât și cea a activităților ce compun elementul material al laturii

obiective a infracțiunii, iar sub aspect sancționator cuantumul pedepselor în

noua lege este mai ridicat (de la 6 luni la 5 ani închisoarea și aplicarea

pedepsei complementare sau amenda la pedepsele cuprinse între 2 ani și 8 ani

închisoarea și aplicarea pedepsei complementare), sub aspectul cauzelor care

înlătură răspunderea penală sau a cauzelor legale de reducere a pedepsei, noua

lege este mai favorabilă inculpatului.

Astfel, în art. 10

din Legea nr. 242/2005 sunt prevăzute expres cauzele de nepedepsire sau de

reducere a limitelor de pedeapsă, în raport de valoarea prejudiciului sau în

ipoteza acoperii integrale a prejudiciului cauzat până la soluționarea

definitivă a acuzei, dispoziții care profită și inculpatului având în vedere

natura infracțiunii reținute în sarcina sa, art. 9 din legea specială (în acest

sens fiind și Decizia în interesul Legii nr. 8/2008 a înaltei Curți de Casație

și Justiție, publicată în M. Of. nr. 866/22.12.2008).

Față de

considerentele ce preced, Înalta Curte apreciază, astfel cum de altfel în mod

corect au reținut și cele două instanțe, că în cauză sunt incidente

dispozițiilor art. 13 C. pen., privind aplicarea legii penale mai favorabile,

respectiv reținerea prevederilor art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

241/2005 în ceea ce privește activitățile desfășurate de inculpatul S.M., în

perioada februarie 2004 - septembrie 2006, în calitate de administrator al SC

I. SRL Râmnicu Vâlcea.

Prin urmare,

apreciază ca nefondate criticile recurentului inculpat sub acest aspect.

Înalta Curte

apreciază ca fiind întemeiate criticile recurentului inculpat privind intervenirea

unei cauze care înlătură răspunderea penală - împlinirea termenului de

prescripția specială - în ceea ce privește infracțiunea prev. de art. 277 alin.

(1) și (3) din Legea nr. 31/1990.

În conformitate cu

dispozițiile art. 124 C. pen., prescripția înlătură răspunderea penală dacă

termenul de prescripție prevăzut de art. 122 C. pen. a fost depășit cu încă

jumătate, indiferent de câte întreruperi ale cursului prescripției ar

interveni. Raportat la natura infracțiunii și limita maximă a pedepsei stabilită

de lege pentru infracțiunea prev. de art. 277 alin. (1) și (3) din Legea nr.

31/1990 (3 ani) și având în vedere data comiterii faptei (20 februarie 2004 -

31 mai 2005), se constată că, în cauză, în luna noiembrie 2012 s-a împlinit

termenul de prescripție specială, prev de art. 122 lit. d) rap. la art. 124 C.

pen. (7 ani și 6 luni), astfel că, Înalta Curte urmează a dispune încetarea

procesului penal în ceea ce privește această faptă, întrucât a intervenit o

cauză care înlătură răspunderea penală a inculpatului.

În acest sens, în

temeiul dispozițiilor art. 385

pct. 2 lit. b) C. proc. pen. va

admite recursul, va desființa, în parte, cele două hotărâri și rejudecând:

Va descontopi

pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare și 6 ani interzicerea drepturilor prev.

de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. aplicată prin decizia

recurată, în pedepsele componente pe care le va repune în individualitatea lor,

după cum urmează: 3 ani închisoare și 6 ani interzicerea drepturilor prev. de

art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. pentru infracțiunea

prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art.

37 lit. a) și art. 13 C. pen.; 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii

prev. de art. 277 alin. (1) și (3) din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea art. 37

lit. a) C. pen. și 3 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 215 din

28 martie 2003 a Judecătoriei Slatina, definitivă prin Decizia penală nr. 232

din 20 februarie 2004 a Curții de Apel Craiova.

Va înlătura aplicarea

art. 33 și 34 C. pen. în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit.

g) C. proc. pen. și art. 122 lit. d), art. 124 C. pen. va înceta procesul penal

față de inculpatul S.M. pentru infracțiunea prevăzută de art. 277 alin. (1) și

(3) din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., urmând ca

inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare aplicată pentru

săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

241/2005 la care se adaugă pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin Sentința

penală nr. 415 din 28 martie 2003 a Judecătoriei Slatina (astfel cum a fost

modificată prin Încheierea din data de 6 martie 2013), definitivă prin Decizia

penală nr. 232 din 20 februarie 2004 a Curții de Apel Craiova cu privire la

care s-a dispus revocarea suspendării condiționate, întrucât faptele din

prezenta cauză au fost comise de inculpat în perioada termenului de încercare

de 5 ani.

Va menține celelalte

dispoziții ale hotărârilor atacate. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu

până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se va plăti din

fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de inculpatul S.M. împotriva Deciziei penale nr. 20 din 8 martie 2012

a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de

familie.

Casează, în parte,

decizia penală atacată și, în parte, Sentința penală nr. 276 din 14 decembrie

2011 a Tribunalului Vâlcea, secția penală și, rejudecând:

Descontopește

pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare și 6 ani interzicerea drepturilor prev.

de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. aplicată prin decizia

recurată, în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea lor,

după cum urmează:

-3 ani închisoare și

6 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și

c) C. pen. pentru infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 241/2005 cu aplicarea art. 37 lit. a) și art. 13 C. pen.;

-1 an închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii prev. de art. 277 alin. (1) și (3) din Legea nr.

31/1990 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.;

-3 ani închisoare

aplicată prin Sentința penală nr. 215 din 28 martie 2003 a Judecătoriei

Slatina, definitivă prin Decizia penală nr. 232 din 20 februarie 2004 a Curții

de Apel Craiova.

Înlătură aplicarea

art. 33 și 34 C. pen. în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit.

g) C. proc. pen. și art. 122 lit. d), art. 124 C. pen. încetează procesul penal