ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3286/2014

E.S. - față de care a achitat suma de 70.647 lei pentru efectuarea lucrărilor conform contractului din 2007, ce a avut ca obiect remedieri instalație electrică K.

B.C. - față de care a achitat suma de 1692,7 lei, în baza contractului de execuție din 27 iulie 2007, ce a avut ca obiect remedieri lucrări magazin K. Sibiu.

L.R. - plată în sumă de 14.198,03 lei, conform contractelor

M.C.E.G. România- plată în sumă de 89.923,01 lei, conform contractului din 6 martie 2007.

SC L.S. SA Sibiu - plată în sumă de 3.294,05 lei conform contractului din 6 noiembrie 2007.

A.B. Sibiu - plată în sumă de 67.859,37 lei și 25.943,95 lei conform contractului din 7 martie 2007.

S.C. - plată în sumă de 3718 lei, conform contractului din 21 februarie 2007.

SC V.D. SRL - plată în sumă de 12.784,99 lei, conform contractului din 16 februarie 2007.

A.I. - plată în sumă de 252,59 lei, conform contractului de execuție încheiat la data de 9 noiembrie 2007. A. Lucrări apreciate de partea pârâtă ca fiind executate în contul SC P. SA, anterior lunii decembrie 2007. Acestea sunt individualizate în listingul depus la fila 321, valoarea totală a acestora fiind de 16.604 euro. B. Lucrări executate de terți în contul SC P. A, ca urmare a contractelor de execuție încheiate între reclamantă și acești executanți, conform listingului depus la fila 359 din dosar. Această a treia categorie de lucrări are relevanță în prezenta speță întrucât vizează, printre alți terți, și societățile comerciale față de care partea pârâtă a făcut plăți în baza facturii din 2007, așa cum acestea sunt menționate atât, în listingul depus de partea pârâtă - poziția 18 - la fila 136 din dosar, fiind confirmate, atât prin interogatoriile luate de ambele părți litigante, precum și prin concluziile formulate de către expertul contabil în raportul de expertiză întocmit în prezenta cauză. Plățile efectuate de partea pârâtă au avut la bază o serie de contracte de cesiune de creanță, ori de delegare, încheiate între reclamant (cedentă), terți (cesionari) și pârâtă (debitor-cedat). Tribunalul, a reținut în acest sens plățile făcute de către partea pârâtă, în contul părții reclamante, față de următoarele societăți comerciale: a. C.G., conform contractului de cesiune datat 12 martie 2007. Se efectuează o plată de 85.015 lei, conform O.P. Din 19 martie 2007, plata este confirmată și de expertul contabil - obiectiv 14. b. T.P. - plată în sumă de 50.841 lei, efectuată de partea pârâtă conform O.P. Din 2 iulie 2007. Această plată s-a făcut în baza contractului de cesiune de creanță încheiat la 12 martie 2007. Efectuarea plății este confirmată și de raportul de expertiză contabilă (pct. 12 – fila 652). c. B.O.P.T.A. - plată în sumă de 6.798 lei, conform O.P. Plata efectuată de către partea pârâtă s-a făcut în baza contractului de cesiune de creanță încheiat la 3 aprilie 2007, fiind confirmată și de expertul contabil, pct. 16 din expertiză. d. M.C.E.G. România, plăți efectuate de partea pârâtă în valoare de 406.728 lei, conform OP. Din 7 martie 2007. în extrasul de cont apare mențiunea că această plată a fost efectuată de partea pârâtă în contul datoriei ce o avea față de partea reclamantă. Această plată se fundamentează pe contractul de delegație încheiat de părți în martie 2007. Față de cele ce au precedat, Tribunalul a recunoscut plățile făcute de către societatea pârâtă față de cele patru societăți comerciale identificate la pct. C, ca fiind făcute în contul facturii din 2007. Valoarea plăților este în sumă de 549.382,60 lei, aspect reținut și de expertul contabil a se vedea în acest sens anexa nr. 1). Diferența rezultată dintre valoarea totală (751.532,6 lei) a facturii și plățile făcute de către partea pârâtă către terți (549.382,60 lei) este de 202.150 lei. Această valoare a fost reținută de tribunal ca reprezentând rest plată din factura premenționată. Sub acest aspect nu au fost reținute, nici poziția părții reclamante din acțiunea introductivă de instanță, care a solicitat cu acest titlu suma de 307.969,81 lei, și nici pe cea a părții pârâte, care a apreciat că și-a îndeplinit în integralitate obligația de plată conform contractului nr. 61, ba mai mult că a făcut plăți în exces. Poziția instanței este susținută de însăși probatoriul administrat de cele două părți litigante. Astfel, tribunalul a reținut că, deși prin poziția exprimată, părțile au negat cuantumul sumei stabilite de instanță, totuși acestea confirmă poziția instanței. În ceea ce privește partea reclamantă, tribunalul a reținut că, prin întrebările la interogatoriu, ce s-a luat părții pârâte, la solicitarea părții reclamante, aceasta din urmă, la întrebarea nr. 3, afirmă existența unui rest de plată în valoare de 202.150 lei. În ceea ce privește partea pârâtă, s-a reținut că aceasta recunoaște existența restului de plată în cuantumul de 202.150 lei, prin înscrisul ce însăși această parte îl depune la fila 136 din dosar, înscris constând în listingul facturilor și plăților efectuate în baza contractului de execuție din 2006. Poziția instanței este confirmată și de expertul contabil, concluziile date la obiectivul nr. 3, precum și anexa 1 la raportul de expertiză, converg în a dovedi existența unui rest de plată în cuantumul premenționat. Tribunalul nu a reținut apărările pârâtei cu privire la celelalte plăți efectuate către terți pentru vicii, motivat de aceea că nu Ie-a probat și nici nu a formulat acțiune reconvențională. Cel ce face o afirmație în fața instanței trebuie să o și dovedească, conform principiului de drept statuat de dispozițiile art. 1169 C. civ. (onus probandi incubit actori). Sub acest aspect au fost înlăturate apărările formulate de către partea pârâtă prin Notele depuse la fila 583, instanța pronunțându-se cu privire la cererea în completarea probatoriului pentru vicii, prin respingerea acesteia, motivat de aceea că proba privind efectuarea unei expertize tehnice în construcții nu a fost solicitată în condițiile art. 114 ori 138 din C. proc. civ. Tot de respingere din partea instanței este și poziția părții pârâte cu privire la lipsa efectuării recepției finale a lucrării. Din actele dosarului rezultă că între părți a avut loc o recepție parțială, ocazie cu care a fost încheiat procesul verbal datat 12 februarie 2007-13 februarie 2007-14 februarie 2007, semnat și ștampilat de ambele părți. Procesului verbal îi este atașată lista cu viciile identificate de către partea pârâtă. Procesul verbal privind remedierea viciilor depus la fila 516 din dosar este nesemnat de către partea pârâtă. Aceasta primește un exemplar, conform dovezii de comunicare aflată la fila 517. Neefectuarea recepției finale se datorează astfel părții pârâte, care însă în prezenta cauză nu a fost în măsură să dovedească existența viciilor și ca atare temeinicia poziției ce a adoptat-o. Societatea reclamantă este o societate aflată în faliment. La dosar s-a depus o copie a tabelului preliminar al creanțelor din care rezultă că societatea pârâtă a fost înscrisă la masa credală cu suma de 2.465.737,02 lei, din care i-a fost admisă cu titlu de creanță chirografară suma de 337.861,47 lei. Odată cu intrarea în procedura de faliment, lichidatorul judiciar întocmește tabelul suplimentar al creanțelor împotriva SC P. SA Timișoara, societatea pârâtă fiind exclusă de la masa credală. Sumele pretinse prin declarația de creanță își au izvorul în contractul de execuție din 2006, novat la data de 1 martie 2006. Societatea pârâtă nu a făcut dovada contestării tabelului suplimentar. Această poziție concordă cu poziția adoptată în prezenta cauză, în sensul că, deși instanța i-a pus în vedere, funcție de apărările ce Ie-a formulat în întâmpinare, dacă înțelege să formuleze acțiune reconvențională, aceasta a arătat că nu. Față de această stare de fapt, în temeiul dispozițiilor art. 112 C. proc. civ. în aplicarea dispozițiilor ce urmează a fi individualizate de instanță, tribunalul a admis în parte prezenta acțiune în maniera ce urmează: Convențiile legal încheiate au putere de lege între părțile cocontractante, conform principiului de drept statuat de dispozițiile art. 969 C. civ. (în varianta nemodificată a codului civil, aplicabilă speței ca normă în vigoare la data nașterii raportului comercial). Obligația corelativă a părții pârâte este aceea de plată integrală a lucrărilor executate de către reclamanta - subantreprenor, motiv pentru care tribunalul a admis în parte capătul 1 de cerere, obligând partea pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 202.150 lei, cu respingerea celorlalte pretenții solicitate cu acest titlu. Conform art. 1073 C. civ. (aplicabil speței ca lege în vigoare la data nașterii raportului comercial), creditorul unei obligații de plată a unei sume de bani are dreptul la îndeplinirea exactă a acesteia, în caz contrar având dreptul la dezdăunări. În aplicarea acestei dispoziții legale, ce reprezintă dreptul comun în materie, art. 43 C. com. instituie în beneficiul creditorului dreptul de a solicita dobânda legală de la data scadenței obligației comerciale de plată a prețului. Așa cum deja s-a specificat, prin manifestarea comună de voință a celor două părți în art. II pct. 4 teza 1 părțile au statuat ca obligația de plată a prețului cuprins în facturi să devină scadentă după 18 zile lucrătoare după intrarea facturii în posesia antreprenorului. Factura incidență în prezenta speță este emisă la data de 6 martie 2007. Partea reclamantă nu a făcut dovada predării facturii, însă predarea va fi apreciată de instanță ca fiind făcută la data înregistrării facturii în contabilitatea pârâtei, respectiv 6 martie 2007. Expertul contabil a precizat la obiectivul 1 că factura este înregistrată în contabilitatea pârâtei la data emiterii de către reclamantă. Prin adăugarea celor 18 zile lucrătoare, tribunalul a reținut ca și scadență a obligației de plată data de 2 aprilie 2007, dată de la care societatea pârâtă datorează și dobânda legală aferentă obligației principale de plată, 202.150 lei. Cuantumul dobânzii a fost individualizat pentru perioada și suma stabilită prin prezenta hotărâre judecătorească în fază de executare silită, conform dispozițiilor art. art. 371 2 alin. (2) C. proc. civ. Cu privire la petitul III al acțiunii introductive de instanță, tribunalul a constatat că partea pârâtă a reținut din valoarea totală a contractului un cuantum de 10% cu titlu de garanție, respectiv suma de 443.500,12 euro. Starea de fapt este confirmată, atât de părțile litigante, cât și de expertul contabil (obiectul nr. 5 din expertiză). Este de precizat că expertul afirmă că reclamanta are un rest față de pârâtă pentru achitarea integrală a valorii de 10%, de 8.653,38 lei. Acest lucru nu importă însă, întrucât tribunalul a constatat ca și corectă practica pârâtei de reținere a unei garanții de 5% din valoarea contractului (221.750 euro), care urma a fi scăzută din garanția efectiv reținută. Suma ce urma a fi restituită cu acest titlu este de 221.750 euro. Tribunalul a precizat în partea introductivă a considerentelor că, în contractul părților există o singură clauză cu privire la garanția datorată de către societatea reclamantă, aceasta fiind circumscrisă dispozițiilor art. 2 pct. 5 din contractul părților. În virtutea rolului său activ prevăzut de dispozițiile art. 129, 130 C. proc. civ.ilă și în justificarea poziției celor două părți care, în derularea contractului s-au situat pe aceeași poziție cu privire la reținerea unei garanții în cuantum de 10%, instanța a pus în vedere părților să precizeze temeiul legal sau convențional în care s-a făcut această reținere. Partea pârâtă, își fundamentează poziția (conform răspunsului la interogatoriul ce i-a fost luat), pe aceea că procentul de 10% constituie garanție conform art. 2 pct. 3 și 5 din contract: 5% reprezentând garanție de executare, ori de îndeplinire a clauzelor contractuale, iar 5% (4,75%+0,25 %) garanție de bună execuție. Tribunalul nu a putut reține această poziție a părții pârâte, motivat de aceea că, din clauzele contractuale nu rezultă existența a două tipuri de garanție. Atâta timp cât contractul părților ori legea nu instituie obligația de garanție și cuantumul acesteia, orice reținere a pârâtei cu acest titlu nu este fundamentată. Întrucât părțile nu au cuprins în convenția lor mențiuni cu privire la plata garantei de 5% (pentru bună execuție) pentru ca instanța să fie în măsură să cenzureze condițiile de eficientizare a clauzei (în ce condiții devine eficientă obligația de restituire), tribunalul a obligat pârâta la restituire, scadența obligației fiind stabilită de instanță ca fiind punerea în întârziere a părții pârâte prin convocare la conciliere directă: data de 19 ianuarie 2009. De la această dată, în temeiul art. 43 C. com. a fost acordată în beneficiul reclamantei și în sarcina pârâtei dobânda legală aferentă sumei de 221.750 euro în echivalent în lei. Față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ.ilă tribunalul a obligat partea pârâtă la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.862,5 lei, reprezentând 2/3 din valoarea onorariului expertului contabil. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta SC P. SA, cât și pârâta SC C.I. SRL. Prin Decizia nr. 77 din 28 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba-lulia, secția a ll-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta SC C.I. SRL împotriva sentinței nr. 1568/C/2011 pronunțată de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 1219/85/2009, a fost schimbată în parte sentința atacată și, în consecință a fost respinsă acțiunea reclamantei SC P. SA Timișoara formulată prin lichidator judiciar G.I.C. Ipurl și pentru plata sumei de 202.150 lei rest plată factură, a dobânzii legale și pentru restituirea echivalentului în lei a garanției de 221.750 euro și plata dobânzii legale aferente. A fost înlăturată obligarea pârâtei de la plata sumelor menționate și de la plata cheltuielilor de judecată de 3.862,5 lei. Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței atacate. A fost obligată reclamanta SC P. SA Timișoara să' plătească pârâtei SC C.I. SRL suma de 26.659,9 lei cheltuieli de judecată în apel. A fost respinsă drept prematură cererea pârâtei privind restituirea cauțiunii. A fost respins apelul reclamantei. Verificând apelurile declarate de reclamanta SC P. SA și pârâta SC C.I. SRL, față de motivele invocate și de dispozițiile art. 295 C. proc. civ., curtea de apel a constatat următoarele: Drepturile și obligațiile părților își au izvorul în contractul de execuție de lucrări din 23 februarie 2006, pârâta dobândind calitatea de antreprenor urmare a novației din 1 martie 2006. Potrivit contractului, anexele fac parte integrantă din contract. Anexele cuprind și graficul de plăți însușit de reclamantă prin semnătură și ștampilă. Interpretând coroborat acest grafic, facturile emise de reclamantă și dispozițiile cap. II pct. 5 din contract, curtea de apel a constatat că valoarea garanției ce putea fi reținută de pârâtă este de 10 %. Pârâta avea obligația să restituie 4,75 % din prețul lucrării după 5 ani de la preluarea construcției și 0,25 % din același preț după 10 ani de la preluare. Cum părțile nu au stabilit un termen de restituire pentru diferența până la 10 %, înseamnă că aceasta trebuia restituită la recepția principală, conform cap. III pct. 4 și cap. VII pct. 1, 2, 3 lit. c), 4 și 5. Prevederile cap. II pct. 4 din contract reglementează termenul de restituire a garanției și nu cuantumul total al garanției. Reclamanta și-a însușit prin semnătură și ștampilă un cuantum al garanției de 10 % din prețul contractului. Reclamanta a emis facturile în baza cărora s-au făcut plățile și chiar reclamanta a indicat în aceste facturi că garanția ce urma să fie reținută era de 10 %. Acceptarea de către reclamantă a unei garanții de 10 % rezultă fără dubiu și din contractul de mandat încheiat la 8-9 martie 2007. Potrivit art. 1 s-a stipulat că pârâta va plăti direct delegatului (terț față de prezenta cauză), printre altele, o garanție de 5 % de bună execuție și o garanție de 5 % pentru perioada de garanție, conform lit. c) și d). Aceste prevederi, pe care chiar reclamanta Ie-a inserat în contractul de subantrepriză din 20 iunie 2006, conduc spre aceeași concluzie că, și în contractul de antrepriză încheiat cu pârâta, garanția ce urma să fie reținută era tot de 10 % din valoarea contractului. Curtea de apel mai constată că reclamanta a acceptat fără obiecțiuni plățile făcute de pârâtă, cu reținerea garanției de 10 %. Totodată, din chiar evidența contabilă a reclamantei pe care aceasta a anexat-o cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanta a înregistrat în contabilitate garanția reținută în procent de 10 % și nu de 5 %. În consecință, curtea de apel a constatat că, în mod greșit, s-a reținut de către prima instanță că valoarea în procente a garanției ce putea fi reținută de către pârâtă era de 5 % din valoarea contractului și nu de 10 %. Această garanție trebuia restituită reclamantei după cum urmează: 5 % din valoarea contractului la recepția principală, 4,75 % după 5 ani de la recepție și 0,25 % după 10 ani de la recepția prevăzută de cap. VII pct. 3 C din contract. Restituirea putea fi făcută în condițiile în care lucrările ar fi fost executate în termen și corespunzător de către reclamantă, inclusiv prin eventuale remedieri. Condiția executării corespunzătoare a lucrărilor de construcții de către reclamantă trebuia îndeplinită și pentru ca pârâta să achite contravaloarea facturilor emise de reclamantă pentru contravaloarea lucrărilor executate, așa cum au stipulat părțile în cap. III - obligațiile subantreprenorului. Nerespectarea prevederilor contractuale prin neîndeplinirea obligațiilor de către reclamantă nu trebuia invocată doar printr-o cerere reconvențională a pârâtei. Apărarea întemeiată pe excepția neexecutării contractului poate fi invocată de partea interesată pe calea întâmpinării, câtă vreme se urmărește contracararea susținerilor părții adverse și nu realizarea unor pretenții față de cocontractant, prima instanță apreciind greșit asupra mijlocului procesual prin care pârâta putea opune neexecutarea contractului de către reclamantă. Înscrierea pârâtei în tabelul creanțelor împotriva reclamantei era singurul mijloc eficace de realizare a dreptului pârâtei la despăgubire câtă vreme reclamanta este în faliment, orice acțiune judiciară pentru plata de despăgubiri fiind suspendată de drept, în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006. Rolul activ al judecătorului primei instanțe, manifestat prin faptul că pârâtei i s-a adus la cunoștință că poate formula o cerere reconvențională, este lipsit de eficacitate față de prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006. Așadar, pentru a putea fi obligată pârâta la plata contravalorii lucrărilor era necesară îndeplinirea obligației reclamantei de executare conformă a lucrărilor. Din actele depuse la dosarul cauzei, respectiv notificări de constatare a viciilor lucrărilor, protocol de recepție parțială, facturi și contracte pentru executarea lucrărilor neefectuate de reclamantă sau remedierea deficiențelor executate de terți, planșe fotografice și înregistrări video, curtea de apel a apreciat că pârâta a probat executarea incompletă și cu vicii a lucrărilor. Susținerile pârâtei sunt confirmate și de expertiza judiciară administrată în apel. Expertiza în specialitatea construcții întocmită de experții H.V.C., O.G.E. și T.A. concluzionează în sensul că o parte din lucrări nu au fost efectuate, iar o altă parte a fost executată necorespunzător. Experții au identificat și lucrările executate de terți pentru remedierea deficiențelor lucrărilor executate de reclamantă, dar și în locul celor neexecutate de reclamantă. Potrivit raportului de expertiză în construcții, pârâta a contractat și realizat lucrări cu terții atât pentru remedierea deficiențelor, cât și pentru lucrările nerealizate de reclamantă conform contractului în valoare totală de 1.499.064 lei (693.909,49 euro). Actele, planșele fotografice, notificările și celelalte înscrisuri avute în vedere de experți sunt depuse în anexa la raport în vol. V-VI filele 1309 - 1943 din dosarul Curții de Apel Alba lulia, unele înscrisuri fiind depuse în traducere, dar și în limba germană. Așadar, curtea de apel a constatat că reclamanta a încălcat contractul nerealizând corespunzător sau deloc o parte a lucrărilor contractate. Dată fiind necesitatea punerii în funcțiune a magazinului, precum și dispozițiile contractului, pârâta s-a văzut nevoită dar și îndreptățită să contracteze cu terți pentru remedierea deficiențelor și executarea completă a lucrărilor. Reclamanta nu a dovedit că este în măsură să execute întocmai obligația sa. Acest lucru este imposibil în prezent, lucrările fiind efectuate de alți executanți. Imposibilitatea executării contractului de către reclamantă este evidentă și față de situația juridică a reclamantei care este o societate dizolvată în procedura falimentului și care nu mai desfășoară activități conform obiectului său de activitate. Reclamanta își continuă existența doar în scopul lichidării, conform Secțiunii a 7-a (art. 107-130 din Legea nr. 85/2006). Curtea de apel a mai reținut că tribunalul a apreciat greșit asupra relevanței înscrierii pârâtei în tabelul creanțelor împotriva reclamantei. înscrierea pârâtei cu suma de 337.861,47 lei nu înseamnă că pârâta nu ar fi fost prejudiciată cu o valoare mult mai mare prin nerespectarea de către reclamantă a obligațiilor contractuale. Pârâta nu ar mai fi putut obține un titlu de creanță împotriva reclamantei pentru suma cu care s-a considerat prejudiciată, date fiind dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 care ar fi paralizat pe durata procedurii insolvenței reclamantei orice acțiune în pretenții. Pârâta poate însă invoca neexecutarea contractului, așa cum s-a reținut anterior. În consecință, față de dispozițiile art. 969 C. civ., curtea de apel a constatat că, urmare a neexecutării contractului din culpa reclamantei, aceasta nu este îndreptățită la a pretinde executarea în totalitate a obligației de către pârâtă. Față de valoarea confirmată în expertiză, și anume 1.493.064 lei, pe care pârâta a fost obligată să o achite altor executanți urmare a neexecutării obligațiilor de către reclamantă, curtea de apel a apreciat că acțiunea reclamantei este nefondată, atât în ce privește suma pretinsă cu titlu de contravaloare lucrări executate, cât și cu titlu de garanție, precum și în ce privește accesoriile (dobânzile) la aceste sume. Față de cererea pârâtei privind eliberarea cauțiunii, curtea de apel a constatat că aceasta este prematură, cauza nefiind soluționată în fond printr-o hotărâre irevocabilă, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 723 1 alin. (3) C. proc. civ. Împotriva deciziei nr. 77 din 28 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba-lulia, secția a ll-a civilă, a declarat recurs recurenta-reclamantă SC P. SA prin lichidator judiciar G.I.C. Ipurl solicitând, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel în vederea administrării de probe noi, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei în sensul respingerii în totalitate a apelului declarat de pârâta și admiterea apelului propriu cu consecința schimbării în parte a sentinței primei instanțe în sensul obligării pârâtei să-i plătească și dobânda legală cuvenită pentru neplata sumei reprezentând garanția de bună execuție, calculată de la data scadenței și până la data de 18 ianuarie 2009, cu consecința admiterii acțiunii promovate de recurenta reclamantă și să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 202.150 lei reprezentând rest plată factură din 6 martie 2007 și a dobânzii legale; obligarea pârâtei la restituirea echivalentului în lei a sumei de 221.570 euro reprezentând garanție reținută în mod nelegal de către pârâtă și plata dobânzii legale la această sumă. În dezvoltarea criticilor se arată că modificarea hotărârii nu este posibilă fiind necesară administrarea de probe noi pentru aflarea adevărului în cauză și pronunțarea unei hotărâri în concordanță reală cu situația de fapt, decizia instanței de apel având la bază un raport de expertiză eronat prin care experții au ajuns la concluzia greșită că pârâta a contractat cu terții lucrări pentru remedierea lucrărilor efectuate de reclamantă în sumă totală de 693.909,49 lei. Recurenta critică faptul că deși a formulat obiectiuni la raportul de expertiză acestea nu au fost admise, instanța de apel motivând extrem de lapidar acest aspect. Printr-o altă critică se învederează faptul că hotărârea recurată este rezultatul interpretării greșite a contractului de execuție încheiat de recurenta cu SC C.R. SRL novat prin actul de novație încheiat la 1 martie 2006, prin care pârâta a preluat toate drepturile și obligațiile acestei societăți, în aceleași condiții contractuale.Potrivit pct. ll 4 și II 5 din contractul de execuție încheiat, pârâta avea dreptul la reținerea unui procent total de 5 % din sumele facturate, cu titlu de garanție iar conform pct. lX.3 orice modificare sau adăugire la acest contract este posibilă doar prin act adițional semnat de ambele părți. Instanța de apel a schimbat înțelesul neechivoc al dispozițiilor contractuale când a reținut că părțile au convenit o garanție de 10 % deși nu a fost încheiat un act adițional în acest sens. Recurenta arată că se încadrează în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 și reținerea instanței de apel în sensul că acceptarea de către recurenta a unei garanții de 10 % rezultă fără dubiu și din contractul de mandat încheiat la 8-9 martie 2007 deoarece acest contract nu are ca parte recurenta.Arată că înregistrarea în contabilitate a faptului că a fost reținută garanția de 10 % nu echivalează cu agrearea contractuală a acestei garanții, acțiunea de față fiind demarată tocmai pentru obligarea pârâtei la respectarea contractului și la restituirea garanției reținute în mod nelegal. Din perspectiva art. 304 pct. 9 recurenta a susținut că referitor la primul petit al acțiunii, instanța de apel a nesocotit prevederile art. 969 și 1073 C.civ conform cărora creditorul unei obligații de plată a unei sume de bani are dreptul la îndeplinirea exactă a acesteia, în caz contrar la dezdăunări. Prin semnarea facturii fiscale din 6 martie 2007 pârâta a recunoscut existența unui rest de plată în cuantum de 202.150 lei conform mențiunilor inserate în cuprinsul facturii fiscale iar ca pârâta să refuze plata facturii fiscale ar fi trebuit să comunice existența viciilor în termen de 1 an de la predarea obiectivului acesta fiind termen de prescripție, aspect asupra căruia instanța de apel nu s-a pronunțat. Dacă pârâta ar fi achitat altor executanți sume ca urmare a neexecutării de către recurentă a lucrărilor asumate, pentru a putea să opună acesteia sumele ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de art. 64 din legea insolvenței și să se înscrie în tabelul creanțelor, însă aceasta nici nu s-a înscris nici nu a contestat tabelele de creanțe întocmite de lichidatorul judiciar iar ceea ce invocă este compensarea restului de plată al facturii solicitat de recurentă cu pretinsele sume achitate de aceasta terților pentru remedierea lucrărilor efectuate de recurentă, pretins defectuos. Potrivit art. 1145 C. civ. pe care instanța nu Ie-a aplicat, compensația nu are loc decât între două datorii care sunt certe, lichide și exigibile. Or, în speță nu poate opera compensarea între creanța subscrisei și pretinse creanțe ale pârâtei care nu sunt certe, lichide și exigibile raportat la art. 76 alin. (1) din Legea insolvenței și art. 64 alin. (1) și (3) din aceeași lege. Pârâta nu se poate apăra cu ceva ce nu poate pretinde, respectiv nu poate invoca compensarea cu privire la o creanță din a cărei realizare este decăzută. în procesul verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 26 ianuarie 2007 încheiat de o comisie de recepție cu personal de specialitate din toate domeniile și semnat de beneficiarul lucrării și de către pârâta antreprenor general este stipulat că lucrările nu prezintă vicii deosebite și se pot asigura condițiile de punere în funcțiune, prin urmare, prin semnarea procesului verbal s-a certificat conformitatea lucrărilor executate astfel încât pârâtei intimate îi incumbă obligația de plată a restului de plată în baza facturii din 6 martie 2007. Referitor la cel de al doilea petit al acțiunii, recurenta arată că instanța de apel a încălcat prevederile art. 969 C. civ. și a adăugat la contract prin reținerea ca fiind incidență a unei garanții neasumate contractual și reținute de către pârâtă în mod nelegal și fără justificare contractuală sau legală. Instanța a reținut o natură a garanției ca fiind de execuție deși această formulare nu este folosită în contract sau în alt act și a stabilit fără temei contractual și care anume ar fi condițiile de restituire a acesteia iar în final instanța de apel conchide că această garanție nu trebuie restituită de pârâtă. Înalta Curte, analizând criticile formulate prin prisma motivelor de recurs invocate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed. Recurenta a solicitat în principal casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel motivat de faptul că este necesară administrarea de probe noi pentru aflarea adevărului în cauză și pronunțarea unei hotărâri în concordanță cu situația de fapt arătând faptul că decizia instanței de apel are la bază un raport de expertiză eronat prin care experții au ajuns la concluzia greșită că pârâta a contractat cu terții lucrări pentru remedierea lucrărilor efectuate de reclamantă, în sumă totală de 693.909,49 lei. Înalta Curte, va reține ca nefondată această critică având în vedere că în fața instanței de apel a fost administrată o expertiză tehnică în construcții ale cărei concluzii sunt în sensul că recurenta nu a efectuat o parte din lucrări, iar o altă parte a fost executată necorespunzător, experții identificând și lucrările executate de terți pentru remedierea deficiențelor lucrărilor executate de reclamantă, dar și în locul celor neexecutate de reclamantă. Așadar, nu se poate reține că nu a fost stabilită situația de fapt de către instanța de apel atâta timp cât au fost administrate probe care au relevat modul concret de îndeplinire a obligațiilor contractuale de către părți. Faptul că recurenta reclamantă nu este mulțumită de concluziile la care au ajuns experții, nu-i deschide acesteia posibilitatea casării deciziei și trimiterii spre rejudecare a cauzei, atâta timp cât aceasta nu a fost în măsură să aducă argumente pertinente cu privire la pretinsa reținere eronată a situației de fapt, atât în fața instanței de apel, prin obiecțiunile formulate, cât și în calea de atac a recursului. Din perspectiva art. 304 pct. 8 recurenta a invocat faptul că hotărârea recurată este rezultatul interpretării greșite a contractului de execuție încheiat de recurenta cu SC C.R. SRL novat prin actul de novație încheiat la 1 martie 2006, sub aspectul reținerii că nivelului garantei de execuție ar fi de 10 % iar nu de 5 %. Înalta Curte, reține că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 are în vedere situația când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Controlul exercitat de instanța de recurs, în temeiul acestui motiv de recurs, vizează respectarea și corecta aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 969 C. civ. potrivit cărora, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Interpretarea greșită a actului juridic poate determina modificarea hotărârii recurate numai atunci când o atare interpretare a avut ca rezultat schimbarea naturii actului juridic sau a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, ca atare, denaturarea înțelesului actului are loc atunci când concluzia pe care instanța de fond o deduce din interpretarea actului este în mod evident eliminată și contrazisă prin sensul clar și vădit neîndoielnic al termenilor și conținutul actului interpretat. Este vorba de o schimbare a naturii actului juridic atunci când un act juridic este calificat altfel decât este acesta în realitate. Din analiza considerentelor deciziei atacate rezultă faptul că instanța nu a dat o calificare greșită naturii actului juridic dedus judecății sau clauzelor acestuia, ci a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor contractuale raportat și la probele administrate în cauză în ceea ce privește îndeplinirea obligațiilor contractuale de către recurentă reținând că procentul de garanție stipulat de părți este de 10 % iar nu de 5 % astfel cum suține în mod greșit recurenta. Astfel, din graficul de plăți anexă la contract rezultă că, din plățile pe care beneficiarul le efectua pe etape de lucrări executate, se reținea suma de 10 % din valoarea facturii, această garanție urmând să fie restitută în trei etape, condiționat de efectuarea recepției principale. Contrar celor susținute de recurentă, instanța de apel nu a nesocotit prevederile art. 969 și art. 1073 C. civ. ci a analizat pretențiile părților prin raportare la dispozițiile contractuale. Astfel, s-a constatat că reclamanta a încălcat contractul nerealizând corespunzător sau deloc o parte a lucrărilor contractate. Dată fiind necesitatea punerii în funcțiune a magazinului, precum și dispozițiile contractului, pârâta s-a văzut nevoită dar și îndreptățită să contracteze cu terți pentru remedierea deficiențelor și executarea completă a lucrărilor. întrucât s-a constatat că recurenta nu și-a îndeplinit corespunzător obligațiile asumate contractual, instanța a reținut că aceasta nu este îndreptățită la a pretinde executarea în totalitate a obligației de către pârâtă, respectiv a facturii fiscale din 6 martie 2007 și să pretindă restituirea garanției de execuție în lipsa semnării procesului verbal de recepție principală. Criticile întemeiate pe art. 304 pct. 9 prin care recurenta a criticat respingerea acțiunii cu privire la obligarea pârâtei la plata facturii din 6 martie 2007 sunt nefondate având în vedere culpa dovedită a recurentei reclamante în privința neexecutării obligațiilor contractuale, în cauză făcându-se dovada că pârâta a fost obligată să apeleze la terți pentru finalizarea lucrării pentru care încheiase contractul cu pârâta, acționând în temeiul celor convenite contractuale. Nu pot fi reținute susținerile recurentei privind faptul că pârâta a semnat procesul verbal de recepție finală, în realitate făcându-se dovada semnării doar a unui proces verbal de recepție parțială. Criticile recurentei privind încălcarea prevederilor art. 969 și 1073 C. civ. de către instanță nu pot fi primite, ca de altfel nici apărările acesteia prin care susține că beneficiarul, prin semnarea facturii fiscale din 6 martie 2007 a recunoscut existența unui rest de plată în cuantum de 202.150 lei deoarece, conform clauzelor contractuale, efectuarea plăților era condiționată de efectuarea la timp și în parametrii agreați a lucrării, în caz contrar beneficiarul având libertatea să efectueze lucrările cu alți executanți, aspect care s-a produs în fapt. în aceste condiții, aspectele formale invocate de recurentă cu privire la modalitatea în care ar fi trebuit, în opinia sa să procedeze beneficiarul, nu pot fi reținute. Nu se poate vorbi de un termen de prescripție pentru vicii atâta timp cât recepția finală nu a fost făcută. Beneficiarul nu era obligat să urmeze procedura prevăzută de art. 64 din legea insolvenței și să se înscrie în tabelul creanțelor cu sumele achitate de aceasta terților pentru remedierea lucrărilor efectuate defectuos de către recurentă având în vedere că acesta avea la dispoziție dreptul de a reține garanția de bună execuție. Nu este fondată nici critica prin care se susține că instanța a avut în vedere compensarea creanțelor întrucât argumentul principal pentru care a fost admis apelul pârâtei a fost acela că reclamanta nu și-a executat obligațiile contractuale asumate, prin urmare pârâta nu putea și obligată să plătească lucrări neonorate. Referitor la critica privind cel de al doilea petit al acțiunii și anume că instanța de apel a încălcat prevederile art. 969 C. civ. și a adăugat la contract prin reținerea ca fiind incidență a unei garanții neasumate contractual și reținute de către pârâtă în mod nelegal și fără justificare contractuală sau legală, se constată că și aceasta este nefondată având în vedere că, astfel cum s-a arărat mai sus, instanța a reținut culpa recurentei în executarea obligațiilor contractuale ceea ce a determinat reținerea garanției de execuție. În raport de cele mai sus arătate, constatându-se că este legală hotărârea atacată, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat. În temeiul art. 274 C. proc. civ., constatând culpa procesuală, Înalta Curte, va obligă recurenta-reclamantă SC P. SA prin lichidator judiciar G.I.C. Ipurl la plata sumei de 20.000 lei cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă SC C.I. SRL.