ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 289/2015

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Trihțmahihii Prahova la data de 31 octombrie 2013

sub nr. 8464/105/2013, reclamantul G.G.F. a solicitat, în contradictoriu cu SC

C. SA (fosta Î.M.S.T.E.R.O.M.) Câmpina, obligarea pârâtei să îi acorde

gr.I/ll-a de muncă, în conformitate cu prevederile Ordinului nr. 50/1990, H.G.

nr. 456/1990 și Ordinului nr. 969/1990.

În motivare, reclamantutja arătat că a

fost angajatul pârâtei în perioada 04 aprilie 1989-01 febriarie 2001, deținând

funcțiile de inginer secție armături, inginer șef fabrică armături, director

fabrică armături, inginer șef asigurarea calității, inginer sef C.T.C. și

director de producție și în toată această perioadă, pârâta nu a aplicat

dispozițiile Ordinul nr. 50/1990 în sensul că nu a beneficiat de grupe

superioare de muncă deși era îndreptățit, având în vedere condițiile în care

și- a desfășurat activitatea.

Prin sentința nr. 1208 pronunțata la 7

mai 2014, Tribunalul Prahova a respins acțiunea, ca neîntemeiata, iar cererea

de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâtă, ca hedovedită.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut, în esență, că unitatea pârâtă, prin Decizia nr. 151/1996 și anexele

aferente, a făcut proba faptului că și-a îndeplinit obligația legală de a

nominaliza personalul muncitor care a lucrat în locuri de muncă și activități

încadrate în grupe superioare de muncă, astfel încât împrejurarea că

reclamanții nu a fost nominalizat în aceste liste face proba deplină a faptului

că activitatea desfășurată de acesta nu poate fi încadrată în grupe superioare

Ide muncă - situația astfel reținută nefiind răsturnată de reclamant prin

niciun mijloc de probă.

În atare situație, tribunalul a

constatat că, față de funcțiile în care a fost încadrat reclamantul, cu

activitate preponderentă de birou, cât și față de mențiunile din contractele

individuale de muncă unde se precizează că activitatea desfășurată de acesta;a

fost nominalizată în grupa a IIl-a de muncă (condiții normale), acțiunea este

neîntemeiată.

Având în vedere dispozițiile art. 452

C. proc. civ., conform cărora pârâta avea obligația să facă dovada existentei

și întinderii cheltuielilor de judecată, până la închiderea dezbaterilor asupra

fondului și constatând că Ia dosar nu s-a depus nici un fel de înscrisuri în

acest sens, tribunalul a respins cererea de acordare a cheltuielilor de

judecata, ca nedovedită.

Prin Decizia nr. 1090 din. 15

octombrie 2014 Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței mai sus-menționate,

obligându-l pe acesta, la plata, către pârâtă, a sumei de 1.500 lei cheltuieli

de judecată reduse conform art. 451 alin. (2) Noul C. proc. civ.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de apel a constatat că prin cererea de apel formulată în termenul prevăzut de

art. 468 Noul C. proc. civ. reclamantul a criticat soluția primei instanțe sub

un singur aspect, respectiv aceia că tribunalul s-a pronunțat asupra cererii

dedusă judecății la termenul din 7 mai 2014, deși acesta solicitase amlnarea

cauzei întrucât procedura de citare nu fusese îndeplinită.

Având însă în vedere ;că reclamantul a

solicitat prin cererea sa trimiterea cauzei la prima instanță în vederea

rejudeeării, tinzând în acest mod la anularea hotărârii, iar devoluțiunea

operează în acest caz cu privire la întreaga cauză, în conformitate cu prevederile

art. 477 alin. (2) Noul C. proc. civ., instanța de apel a analizat hotărârea

sub toate aspectele și în raport de toate probele administrate.

Referitor la solicitarea reclamantului

de amânare a cauzei pentru lipsă de procedură, instanța de apel a constatat că

aceasta a fost în mod corect respinsă, ca neîntemeiată, întrucât la fila 127

dosar se află procesul verbal de îndeplinire a procedurii de citare, din

cuprinsul căruia rezultă că reclamantul a fost citat cu respectarea

dispozițiilor art. 163 alin. (3) Noul C. proc. civ. prin depunerea citației în

cutia poștală a destinatarului, pentru termenul din 7 mai 2014.

Prin încheierea din 5 martie 2014,

tribunalul a încuviințat reclamantului proba cu expertiză și a desemnat pe

expert A.C. în vederea efectuării raportului de expertiză, stabilind în sarcina

acestuia obligația de plata a onorariului în sumă de 500 Iei.

Constatând că reclamantul nu a achitat

până la data de 06 mai 2014 onorariul de expertiză, deși potrivit dispozițiilor

art. 331 alin. (3) Noul C. proc. civ., dovada plății onorariului trebuia depusă

la grefa instanței de partea care a fost obligată prin încheiere, în termen de

5 zile de la numire, tribunalul în mod coreei a decăzut pe reclamant din proba

încuviințată.

Reclamantul avea obligația, ca parte

în;proces, să îndeplinească actele de procedură în condițiile și la termenele

stabilite de lege sau de judecător, de a-și proba pretențiile și apărările și

de a contribui la desfășurarea rară întârziere a procesului, în conformitate cu

prevederile art. 10 din Noul C. proc. civ.

Cu privire la fondul cauzei, instanța

;de apel a reținut» din analiza întregului material probator administrat la

fond, că prima instanță a făcut o corectă apreciere a stării de fapt și o

corectă aplicare a legii.

În speță, astfel cum reiese din cartea

def muncă a reclamantului, acesta a fost angajatul pârâtei în perioada 04

aprilie 1989-01 decembrie 2001, deținând funcțiile de inginer secție armături,

inginer șef fabrică armături, director fabrică arm aluri, inginer șef

asigurarea calității, inginer șef C.T.C. și director de producție, desfășurând

activitate (încadrată, potrivit mențiunilor din cartea de munca), în grupa a

III-a de muncă (condiții normale ).

Tot grupa a Ill-a de muncă apare

menționată și în contractul individual de muncă al reclamantului din 4 aprilie

1989 în contractul individual de muncă înregistrat în registrul Camerei de

muncă la 22 aprilie 1999 și în actele adiționale la contractele de muncă din

1995, 1998.

Instanța de fond a făcut o corectă

interpretare a înscrisurilor depuse la dosar reținând că prin Decizia nr.

151/1996 și anexele aferente, intimata a făcut dovada faptului că și-a îndeplinit

obligația legală de a nominaliza personalul muncitor care a lucrat în locuri de

muncă și activități încadrate în grupe superioare de muncă, astfel încât,

împrejurarea că reclamantul nu a fost nominalizat în aceste liste, face proba

deplină a faptului că activitatea desfășurată de acesta nu poate fi încadrată

în grupe superioare de muncă.

De altfel activitatea desfășurată de

acesta, preponderent în birou nu poate fi încadrată nici în activitățile

propuse pentru încadrare în grupa I sau a Il-a de muncă prin lista ce

reprezintă anexa nr, 7 la Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivelul

unității pe perioada 2000-2002, și cu atât mai puțin, în raport de avizul dat

de Inspecția Muncii la 26 martie 2002, în Decizia nr. 79/2002, prin care s-a

stabilit că doar un loc de muncă poate fi încadrat în condiții deosebite, după

1 aprilie 2001, respectiv funcția de galvanizator din Secția pompe adâncime,

loc de muncă cromare veche + cromare nouă.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul G.G.F., arătând că în mod greșit a fost obligat la plata

cheltuielilor de judecată către intîmata-pârâtif, în condițiile în care acestea

au fost respinse, ca nedovedite, de către instanța ăe fond.

Recurentul-reclamant a mai arătat că

nu a beneficiat de un proces echitabil și că intimata-pârâtă ar fi trebuit să

emită o adeverință prin care să acorde acestuia grupa a II-a de muncă conform

Ordinului nr. 50/1990, iar nu să solicite cheltuieli de judecată.

Înalta Curte, înregistrând; dosarul ca

recurs, a procedat, la data de 10 decembrie 2014, la întocmirea aportului

asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raportul întocmit

constatându-se că decizia obiect al prezentei căi de atac nu face parte din

categoria hotărârilor judecătorești susceptibile de a fi atacate cu recurs.

Completul de filtru C3, constatând că

raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin

rezoluția din 10 decembrie 2014, comunicarea raportului porților, pentru ca

acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C.

proc. civ.

Prin punctul de vedere formulat la

data de 18 decembrie 2014, intimata-pârâtă SC C. SA a arătat că, așa cum în mod

corect s-a reținut și în raport, recursul este inadmisibil, fiind exercitat

împotriva unei hotărâri ce nu este supusă unei asemenea căi de atac.

Prin punctul de vedere; formulat la

data de 19 decembrie 2014, recurentul-reclamant a arătat ca nu este de acord cu

conținutul raportului de admisibilitate și că recursul este, admisibil.

S-a acordat termen pentru judecarea

recursului la data 28 ianuarie 2015, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc.

civ., fără citarea părților. Analizând cauza, Înalta Curte constată

următoarele:

Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4

Noul C. proc. civ. sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, Iară

drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs.

Rezultă că deciziile definitive nu pot

fi supuse nici apelului și nici recursului și ca atare, are caracter

inadmisibil calea de atac exercitată împotriva unor atare hotărâri. '

În speță, Decizia nr. 1090 din 15

octombrie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, este dată în apel în

soluționarea unui litigiu de muncă, respectiv, obligarea pârâtei la emiterea

unei adeverințe din care să rezulte încadrarea în grupa a 10-a de muncă, în

conformitate cu prevederile Ordinul nr. 50/1990, O.G. nr. 456/1990 și Ordinul

nr. 969/1990.

Or, potrivit dispozițiilor art. 18

alin. (2) din Legea nr. 2/2013 „în procesele pornite începând cu data intrării

în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse

recursului hotărârile pronunțate în cererile prevazțte la art. 94 pct. 1 lit.

a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele

privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de munca și

asigurări sociale."

Prin urmare, în raport de conținutul

dispozițiilor legale anterior menționate, se apreciază că recursul declarat

este inadmisibil, hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Ploiești fiind una

definitivă în sensul dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 Noul C. proc.

civ., nesusceptibilă de a fi atacată pe calea recursului.

Față de cele arătate, criticile deduse

judecății prin intermediul motivelor de recurs nu se mai impun a fi analizate,

pentru considerentele menționate, Înalta Curte urmând să respingă, ca

inadmisibil, recursul declarat de reclamantul G.G.F. împotriva Deciziei nr.

1090 din 15 octombrie 2014 a Curții de Apel Apel Ploiești, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN MUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de reclamantul G.G.F., domiciliat în Ploiești, județul Prahova

împotriva Deciziei nr. 1090 din 15 octombrie 2014 a Curții de Apel Apel

Ploiești, secția I civilă, în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, cu sediul în

Câmpina, județ Prahova.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică azi, 28

ianuarie 2015.