ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3286/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3286/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1568/C/2011

pronunțată de Tribunalul Sibiu s-a admis în parte acțiunea comercială formulată

de reclamanta SC P. SA Timișoara, în insolvență prin lichidator judiciar G.I.C.

Ipurl, în contradictoriu cu pârâta SC C.I. SRL Sibiu și, în consecință, a fost

obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 202.150 lei reprezentând

rest plată factură, a dobânzii legale calculate la suma de mai sus, începând cu

data de 2 aprilie 2007 și până la efectuarea plății, la restituirea către

reclamantă a echivalentul în lei a sumei de 221.750 euro reprezentând garanție,

precum și dobânda legală calculată la această sumă începând cu data de 19

ianuarie 2009 și până la plata efectivă și la plata către reclamantă a

cheltuielilor de judecată în sumă de 3862,5 lei, fiind respinse celelalte

capete de cerere.

Pentru a

pronunța această sentință tribunalul a reținut că, din 23 februarie 2006, s-a

încheiat între SC C.R. SRL, în calitate de antreprenor și societatea

reclamantă, în prezent în stare de insolvență, în calitate de subantreprenor,

contractul de execuție lucrări, având ca obiect executarea de către

subantreprenor în favoarea antreprenorului a lucrării de construcție

(construcție și proiectare) magazin K., inclusiv amenajări exterioare si de

amplasament, situat în Sibiu, în conformitate cu caietul de sarcini și a

autorizației de construire.

Potrivit

clauzelor contractuale, prețul convenit al lucrării a fost de 4.435.000 euro la

care urma a se adăuga T.V.A.-ul aferent. Plata urma a se face în lei la cursul

B.N.R. al zilei emiterii facturii. Art. 2 pct. 4 teza I statua asupra scadenței

plății, respectiv 18 zile lucrătoare după intrarea antreprenorului în posesia

facturii emisă de subantreprenor.

Tot prin

manifestarea lor comună de voință, părțile au inserat în contract obligația

reclamantei de a plăti o garanție pârâtei în valoarea de 5% (4,75%+0,25%),

lucru statuat de dispozițiile art. 2 pct. 5., 4,75% din prețul lucrării, fără

T.V.A. reprezintă o garanție, pe care antreprenorul urmează să o rețină din

preț timp de 5 ani, începând de la data preluării construcției. Procentul de

0,25% din prețul lucrării, fără T.V.A. urmează a fi reținut de beneficiar, timp

de 10 ani de la data preluării construcției de către antreprenor.

În fapt, ambele

părți confirmă că s-a reținut cu titlu de garanție suma de 440.500 euro fără

T.V.A., respectiv un procent de 10% din valoarea totală a lucrării. Prin

răspunsul dat la interogatoriul ce i-a fost luat, partea pârâtă a precizat,

atât natura garanției, cât și temeiul acesteia. A arătat astfel că 5%

reprezintă o garanție de executare/de îndeplinire a clauzelor contractului, iar

5% (4,75%+0,25%), reprezintă garanție de bună execuție.

Art. 3 din

contract consfințește obligațiile subantreprenorului. în speță importă pct. 2

și 3 din cap. III, subantreprenorul obligându-se să finalizeze construcția până

cel mai târziu la data de 7 decembrie 2006, și totodată să execute această

lucrare respectând normele legale române în vigoare. Se instituie concomitent,

în beneficiul antreprenorului, dreptul acestuia de a constata viciile lucrării

și de a pretinde părții cocontractante remedierea acestora într-un termen

rezonabil. Lipsa de răspuns din partea subantreprenorului conferă

antreprenorului dreptul de a însărcina terțe persoane cu remedierea viciilor

rămase, parțial neremediate, pe cheltuiala și riscul subantreprenorului.

Cap. VII

cuprinde dispoziții cu privire la recepția lucrării.

Dispozițiile

finale (cap. IX pct. 2) conferă antreprenorului dreptul de a-și cesiona

contractul unei alte firme din grup, cesiunea vizând și garanțiile. Orice

modificare sau adăugire la contract urma a fi făcută prin act adițional semnat

de reprezentanții ambelor părți (fila 5 și urm. din contract).

Prin actul de

novatie încheiat la data de 1 martie 2006 între SC T.I. SRL, SC C.R. SRL și SC

C.I. SRL (partea pârâtă din prezenta cauză) s-a hotărât ca toate drepturile și

obligațiile asumate de SC C.R. SRL prin contractul de antrepriză generală

încheiat la data de 22 februarie 2006 cu SC T.I. SRL, având ca obiect executare

a lucrării S.K. Sibiu, să fie preluate în aceleași condiții de către SC C.I.

SRL. Ca urmare a încheierii acestui act juridic, partea pârâtă își legitimează

calitatea procesual pasivă din prezenta cauză.

Ca urmare a

derulării și executării contractului premenționat, între părți se naște

prezentul litigiu având ca obiect, pe de o parte, obligația de plată restantă a

unei părți din factura din 6 martie 2007, iar pe de altă parte, restituirea

unei părți din garanția plătită de reclamant (5% din valoarea contractului ), garanție

apreciată ca fiind reținută nelegal și fără justificare contractuală. Pe partea

cealaltă, partea pârâtă, solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată, în

esență, invocând vicii în executarea lucrărilor efectuate de către

reclamanta-subantreprenor, vicii remediate de către terți în locul părții

reclamante. Cu privire la cuantumul garanției apreciază justețea reținerii a

10% din valoarea contractului, conform clauzelor contractuale.

În dovedirea

pretențiilor solicitate partea reclamantă depune la dosar factura din 6 martie

2007 în valoare de 751.532,60 lei.

Cu privire la

această factură, partea pârâtă o cuprinde în opisul depus la fila 136 din

dosar, la poziția 18, apreciind cu privire la efectuarea de plăți conform

facturii, că au fost efectuate plăți în valoare de 161.949,84 euro în

echivalent în lei 549.382,60 lei către: S. - 120.000 euro (406.728 lei); C. -

25.000 euro (85.015 lei); T.P. - 14.950,60 euro (50.841 lei); B. O.P. T.A. -

1.999,24 euro (6.798,60 lei).

Este confirmată

existența unui rest de plată în sumă de 202.150 lei.

În opisul

facturilor primite de către antreprenor se menționează la poziția 18 că plățile

efectuate conform facturii din 2007 au avut la bază contractele de delegație și

de cesiune de creanță încheiate de către pârâta - antreprenor cu societăți

terțe în vederea remedierii viciilor ori a lucrărilor neexecutate de către

reclamanta subantreprenor.

Prin poziția

exprimată în cursul litigiului, partea pârâtă a apreciat că a achitat părții

reclamante sume în plus, ce depășesc cuantumul facturii invocate în susținerea

pretențiilor din acțiunea introductivă de instanță.

în susținerea

poziției reclamanta a invocat efectuarea a trei tipuri de lucrări:

A. Lucrări

apreciate de pârâtă ca fiind executate în contul reclamantei cu taxare inversă.

Conform opisului depus la fila 239 din dosar, este vorba de următoarele

societăți comerciale executante:

de care a achitat suma de 70.647 lei pentru efectuarea lucrărilor conform

contractului din 2007, ce a avut ca obiect remedieri instalație electrică K.

de care a achitat suma de 1692,7 lei, în baza contractului de execuție din 27

iulie 2007, ce a avut ca obiect remedieri lucrări magazin K. Sibiu.

în sumă de 14.198,03 lei, conform contractelor

plată în sumă de 89.923,01 lei, conform contractului din 6 martie 2007.

5. SC L.S. SA

Sibiu - plată în sumă de 3.294,05 lei conform contractului din 6 noiembrie

2007.

plată în sumă de 67.859,37 lei și 25.943,95 lei conform contractului din 7

martie 2007.

în sumă de 3718 lei, conform contractului din 21 februarie 2007.

8. SC V.D. SRL

- plată în sumă de 12.784,99 lei, conform contractului din 16 februarie 2007.

în sumă de 252,59 lei, conform contractului de execuție încheiat la data de 9

noiembrie 2007.

A. Lucrări

apreciate de partea pârâtă ca fiind executate în contul SC P. SA, anterior

lunii decembrie 2007. Acestea sunt individualizate în listingul depus la fila

321, valoarea totală a acestora fiind de 16.604 euro.

B. Lucrări

executate de terți în contul SC P. A, ca urmare a contractelor de execuție

încheiate între reclamantă și acești executanți, conform listingului depus la

fila 359 din dosar.

Această a treia

categorie de lucrări are relevanță în prezenta speță întrucât vizează, printre

alți terți, și societățile comerciale față de care partea pârâtă a făcut plăți

în baza facturii din 2007, așa cum acestea sunt menționate atât, în listingul

depus de partea pârâtă - poziția 18 - la fila 136 din dosar, fiind confirmate,

atât prin interogatoriile luate de ambele părți litigante, precum și prin

concluziile formulate de către expertul contabil în raportul de expertiză

întocmit în prezenta cauză. Plățile efectuate de partea pârâtă au avut la bază

o serie de contracte de cesiune de creanță, ori de delegare, încheiate între

reclamant (cedentă), terți (cesionari) și pârâtă (debitor-cedat).

Tribunalul, a

reținut în acest sens plățile făcute de către partea pârâtă, în contul părții

reclamante, față de următoarele societăți comerciale:

a. C.G.,

conform contractului de cesiune datat 12 martie 2007. Se efectuează o plată de

85.015 lei, conform O.P. Din 19 martie 2007, plata este confirmată și de

expertul contabil - obiectiv 14.

b. T.P. - plată

în sumă de 50.841 lei, efectuată de partea pârâtă conform O.P. Din 2 iulie

încheiat la 12 martie 2007. Efectuarea plății este confirmată și de raportul de

expertiză contabilă (pct. 12 – fila 652).

c. B.O.P.T.A. -

plată în sumă de 6.798 lei, conform O.P. Plata efectuată de către partea pârâtă

s-a făcut în baza contractului de cesiune de creanță încheiat la 3 aprilie

2007, fiind confirmată și de expertul contabil, pct. 16 din expertiză.

d. M.C.E.G.

România, plăți efectuate de partea pârâtă în valoare de 406.728 lei, conform

OP. Din 7 martie 2007. în extrasul de cont apare mențiunea că această plată a

fost efectuată de partea pârâtă în contul datoriei ce o avea față de partea

reclamantă. Această plată se fundamentează pe contractul de delegație încheiat

de părți în martie 2007.

Față de cele ce

au precedat, Tribunalul a recunoscut plățile făcute de către societatea pârâtă

față de cele patru societăți comerciale identificate la pct. C, ca fiind făcute

în contul facturii din 2007. Valoarea plăților este în sumă de 549.382,60 lei,

aspect reținut și de expertul contabil a se vedea în acest sens anexa nr. 1).

Diferența

rezultată dintre valoarea totală (751.532,6 lei) a facturii și plățile făcute

de către partea pârâtă către terți (549.382,60 lei) este de 202.150 lei.

Această valoare a fost reținută de tribunal ca reprezentând rest plată din

factura premenționată.

Sub acest

aspect nu au fost reținute, nici poziția părții reclamante din acțiunea

introductivă de instanță, care a solicitat cu acest titlu suma de 307.969,81

lei, și nici pe cea a părții pârâte, care a apreciat că și-a îndeplinit în

integralitate obligația de plată conform contractului nr. 61, ba mai mult că a

făcut plăți în exces.

Poziția

instanței este susținută de însăși probatoriul administrat de cele două părți

litigante. Astfel, tribunalul a reținut că, deși prin poziția exprimată,

părțile au negat cuantumul sumei stabilite de instanță, totuși acestea confirmă

poziția instanței.

În ceea ce

privește partea reclamantă, tribunalul a reținut că, prin întrebările la

interogatoriu, ce s-a luat părții pârâte, la solicitarea părții reclamante,

aceasta din urmă, la întrebarea nr. 3, afirmă existența unui rest de plată în

valoare de 202.150 lei.

În ceea ce

privește partea pârâtă, s-a reținut că aceasta recunoaște existența restului de

plată în cuantumul de 202.150 lei, prin înscrisul ce însăși această parte îl

depune la fila 136 din dosar, înscris constând în listingul facturilor și

plăților efectuate în baza contractului de execuție din 2006.

Poziția

instanței este confirmată și de expertul contabil, concluziile date la

obiectivul nr. 3, precum și anexa 1 la raportul de expertiză, converg în a

dovedi existența unui rest de plată în cuantumul premenționat.

Tribunalul nu a

reținut apărările pârâtei cu privire la celelalte plăți efectuate către terți

pentru vicii, motivat de aceea că nu Ie-a probat și nici nu a formulat acțiune

reconvențională. Cel ce face o afirmație în fața instanței trebuie să o și

dovedească, conform principiului de drept statuat de dispozițiile art. 1169 C.

civ. (onus probandi incubit actori). Sub acest aspect au fost înlăturate

apărările formulate de către partea pârâtă prin Notele depuse la fila 583,

instanța pronunțându-se cu privire la cererea în completarea probatoriului

pentru vicii, prin respingerea acesteia, motivat de aceea că proba privind

efectuarea unei expertize tehnice în construcții nu a fost solicitată în

condițiile art. 114 ori 138 din C. proc. civ.

Tot de

respingere din partea instanței este și poziția părții pârâte cu privire la

lipsa efectuării recepției finale a lucrării. Din actele dosarului rezultă că

între părți a avut loc o recepție parțială, ocazie cu care a fost încheiat

procesul verbal datat 12 februarie 2007-13 februarie 2007-14 februarie 2007,

semnat și ștampilat de ambele părți. Procesului verbal îi este atașată lista cu

viciile identificate de către partea pârâtă. Procesul verbal privind remedierea

viciilor depus la fila 516 din dosar este nesemnat de către partea pârâtă. Aceasta

primește un exemplar, conform dovezii de comunicare aflată la fila 517.

Neefectuarea recepției finale se datorează astfel părții pârâte, care însă în

prezenta cauză nu a fost în măsură să dovedească existența viciilor și ca atare

temeinicia poziției ce a adoptat-o.

Societatea

reclamantă este o societate aflată în faliment. La dosar s-a depus o copie a

tabelului preliminar al creanțelor din care rezultă că societatea pârâtă a fost

înscrisă la masa credală cu suma de 2.465.737,02 lei, din care i-a fost admisă

cu titlu de creanță chirografară suma de 337.861,47 lei. Odată cu intrarea în

procedura de faliment, lichidatorul judiciar întocmește tabelul suplimentar al

creanțelor împotriva SC P. SA Timișoara, societatea pârâtă fiind exclusă de la

masa credală. Sumele pretinse prin declarația de creanță își au izvorul în

contractul de execuție din 2006, novat la data de 1 martie 2006. Societatea

pârâtă nu a făcut dovada contestării tabelului suplimentar. Această poziție

concordă cu poziția adoptată în prezenta cauză, în sensul că, deși instanța i-a

pus în vedere, funcție de apărările ce Ie-a formulat în întâmpinare, dacă

înțelege să formuleze acțiune reconvențională, aceasta a arătat că nu.

Față de această

stare de fapt, în temeiul dispozițiilor art. 112 C. proc. civ. în aplicarea

dispozițiilor ce urmează a fi individualizate de instanță, tribunalul a admis

în parte prezenta acțiune în maniera ce urmează:

Convențiile

legal încheiate au putere de lege între părțile cocontractante, conform

principiului de drept statuat de dispozițiile art. 969 C. civ. (în varianta

nemodificată a codului civil, aplicabilă speței ca normă în vigoare la data

nașterii raportului comercial). Obligația corelativă a părții pârâte este aceea

de plată integrală a lucrărilor executate de către reclamanta - subantreprenor,

motiv pentru care tribunalul a admis în parte capătul 1 de cerere, obligând

partea pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 202.150 lei, cu respingerea

celorlalte pretenții solicitate cu acest titlu.

Conform art.

1073 C. civ. (aplicabil speței ca lege în vigoare la data nașterii raportului

comercial), creditorul unei obligații de plată a unei sume de bani are dreptul

la îndeplinirea exactă a acesteia, în caz contrar având dreptul la dezdăunări. În

aplicarea acestei dispoziții legale, ce reprezintă dreptul comun în materie,

art. 43 C. com. instituie în beneficiul creditorului dreptul de a solicita

dobânda legală de la data scadenței obligației comerciale de plată a prețului.

Așa cum deja

s-a specificat, prin manifestarea comună de voință a celor două părți în art.

II pct. 4 teza 1 părțile au statuat ca obligația de plată a prețului cuprins în

facturi să devină scadentă după 18 zile lucrătoare după intrarea facturii în

posesia antreprenorului.

Factura

incidență în prezenta speță este emisă la data de 6 martie 2007. Partea

reclamantă nu a făcut dovada predării facturii, însă predarea va fi apreciată

de instanță ca fiind făcută la data înregistrării facturii în contabilitatea

pârâtei, respectiv 6 martie 2007. Expertul contabil a precizat la obiectivul 1

că factura este înregistrată în contabilitatea pârâtei la data emiterii de

către reclamantă. Prin adăugarea celor 18 zile lucrătoare, tribunalul a reținut

ca și scadență a obligației de plată data de 2 aprilie 2007, dată de la care societatea

pârâtă datorează și dobânda legală aferentă obligației principale de plată,

202.150 lei. Cuantumul dobânzii a fost individualizat pentru perioada și suma

stabilită prin prezenta hotărâre judecătorească în fază de executare silită,

conform dispozițiilor art. art. 371

2

alin. (2) C. proc. civ.

Cu privire la

petitul III al acțiunii introductive de instanță, tribunalul a constatat că

partea pârâtă a reținut din valoarea totală a contractului un cuantum de 10% cu

titlu de garanție, respectiv suma de 443.500,12 euro. Starea de fapt este

confirmată, atât de părțile litigante, cât și de expertul contabil (obiectul

nr. 5 din expertiză). Este de precizat că expertul afirmă că reclamanta are un

rest față de pârâtă pentru achitarea integrală a valorii de 10%, de 8.653,38

lei. Acest lucru nu importă însă, întrucât tribunalul a constatat ca și corectă

practica pârâtei de reținere a unei garanții de 5% din valoarea contractului

(221.750 euro), care urma a fi scăzută din garanția efectiv reținută. Suma ce

urma a fi restituită cu acest titlu este de 221.750 euro.

Tribunalul a

precizat în partea introductivă a considerentelor că, în contractul părților

există o singură clauză cu privire la garanția datorată de către societatea

reclamantă, aceasta fiind circumscrisă dispozițiilor art. 2 pct. 5 din

contractul părților.

În virtutea

rolului său activ prevăzut de dispozițiile art. 129, 130 C. proc. civ.ilă și în

justificarea poziției celor două părți care, în derularea contractului s-au

situat pe aceeași poziție cu privire la reținerea unei garanții în cuantum de

10%, instanța a pus în vedere părților să precizeze temeiul legal sau

convențional în care s-a făcut această reținere.

Partea pârâtă,

își fundamentează poziția (conform răspunsului la interogatoriul ce i-a fost

luat), pe aceea că procentul de 10% constituie garanție conform art. 2 pct. 3

și 5 din contract: 5% reprezentând garanție de executare, ori de îndeplinire a

clauzelor contractuale, iar 5% (4,75%+0,25 %) garanție de bună execuție.

Tribunalul nu a

putut reține această poziție a părții pârâte, motivat de aceea că, din clauzele

contractuale nu rezultă existența a două tipuri de garanție. Atâta timp cât

contractul părților ori legea nu instituie obligația de garanție și cuantumul

acesteia, orice reținere a pârâtei cu acest titlu nu este fundamentată.

Întrucât

părțile nu au cuprins în convenția lor mențiuni cu privire la plata garantei de

5% (pentru bună execuție) pentru ca instanța să fie în măsură să cenzureze

condițiile de eficientizare a clauzei (în ce condiții devine eficientă

obligația de restituire), tribunalul a obligat pârâta la restituire, scadența

obligației fiind stabilită de instanță ca fiind punerea în întârziere a părții

pârâte prin convocare la conciliere directă: data de 19 ianuarie 2009.

De la această

dată, în temeiul art. 43 C. com. a fost acordată în beneficiul reclamantei și

în sarcina pârâtei dobânda legală aferentă sumei de 221.750 euro în echivalent

în lei.

Față de

dispozițiile art. 274 C. proc. civ.ilă tribunalul a obligat partea pârâtă la

plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.862,5 lei,

reprezentând 2/3 din valoarea onorariului expertului contabil.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta SC P. SA, cât și pârâta SC

C.I. SRL.

Prin Decizia

nr. 77 din 28 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba-lulia, secția a

ll-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta SC C.I. SRL împotriva

sentinței nr. 1568/C/2011 pronunțată de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr.

1219/85/2009, a fost schimbată în parte sentința atacată și, în consecință a

fost respinsă acțiunea reclamantei SC P. SA Timișoara formulată prin lichidator

judiciar G.I.C. Ipurl și pentru plata sumei de 202.150 lei rest plată factură,

a dobânzii legale și pentru restituirea echivalentului în lei a garanției de

221.750 euro și plata dobânzii legale aferente. A fost înlăturată obligarea

pârâtei de la plata sumelor menționate și de la plata cheltuielilor de judecată

de 3.862,5 lei. Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței atacate. A

fost obligată reclamanta SC P. SA Timișoara să' plătească pârâtei SC C.I. SRL

suma de 26.659,9 lei cheltuieli de judecată în apel. A fost respinsă drept

prematură cererea pârâtei privind restituirea cauțiunii. A fost respins apelul

reclamantei.

Verificând

apelurile declarate de reclamanta SC P. SA și pârâta SC C.I. SRL, față de

motivele invocate și de dispozițiile art. 295 C. proc. civ., curtea de apel a

constatat următoarele:

Drepturile și

obligațiile părților își au izvorul în contractul de execuție de lucrări din 23

februarie 2006, pârâta dobândind calitatea de antreprenor urmare a novației din

1 martie 2006.

Potrivit

contractului, anexele fac parte integrantă din contract. Anexele cuprind și

graficul de plăți însușit de reclamantă prin semnătură și ștampilă. Interpretând

coroborat acest grafic, facturile emise de reclamantă și dispozițiile cap. II

pct. 5 din contract, curtea de apel a constatat că valoarea garanției ce putea

fi reținută de pârâtă este de 10 %. Pârâta avea obligația să restituie 4,75 %

din prețul lucrării după 5 ani de la preluarea construcției și 0,25 % din

același preț după 10 ani de la preluare. Cum părțile nu au stabilit un termen

de restituire pentru diferența până la 10 %, înseamnă că aceasta trebuia

restituită la recepția principală, conform cap. III pct. 4 și cap. VII pct. 1,

2, 3 lit. c), 4 și 5. Prevederile cap. II pct. 4 din contract reglementează

termenul de restituire a garanției și nu cuantumul total al garanției.

Reclamanta și-a însușit prin semnătură și ștampilă un cuantum al garanției de

10 % din prețul contractului. Reclamanta a emis facturile în baza cărora s-au

făcut plățile și chiar reclamanta a indicat în aceste facturi că garanția ce

urma să fie reținută era de 10 %. Acceptarea de către reclamantă a unei

garanții de 10 % rezultă fără dubiu și din contractul de mandat încheiat la 8-9

martie 2007. Potrivit art. 1 s-a stipulat că pârâta va plăti direct delegatului

(terț față de prezenta cauză), printre altele, o garanție de 5 % de bună

execuție și o garanție de 5 % pentru perioada de garanție, conform lit. c) și d).

Aceste prevederi, pe care chiar reclamanta Ie-a inserat în contractul de

subantrepriză din 20 iunie 2006, conduc spre aceeași concluzie că, și în

contractul de antrepriză încheiat cu pârâta, garanția ce urma să fie reținută

era tot de 10 % din valoarea contractului.

Curtea de apel

mai constată că reclamanta a acceptat fără obiecțiuni plățile făcute de pârâtă,

cu reținerea garanției de 10 %. Totodată, din chiar evidența contabilă a

reclamantei pe care aceasta a anexat-o cererii de chemare în judecată rezultă

că reclamanta a înregistrat în contabilitate garanția reținută în procent de 10

% și nu de 5 %.

În consecință,

curtea de apel a constatat că, în mod greșit, s-a reținut de către prima

instanță că valoarea în procente a garanției ce putea fi reținută de către

pârâtă era de 5 % din valoarea contractului și nu de 10 %. Această garanție

trebuia restituită reclamantei după cum urmează: 5 % din valoarea contractului

la recepția principală, 4,75 % după 5 ani de la recepție și 0,25 % după 10 ani

de la recepția prevăzută de cap. VII pct. 3 C din contract. Restituirea putea

fi făcută în condițiile în care lucrările ar fi fost executate în termen și

corespunzător de către reclamantă, inclusiv prin eventuale remedieri.

Condiția

executării corespunzătoare a lucrărilor de construcții de către reclamantă

trebuia îndeplinită și pentru ca pârâta să achite contravaloarea facturilor

emise de reclamantă pentru contravaloarea lucrărilor executate, așa cum au

stipulat părțile în cap. III - obligațiile subantreprenorului. Nerespectarea

prevederilor contractuale prin neîndeplinirea obligațiilor de către reclamantă

nu trebuia invocată doar printr-o cerere reconvențională a pârâtei. Apărarea

întemeiată pe excepția neexecutării contractului poate fi invocată de partea

interesată pe calea întâmpinării, câtă vreme se urmărește contracararea

susținerilor părții adverse și nu realizarea unor pretenții față de cocontractant,

prima instanță apreciind greșit asupra mijlocului procesual prin care pârâta

putea opune neexecutarea contractului de către reclamantă.

Înscrierea

pârâtei în tabelul creanțelor împotriva reclamantei era singurul mijloc eficace

de realizare a dreptului pârâtei la despăgubire câtă vreme reclamanta este în

faliment, orice acțiune judiciară pentru plata de despăgubiri fiind suspendată

de drept, în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006. Rolul activ al

judecătorului primei instanțe, manifestat prin faptul că pârâtei i s-a adus la

cunoștință că poate formula o cerere reconvențională, este lipsit de

eficacitate față de prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Așadar, pentru

a putea fi obligată pârâta la plata contravalorii lucrărilor era necesară îndeplinirea

obligației reclamantei de executare conformă a lucrărilor.

Din actele

depuse la dosarul cauzei, respectiv notificări de constatare a viciilor

lucrărilor, protocol de recepție parțială, facturi și contracte pentru

executarea lucrărilor neefectuate de reclamantă sau remedierea deficiențelor

executate de terți, planșe fotografice și înregistrări video, curtea de apel a

apreciat că pârâta a probat executarea incompletă și cu vicii a lucrărilor.

Susținerile pârâtei sunt confirmate și de expertiza judiciară administrată în

apel. Expertiza în specialitatea construcții întocmită de experții H.V.C.,

O.G.E. și T.A. concluzionează în sensul că o parte din lucrări nu au fost

efectuate, iar o altă parte a fost executată necorespunzător. Experții au

identificat și lucrările executate de terți pentru remedierea deficiențelor

lucrărilor executate de reclamantă, dar și în locul celor neexecutate de

reclamantă.

Potrivit

raportului de expertiză în construcții, pârâta a contractat și realizat lucrări

cu terții atât pentru remedierea deficiențelor, cât și pentru lucrările

nerealizate de reclamantă conform contractului în valoare totală de 1.499.064

lei (693.909,49 euro). Actele, planșele fotografice, notificările și celelalte

înscrisuri avute în vedere de experți sunt depuse în anexa la raport în vol.

V-VI filele 1309 - 1943 din dosarul Curții de Apel Alba lulia, unele înscrisuri

fiind depuse în traducere, dar și în limba germană.

Așadar, curtea

de apel a constatat că reclamanta a încălcat contractul nerealizând corespunzător

sau deloc o parte a lucrărilor contractate. Dată fiind necesitatea punerii în

funcțiune a magazinului, precum și dispozițiile contractului, pârâta s-a văzut

nevoită dar și îndreptățită să contracteze cu terți pentru remedierea

deficiențelor și executarea completă a lucrărilor.

Reclamanta nu a

dovedit că este în măsură să execute întocmai obligația sa. Acest lucru este

imposibil în prezent, lucrările fiind efectuate de alți executanți.

Imposibilitatea executării contractului de către reclamantă este evidentă și

față de situația juridică a reclamantei care este o societate dizolvată în

procedura falimentului și care nu mai desfășoară activități conform obiectului

său de activitate. Reclamanta își continuă existența doar în scopul lichidării,

conform Secțiunii a 7-a (art. 107-130 din Legea nr. 85/2006).

Curtea de apel

a mai reținut că tribunalul a apreciat greșit asupra relevanței înscrierii

pârâtei în tabelul creanțelor împotriva reclamantei. înscrierea pârâtei cu suma

de 337.861,47 lei nu înseamnă că pârâta nu ar fi fost prejudiciată cu o valoare

mult mai mare prin nerespectarea de către reclamantă a obligațiilor

contractuale. Pârâta nu ar mai fi putut obține un titlu de creanță împotriva

reclamantei pentru suma cu care s-a considerat prejudiciată, date fiind

dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 care ar fi paralizat pe durata

procedurii insolvenței reclamantei orice acțiune în pretenții. Pârâta poate

însă invoca neexecutarea contractului, așa cum s-a reținut anterior.

În consecință,

față de dispozițiile art. 969 C. civ., curtea de apel a constatat că, urmare a

neexecutării contractului din culpa reclamantei, aceasta nu este îndreptățită

la a pretinde executarea în totalitate a obligației de către pârâtă. Față de

valoarea confirmată în expertiză, și anume 1.493.064 lei, pe care pârâta a fost

obligată să o achite altor executanți urmare a neexecutării obligațiilor de

către reclamantă, curtea de apel a apreciat că acțiunea reclamantei este

nefondată, atât în ce privește suma pretinsă cu titlu de contravaloare lucrări

executate, cât și cu titlu de garanție, precum și în ce privește accesoriile

(dobânzile) la aceste sume.

Față de cererea

pârâtei privind eliberarea cauțiunii, curtea de apel a constatat că aceasta

este prematură, cauza nefiind soluționată în fond printr-o hotărâre

irevocabilă, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 723

1

alin. (3) C. proc. civ.

Împotriva

deciziei nr. 77 din 28 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba-lulia,

secția a ll-a civilă, a declarat recurs recurenta-reclamantă SC P. SA prin

lichidator judiciar G.I.C. Ipurl solicitând, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre

rejudecare instanței de apel în vederea administrării de probe noi, iar în subsidiar,

modificarea în tot a deciziei în sensul respingerii în totalitate a apelului

declarat de pârâta și admiterea apelului propriu cu consecința schimbării în

parte a sentinței primei instanțe în sensul obligării pârâtei să-i plătească și

dobânda legală cuvenită pentru neplata sumei reprezentând garanția de bună

execuție, calculată de la data scadenței și până la data de 18 ianuarie 2009,

cu consecința admiterii acțiunii promovate de recurenta reclamantă și să se

dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 202.150 lei reprezentând rest plată

factură din 6 martie 2007 și a dobânzii legale; obligarea pârâtei la

restituirea echivalentului în lei a sumei de 221.570 euro reprezentând garanție

reținută în mod nelegal de către pârâtă și plata dobânzii legale la această

sumă.

În dezvoltarea

criticilor se arată că modificarea hotărârii nu este posibilă fiind necesară

administrarea de probe noi pentru aflarea adevărului în cauză și pronunțarea

unei hotărâri în concordanță reală cu situația de fapt, decizia instanței de

apel având la bază un raport de expertiză eronat prin care experții au ajuns la

concluzia greșită că pârâta a contractat cu terții lucrări pentru remedierea

lucrărilor efectuate de reclamantă în sumă totală de 693.909,49 lei. Recurenta

critică faptul că deși a formulat obiectiuni la raportul de expertiză acestea

nu au fost admise, instanța de apel motivând extrem de lapidar acest aspect.

Printr-o altă

critică se învederează faptul că hotărârea recurată este rezultatul

interpretării greșite a contractului de execuție încheiat de recurenta cu SC

C.R. SRL novat prin actul de novație încheiat la 1 martie 2006, prin care

pârâta a preluat toate drepturile și obligațiile acestei societăți, în aceleași

condiții contractuale.Potrivit pct. ll 4 și II 5 din contractul de execuție

încheiat, pârâta avea dreptul la reținerea unui procent total de 5 % din sumele

facturate, cu titlu de garanție iar conform pct. lX.3 orice modificare sau

adăugire la acest contract este posibilă doar prin act adițional semnat de

ambele părți. Instanța de apel a schimbat înțelesul neechivoc al dispozițiilor

contractuale când a reținut că părțile au convenit o garanție de 10 % deși nu a

fost încheiat un act adițional în acest sens.

Recurenta arată

că se încadrează în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 și

reținerea instanței de apel în sensul că acceptarea de către recurenta a unei

garanții de 10 % rezultă fără dubiu și din contractul de mandat încheiat la 8-9

martie 2007 deoarece acest contract nu are ca parte recurenta.Arată că

înregistrarea în contabilitate a faptului că a fost reținută garanția de 10 %

nu echivalează cu agrearea contractuală a acestei garanții, acțiunea de față

fiind demarată tocmai pentru obligarea pârâtei la respectarea contractului și

la restituirea garanției reținute în mod nelegal.

Din perspectiva

art. 304 pct. 9 recurenta a susținut că referitor la primul petit al acțiunii,

instanța de apel a nesocotit prevederile art. 969 și 1073 C.civ conform cărora

creditorul unei obligații de plată a unei sume de bani are dreptul la

îndeplinirea exactă a acesteia, în caz contrar la dezdăunări. Prin semnarea

facturii fiscale din 6 martie 2007 pârâta a recunoscut existența unui rest de

plată în cuantum de 202.150 lei conform mențiunilor inserate în cuprinsul

facturii fiscale iar ca pârâta să refuze plata facturii fiscale ar fi trebuit

să comunice existența viciilor în termen de 1 an de la predarea obiectivului

acesta fiind termen de prescripție, aspect asupra căruia instanța de apel nu

s-a pronunțat. Dacă pârâta ar fi achitat altor executanți sume ca urmare a

neexecutării de către recurentă a lucrărilor asumate, pentru a putea să opună

acesteia sumele ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de art. 64 din

legea insolvenței și să se înscrie în tabelul creanțelor, însă aceasta nici nu

s-a înscris nici nu a contestat tabelele de creanțe întocmite de lichidatorul

judiciar iar ceea ce invocă este compensarea restului de plată al facturii

solicitat de recurentă cu pretinsele sume achitate de aceasta terților pentru

remedierea lucrărilor efectuate de recurentă, pretins defectuos.

Potrivit art.

1145 C. civ. pe care instanța nu Ie-a aplicat, compensația nu are loc decât

între două datorii care sunt certe, lichide și exigibile. Or, în speță nu poate

opera compensarea între creanța subscrisei și pretinse creanțe ale pârâtei care

nu sunt certe, lichide și exigibile raportat la art. 76 alin. (1) din Legea

insolvenței și art. 64 alin. (1) și (3) din aceeași lege. Pârâta nu se poate

apăra cu ceva ce nu poate pretinde, respectiv nu poate invoca compensarea cu

privire la o creanță din a cărei realizare este decăzută. în procesul verbal de

recepție la terminarea lucrărilor din 26 ianuarie 2007 încheiat de o comisie de

recepție cu personal de specialitate din toate domeniile și semnat de beneficiarul

lucrării și de către pârâta antreprenor general este stipulat că lucrările nu

prezintă vicii deosebite și se pot asigura condițiile de punere în funcțiune,

prin urmare, prin semnarea procesului verbal s-a certificat conformitatea

lucrărilor executate astfel încât pârâtei intimate îi incumbă obligația de

plată a restului de plată în baza facturii din 6 martie 2007.

Referitor la

cel de al doilea petit al acțiunii, recurenta arată că instanța de apel a

încălcat prevederile art. 969 C. civ. și a adăugat la contract prin reținerea

ca fiind incidență a unei garanții neasumate contractual și reținute de către

pârâtă în mod nelegal și fără justificare contractuală sau legală. Instanța a

reținut o natură a garanției ca fiind de execuție deși această formulare nu

este folosită în contract sau în alt act și a stabilit fără temei contractual

și care anume ar fi condițiile de restituire a acesteia iar în final instanța

de apel conchide că această garanție nu trebuie restituită de pârâtă.

Înalta Curte,

analizând criticile formulate prin prisma motivelor de recurs invocate,

constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

Recurenta a

solicitat în principal casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre

rejudecare instanței de apel motivat de faptul că este necesară administrarea

de probe noi pentru aflarea adevărului în cauză și pronunțarea unei hotărâri în

concordanță cu situația de fapt arătând faptul că decizia instanței de apel are

la bază un raport de expertiză eronat prin care experții au ajuns la concluzia

greșită că pârâta a contractat cu terții lucrări pentru remedierea lucrărilor

efectuate de reclamantă, în sumă totală de 693.909,49 lei.

Înalta Curte,

va reține ca nefondată această critică având în vedere că în fața instanței de

apel a fost administrată o expertiză tehnică în construcții ale cărei concluzii

sunt în sensul că recurenta nu a efectuat o parte din lucrări, iar o altă parte

a fost executată necorespunzător, experții identificând și lucrările executate

de terți pentru remedierea deficiențelor lucrărilor executate de reclamantă,

dar și în locul celor neexecutate de reclamantă. Așadar, nu se poate reține că

nu a fost stabilită situația de fapt de către instanța de apel atâta timp cât

au fost administrate probe care au relevat modul concret de îndeplinire a

obligațiilor contractuale de către părți. Faptul că recurenta reclamantă nu

este mulțumită de concluziile la care au ajuns experții, nu-i deschide acesteia

posibilitatea casării deciziei și trimiterii spre rejudecare a cauzei, atâta

timp cât aceasta nu a fost în măsură să aducă argumente pertinente cu privire

la pretinsa reținere eronată a situației de fapt, atât în fața instanței de

apel, prin obiecțiunile formulate, cât și în calea de atac a recursului.

Din perspectiva

art. 304 pct. 8 recurenta a invocat faptul că hotărârea recurată este

rezultatul interpretării greșite a contractului de execuție încheiat de

recurenta cu SC C.R. SRL novat prin actul de novație încheiat la 1 martie 2006,

sub aspectul reținerii că nivelului garantei de execuție ar fi de 10 % iar nu

de 5 %.

Înalta Curte,

reține că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 are în vedere situația

când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat

natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Controlul

exercitat de instanța de recurs, în temeiul acestui motiv de recurs, vizează

respectarea și corecta aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor art.

969 C. civ. potrivit cărora, convențiile legal făcute au putere de lege între

părțile contractante.

Interpretarea

greșită a actului juridic poate determina modificarea hotărârii recurate numai

atunci când o atare interpretare a avut ca rezultat schimbarea naturii actului

juridic sau a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, ca atare,

denaturarea înțelesului actului are loc atunci când concluzia pe care instanța

de fond o deduce din interpretarea actului este în mod evident eliminată și

contrazisă prin sensul clar și vădit neîndoielnic al termenilor și conținutul

actului interpretat. Este vorba de o schimbare a naturii actului juridic atunci

când un act juridic este calificat altfel decât este acesta în realitate.

Din analiza

considerentelor deciziei atacate rezultă faptul că instanța nu a dat o

calificare greșită naturii actului juridic dedus judecății sau clauzelor

acestuia, ci a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor contractuale raportat

și la probele administrate în cauză în ceea ce privește îndeplinirea

obligațiilor contractuale de către recurentă reținând că procentul de garanție

stipulat de părți este de 10 % iar nu de 5 % astfel cum suține în mod greșit

recurenta. Astfel, din graficul de plăți anexă la contract rezultă că, din

plățile pe care beneficiarul le efectua pe etape de lucrări executate, se reținea

suma de 10 % din valoarea facturii, această garanție urmând să fie restitută în

trei etape, condiționat de efectuarea recepției principale.

Contrar celor

susținute de recurentă, instanța de apel nu a nesocotit prevederile art. 969 și

art. 1073 C. civ. ci a analizat pretențiile părților prin raportare la

dispozițiile contractuale. Astfel, s-a constatat că reclamanta a încălcat

contractul nerealizând corespunzător sau deloc o parte a lucrărilor

contractate. Dată fiind necesitatea punerii în funcțiune a magazinului, precum

și dispozițiile contractului, pârâta s-a văzut nevoită dar și îndreptățită să

contracteze cu terți pentru remedierea deficiențelor și executarea completă a

lucrărilor. întrucât s-a constatat că recurenta nu și-a îndeplinit corespunzător

obligațiile asumate contractual, instanța a reținut că aceasta nu este

îndreptățită la a pretinde executarea în totalitate a obligației de către

pârâtă, respectiv a facturii fiscale din 6 martie 2007 și să pretindă

restituirea garanției de execuție în lipsa semnării procesului verbal de

recepție principală.

Criticile

întemeiate pe art. 304 pct. 9 prin care recurenta a criticat respingerea

acțiunii cu privire la obligarea pârâtei la plata facturii din 6 martie 2007

sunt nefondate având în vedere culpa dovedită a recurentei reclamante în

privința neexecutării obligațiilor contractuale, în cauză făcându-se dovada că

pârâta a fost obligată să apeleze la terți pentru finalizarea lucrării pentru

care încheiase contractul cu pârâta, acționând în temeiul celor convenite

contractuale.

Nu pot fi

reținute susținerile recurentei privind faptul că pârâta a semnat procesul

verbal de recepție finală, în realitate făcându-se dovada semnării doar a unui

proces verbal de recepție parțială.

Criticile

recurentei privind încălcarea prevederilor art. 969 și 1073 C. civ. de către

instanță nu pot fi primite, ca de altfel nici apărările acesteia prin care

susține că beneficiarul, prin semnarea facturii fiscale din 6 martie 2007 a

recunoscut existența unui rest de plată în cuantum de 202.150 lei deoarece,

conform clauzelor contractuale, efectuarea plăților era condiționată de

efectuarea la timp și în parametrii agreați a lucrării, în caz contrar

beneficiarul având libertatea să efectueze lucrările cu alți executanți, aspect

care s-a produs în fapt. în aceste condiții, aspectele formale invocate de

recurentă cu privire la modalitatea în care ar fi trebuit, în opinia sa să

procedeze beneficiarul, nu pot fi reținute. Nu se poate vorbi de un termen de

prescripție pentru vicii atâta timp cât recepția finală nu a fost făcută.

Beneficiarul nu era obligat să urmeze procedura prevăzută de art. 64 din legea

insolvenței și să se înscrie în tabelul creanțelor cu sumele achitate de

aceasta terților pentru remedierea lucrărilor efectuate defectuos de către

recurentă având în vedere că acesta avea la dispoziție dreptul de a reține

garanția de bună execuție.

Nu este fondată

nici critica prin care se susține că instanța a avut în vedere compensarea

creanțelor întrucât argumentul principal pentru care a fost admis apelul

pârâtei a fost acela că reclamanta nu și-a executat obligațiile contractuale

asumate, prin urmare pârâta nu putea și obligată să plătească lucrări

neonorate.

Referitor la

critica privind cel de al doilea petit al acțiunii și anume că instanța de apel

a încălcat prevederile art. 969 C. civ. și a adăugat la contract prin reținerea

ca fiind incidență a unei garanții neasumate contractual și reținute de către

pârâtă în mod nelegal și fără justificare contractuală sau legală, se constată

că și aceasta este nefondată având în vedere că, astfel cum s-a arărat mai sus,

instanța a reținut culpa recurentei în executarea obligațiilor contractuale

ceea ce a determinat reținerea garanției de execuție.

În raport de

cele mai sus arătate, constatându-se că este legală hotărârea atacată, Înalta

Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

În temeiul art.

274 C. proc. civ., constatând culpa procesuală, Înalta Curte, va obligă

recurenta-reclamantă SC P. SA prin lichidator judiciar G.I.C. Ipurl la plata

sumei de 20.000 lei cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă SC C.I. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de recurenta-reclamantă SC P. SA prin lichidator judiciar

G.I.C. Ipurl împotriva Deciziei nr. 77 din 28 februarie 2014 pronunțată de

Curtea de Apel Alba-lulia, secția a ll-a civilă, ca nefondat.

Obligă

recurenta-reclamantă SC P. SA prin lichidator judiciar G.I.C. Ipurl la plata

sumei de 20.000 lei cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă SC C.I. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2014.