Cihlarske Sdruzeni, A. S. împotriva Cehiei

1 SECȚIA A CINCEA

2 DECIZIE FINALĂ

3 CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE

4 a cererii nr. 5 o 6 5497/03 7 prezentată de CIHLÁŘSKÉ SDRUŽENÍ, A. S. 8 împotriva Republicii Cehe 9 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a cincea), reunindu-se la 1 10 er 11 aprilie 2008 într-o cameră compusă din 12 : 13 Peer Lorenzen, 14 președinte 15 , 16 Snejana Botoucharova, 17 Karel Jungwiert, 18 Rait Maruste, 19 Renate Jaeger, 20 Mark Villiger, 21 Isabelle Berro-Lefèvre, 22 judecători 23 , 24 și Claudia Westerdiek 25 , 26 grefieră de secție 27 , 28 Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 12 februarie 2003, 29 Având în vedere decizia Curții de a se prevala de articolul 29 § 3 din Convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, 30 Având în vedere decizia parțială din 3 mai 2005, 31 Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamantă, 32 După deliberare, pronunță următoarea decizie 33 :

34 ÎN FAPT

35 Reclamanta, Cihlářské Sdružení, a. s., este o societate pe acțiuni de drept ceh care are sediul în Brno. Ea se află în prezent în lichidare. Este reprezentată în fața Curții de 36 37 M. Holomek, avocat în Zlín. Guvernul ceh (« 38 Guvernul 39 ») este reprezentat de agentul său, dl V.A. Schorm, din partea ministerului Justiției. 40 A. 41 Circumstanțele speței 42 Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 43 La 16 iunie 1992, Banca Cehoslovacă de Comerț a încheiat două contracte de garanție ( 44 smlouva o zřízení zástavního práva k 45 nemovitosti 46 ) 47 pentru a garanta un aval 48 de 10 49 160 000 DEM (5 50 194 726 EUR 51 [1] 52 ) făcut în numele filialei reclamantei din Germania, 53 garanția reală imobiliară fiind constituită din terenuri și o clădire aparținând reclamantei.

54 La 25 august 1995, Banca a introdus o acțiune prin care solicita ca reclamanta să-și îndeplinească obligațiile și să plătească suma de 163 55 365 56 236,38 57 CZK (6 518 488 EUR 58 [2] 59 ) prin vânzarea bunurilor imobiliare gajate. 60 Cauza reclamantei a fost examinată succesiv de tribunalul regional de comerț din Brno ( 61 krajský obchodní soud 62 ), curtea superioară din Olomouc ( 63 Vrchní soud 64 ) și Curtea Supremă ( 65 Nejvyšší soud 66 ). 67 Procedura s-a încheiat cu o decizie a Curții Constituționale ( 68 Ústavní soud 69 ) din 15 august 2002, prin care recursul constituțional ( 70 ústavní stížnost 71 ) al reclamantei a fost declarat vădit nefondat.

Decizia instanței constituționale a fost comunicată reclamantei la 5 72 septembrie 2002.² 73 B. 74 Dreptul și practica internă pertinente 75 Dreptul și practica internă pertinente sunt descrise în decizia pronunțată în cauza 76 Vokurka împotriva Republicii Cehe 77 (nr. 78 o 79 40552/02, §§ 11-24, 16 octombrie 2007).

80 CAPĂT DE CERERE

81 Invocând articolul 6 § 1 din Convenție, reclamanta se plânge de durata procedurii.

82 ÎN DREPT

83 Reclamanta se plânge de durata procedurii urmate în speță care, în opinia sa, nu răspunde cerinței « 84 termenului rezonabil 85 » astfel cum este prevăzut de articolul 6 § 1 din Convenție, care prevede astfel 86 : 87 « 88 Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie examinată în mod echitabil (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) imparțială (...), care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil (...) 89 », 90 În observațiile sale complementare, Guvernul a informat Curtea că legea nr. 91 o 92 160/2006 fusese adoptată, modificând legea nr. 93 o 94 82/1998 și permițând de acum justițiabililor să solicite o satisfacție rezonabilă cu titlu de prejudiciu moral cauzat de durata procedurii.

El a solicitat Curții să aprecieze dacă nu se impune să se declare inadmisibile pentru neepuizarea căilor de recurs interne toate cererile îndreptate împotriva Republicii Cehe referitoare la durata excesivă a procedurii. 95 Reclamanta a exercitat acest nou recurs adresând ministerului Justiției o cerere datată 13 iunie 2006, prin care solicita să i se acorde o despăgubire de 10 96 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral cauzat de durata procedurii. La 20 decembrie 2006, ministerul a informat-o că, după ce a considerat că durata de șapte ani și unsprezece zile era nerezonabilă și constituia o neregulă în derularea procedurii, i-a acordat 45 97 000 CZK (1 736 EUR 98 [3] 99 ) cu titlu de satisfacție rezonabilă.

100 Avocatul 101 persoanei în cauză a comunicat ulterior Curții că aceasta nu era mulțumită de suma menționată, dar că nu intenționa să continue cauza în fața instanței competente. 102 Trebuie notat că în decizia 103 Vokurka împotriva Republicii Cehe 104 (citată anterior), Curtea a considerat că recursul introdus în ordinea juridică cehă prin amendamentul nr. 105 o 106 160/2006 la legea nr. 107 o 108 82/1998 era efectiv și accesibil pentru a denunța depășirea « 109 termenului rezonabil 110 » în orice procedură judiciară care intră în domeniul de aplicare al articolului 111 6 112 § 113 1 din Convenție. Curtea a precizat de asemenea că se impune să se solicite reclamanților să sesizeze o instanță competentă cu o acțiune în despăgubire îndreptată împotriva Statului ceh atunci când apare o contestație cu privire la cuantumul despăgubirii acordate de ministerul Justiției sau când nu se acordă nicio despăgubire de către acesta din urmă.

114 Curtea nu consideră necesar să tranșeze chestiunea dacă reclamanta ar fi trebuit să introducă o acțiune în despăgubire împotriva Statului în temeiul articolului 15-2 din legea nr. 115 o 116 82/1998 deoarece, în orice caz, capătul de cerere trebuie declarat inadmisibil pentru următoarele motive. 117 Curtea reamintește că atunci când autoritățile naționale au constatat o încălcare și decizia lor constituie o remediere adecvată și suficientă a acestei încălcări, partea în cauză nu se mai poate pretinde victimă în sensul articolului 34 din Convenție. Statutul de victimă al unui reclamant poate deci depinde de despăgubirea care i-a fost acordată la nivel național pentru situația de care acesta se plânge în fața Curții (a se vedea 118 Scordino împotriva 119 Italiei 120 (dec.), nr. 121 36813/97, 27 martie 2003), precum și de faptul că autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în substanță, încălcarea Convenției.

Numai atunci când aceste două condiții sunt îndeplinite natura subsidiară a mecanismului de protecție al Convenției împiedică o examinare din partea Curții (a se vedea 122 Jensen împotriva 123 Danemarcei 124 (dec.), nr. 125 o 126 48470/99, 20 septembrie 2001). 127 Având în vedere faptul că ministerul Justiției a admis că în speță, autoritățile naționale fuseseră responsabile pentru derularea neregulată, în speță întârzierile în procedura judiciară inițiată de reclamantă, Curtea apreciază că prima condiție enunțată de jurisprudența sa, și anume acceptarea din partea autorităților a unei încălcări a unui drept protejat de Convenție, este îndeplinită. 128 În ceea ce privește a doua condiție, și anume o remediere adecvată de către autorități a încălcării suferite, Curtea apreciază că, având în vedere circumstanțele particulare ale cauzei, suma acordată reclamantei poate fi considerată ca adecvată și, prin acest fapt, aptă să repare încălcarea suferită.

Prin urmare, Curtea consideră că decizia ministerului Justiției este conformă cu jurisprudența europeană. 129 Rezultă că, la adoptarea deciziei ministerului Justiției, reclamanta nu se mai poate pretinde victimă a unei încălcări a dispozițiilor Convenției, în sensul articolului 130 34 din Convenție. 131 Restul cererii este deci vădit nefondat și trebuie respins în aplicarea articolului 132 35 §§ 133 3 și 134 4 din Convenție. 135 În consecință, se impune să se pună capăt aplicării articolului 136 29 137 § 138 3 din Convenție și să se declare cererea inadmisibilă. 139 Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, 140 Declară 141 restul cererii inadmisibil. 142 Claudia Westerdiek 143 Peer Lorenzen 144 Grefieră 145 Președinte 146 [1] 147 1 EUR = 1,96 DEM 148 [2] 149 1 EUR = 25.16 CZK 150 [3] 151 1 EUR = 25.95 CZK

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 5497/03 présentée par CIHLÁŘSKÉ SDRUŽENÍ, A. S. contre la République tchèque La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 1 er avril 2008 en une chambre composée de : Peer Lorenzen, président , Snejana Botoucharova, Karel Jungwiert, Rait Maruste, Renate Jaeger, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, juges , et de Claudia Westerdiek , greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 12 février 2003, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu la décision partielle du 3 mai 2005, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante, Cihlářské Sdružení, a. s., est une société anonyme du droit tchèque qui a son siège à Brno.

Elle actuellement en liquidation. Elle est représentée devant la Cour par M e M. Holomek, avocat à Zlín. Le gouvernement tchèque (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. V.A. Schorm, du ministère de la Justice. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 16 juin 1992, la Banque tchécoslovaque de commerce conclut deux contrats de cautionnement ( smlouva o zřízení zástavního práva k nemovitosti ) pour garantir un aval de 10 160 000 DEM (5 194 726 EUR [1] ) fait au nom de la filiale de la requérante en Allemagne, la sûreté réelle immobilière étant constituée par des terrains et un bâtiment appartenant à la requérante.

Le 25 août 1995, la Banque introduisit une action tendant à ce que la requérante s’acquitte de ses obligations et paie la somme de 163 365 236,38 CZK (6 518 488 EUR [2] ) en vendant les biens immobiliers cautionnés. L’affaire de la requérante fut successivement examinée par le tribunal régional de commerce de Brno ( krajský obchodní soud ), la cour supérieure d’Olomouc ( Vrchní soud ) et la Cour suprême ( Nejvyšší soud ). La procédure se termina avec une décision de la Cour constitutionnelle ( Ústavní soud ) du 15 août 2002, par laquelle le recours constitutionnel ( ústavní stížnost ) de la requérante fut déclaré manifestement mal-fondé.

La décision de la juridiction constitutionnelle fut notifiée à la requérante le 5 septembre 2002.² B. Le droit et la pratique internes pertinents Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans la décision rendue dans l’affaire Vokurka c. République tchèque (n o 40552/02, §§ 11-24, 16 octobre 2007). GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la durée de la procédure.

EN DROIT La requérante se plaint de la durée de la procédure suivie en l’espèce qui, selon son avis, ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention qui dispose ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) impartial (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) », Dans ses observations complémentaires, le Gouvernement a informé la Cour que la loi n o 160/2006 avait été adoptée, portant amendement à la loi n o 82/1998 et permettant désormais aux justiciables de réclamer une satisfaction raisonnable au titre du préjudice moral causé par la durée de la procédure.

Il a demandé à la Cour d’apprécier s’il n’y avait pas lieu de déclarer irrecevables pour non-épuisement des voies de recours internes toutes les requêtes dirigées contre la République tchèque relatives à la durée excessive de la procédure. La requérante a exercé ce nouveau recours en adressant au ministère de la Justice une demande datée du 13 juin 2006, tendant à se voir accorder une indemnisation de 10 000 EUR au titre du préjudice moral causé par la durée de la procédure. Le 20 décembre 2006, le ministère l’a informée qu’après avoir considéré que la durée de sept ans et onze jours était déraisonnable et constituait une irrégularité dans la conduite de la procédure, il lui alloua 45 000 CZK (1 736 EUR [3] ) au titre de satisfaction raisonnable.

L’ avocat de l’intéressée a par la suite fait savoir à la Cour que cette dernière n’était pas satisfaite de ladite somme, mais qu’elle n’entendait pas poursuivre l’affaire devant le tribunal compétent. Il convient de noter que dans la décision Vokurka c. République tchèque (précitée), la Cour a considéré que le recours introduit dans l’ordre juridique tchèque par l’amendement n o 160/2006 à la loi n o 82/1998 était effectif et accessible pour dénoncer le dépassement du « délai raisonnable » dans toute procédure judiciaire tombant dans le champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention. La Cour a également précisé qu’il y avait lieu d’exiger des requérants qu’ils saisissent un tribunal compétent d’une action en dommages-intérêts dirigée contre l’Etat tchèque lorsqu’une contestation surgit quant au montant de l’indemnisation allouée par le ministère de la Justice ou lorsqu’aucune indemnisation n’est accordée par ce dernier.

La Cour n’estime pas nécessaire de trancher la question de savoir si la requérante aurait dû introduire une action en dommage et intérêts contre l’Etat en vertu de l’article 15-2 de la loi n o 82/1998 car, en tout état de cause, le grief doit être déclaré irrecevable pour les raisons suivantes. La Cour rappelle que lorsque les autorités nationales ont constaté une violation et que leur décision constitue un redressement approprié et suffisant de cette violation, la partie concernée ne peut plus se prétendre victime au sens de l’article 34 de la Convention. Le statut de victime d’un requérant peut donc dépendre de l’indemnisation qui lui a été accordée au niveau national pour la situation dont celui-ci se plaint devant la Cour (voir Scordino c. Italie (déc.), no 36813/97, 27 mars 2003) ainsi que du fait que les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, la violation de la Convention.

Ce n’est que lorsque ces deux conditions sont remplies que la nature subsidiaire du mécanisme de protection de la Convention empêche un examen de la part de la Cour (voir Jensen c. Danemark (déc.), n o 48470/99, 20 septembre 2001). Compte tenu du fait que le ministère de la Justice a admis qu’en l’espèce, les autorités nationales avaient été responsables pour la conduite irrégulière, en l’occurrence les retards dans la procédure judiciaire entamée par la requérante, la Cour estime que la première condition énoncée par sa jurisprudence, à savoir l’acceptation de la part des autorités d’une transgression d’un droit protégé par la Convention, est remplie. Pour ce qui est de la deuxième condition, à savoir un redressement approprié par les autorités de l’infraction subie, la Cour estime qu’eu égard aux circonstances particulières de l’affaire, la somme accordée à la requérante peut être considérée comme adéquate et de ce fait apte à réparer la violation subie.

Partant, la Cour considère que la décision du ministère de la Justice est conforme à la jurisprudence européenne. Il s’ensuit que, à la prise de la décision du ministère de la Justice, la requérante ne peut plus se prétendre victime d’une violation des dispositions de la Convention, au sens de l’article 34 de la Convention. Le restant de la requête est donc manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de déclarer la requête irrecevable. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare le restant de la requête irrecevable. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président [1] 1 EUR = 1,96 DEM [2] 1 EUR = 25.16 CZK [3] 1 EUR = 25.95 CZK