ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2862/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1818 din 5 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă în parte cererea reclamanților B.E. și D.B.C., în contradictoriu cu pârâtul I.N.C.D.M.I.D.A.I.A., I.N.M.A., astfel cum a fost precizată la 07 decembrie 2007; a fost obligat pârâtul să emită decizie sau dispoziție motivată, de restituire în natură a imobilului teren în suprafață de 7.700 mp situat în com. Otopeni, județul Ilfov; a fost omologat raportul de expertiză topografică întocmit de expertul M.A., luându-se act că părțile nu solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de fond a constatat că terenul în suprafață de 8.700 mp, situat în Otopeni județ Ilfov identificat prin raportul de expertiză topografică efectuat în cauză și pe baza actelor de proprietate depusă la dosar, a aparținut autorului comun al reclamanților D.C.C., prin act dotal autentic, teren ce face parte dintr-o suprafață totală de 16.757 mp, fiind preluat în mod abuziv în proprietatea statului, teren ce în prezent se află în incinta I.N.C.D.M.I.D.A.I.A., I.N.M.A. Instanța de fond a mai reținut că în cauză nu au fost depuse dovezi legate de existența unor utilități publice pe terenul din litigiu, din care să rezulte imposibilitatea restituirii în natură a terenului, fiind astfel incidente dispozițiile art. 24-25 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat apel pârâtul I.N.C.D.M.I.A.I.A., iar prin Decizia civilă nr. 94/A din 08 februarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 38604/3/2007 al Curții de Apel București, secția a IV a civilă, a fost admis apelul, schimbată în tot sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamanții B.E. și D.B.C., iar prin Decizia civilă nr. 5209 din 14 octombrie 2010 pronunțată în Dosar nr. 38604/3/2007 al Înaltei Curți de Casație și Justiție secția civilă și de proprietate intelectuală, a fost admis recursul, casată decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a se dispune în acest sens, s-a reținut că instanța de apel a constatat în mod eronat, că reclamanții nu mai au calitatea de a solicita restituirea terenurilor, deși motivele de apel vizau doar critici privind stabilirea situației de fapt și că, procedând astfel, au fost încălcate dispozițiile art. 295 din C. proc. civ. Prin decizia de casare s-a mai statuat că în rejudecare se va dispune efectuarea unei expertize pentru identificarea terenului, a situației juridice a acestuia, în funcție de care se va putea face aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în sensul restituirii în natură, a terenului în litigiu, sau prin echivalent. Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel București sub nr. 2172/2/2011, iar prin Decizia civilă nr. 23/A din 24 ianuarie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 2172/2/2011 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul pârâtului a fost respins ca nefondat.

Această hotărâre a fost modificată prin Decizia de casare nr. 6821 din 7 noiembrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 2172/2/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind reținute următoarele aspecte: Instanța nu a omologat nici una din cele două expertize întocmite, fiind menținut raportul de expertiză topo efectuat de prima instanță. În considerentele deciziei atacate nu s-a motivat înlăturarea concluziilor rapoartelor de expertize efectuate în apel. În interpretarea corectă a dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instanța trebuia să lămurească situația construcțiilor de pe teren și dacă acestea sunt folosite de pârât pentru desfășurarea activității.

Potrivit concluziilor expertizei topo, efectuată de expert M.A., care au fost menținute de instanța de apel, construcțiile existente pe terenul revendicat sunt dezafectate și nu servesc activității productive a recurentului. Aceleași expert, în răspunsul la obiecțiuni, precizează că pentru stabilirea situației juridice a clădirilor este necesară o expertiză în construcții pentru a se determina dacă exista autorizație de construcție, care a fost destinația lor inițială și care este destinația lor actuală.

S-a mai reținut că în cursul rejudecării apelului a fost efectuat un raport de expertiză în construcții, care a concluzionat că toate construcțiile au caracter permanent, că o parte din ele sunt destinate activității recurentului, că nu s-a constatat utilizarea acestora de către alte societăți comerciale, concluzii pe care instanța le-a înlăturat nejustificat, menținând raportul de expertiză topo efectuată la fond de expertul M.A., reținând eronat, că o parte din construcții au fost închiriate altor societăți comerciale, iar restul sunt dezafectate. Mai mult, instanța de casare a reținut că, trebuia lămurit și dacă rețelele subterane de alimentare cu carburanți sunt funcționale și, dacă nu mai există și alte amenajări de utilitate publică.

Astfel, cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. 2172/2/2011, iar prin Decizia civilă nr. 100/A din 12 martie 2014, a fost admis apelul, schimbată soluția instanței de fond în sensul obligării pârâtului să emită dispoziție motivată cu propunere de măsuri reparatorii în echivalent, reținându-se incidența dispozițiile art. 10 alin. (6) partea finală din Legea nr. 10/2001. Pentru a pronunța această hotărâre, au fost reținute următoarele considerente: La termenul din 11 decembrie 2013 s-a dispus completarea raportului de expertiză de către experții P.G.C. și D.P., cu obiectivele dispuse prin deciziile de casare. Din examinarea raportului de expertiză topografică completat, rezultă că terenul solicitat de reclamanți este situat la adresa din orașul Otopeni, județul Ilfov, fiind inclus în suprafața de 47.216 mp.

Suprafața măsurată a terenului solicitat este de 6.054 mp, terenul fiind împrejmuit pe părțile de Est, Vest și Sud cu gard de plăci beton, iar la Nord este delimitat parțial de o alee betonată cu o lățime de aproximativ 6 mp, suprafața măsurată incluzând și această porțiune, rezultând astfel 6.731 mp. Instanța de apel în rejudecare a mai reținut că în suprafața cerută de reclamanți se găsește și drumul de acces aflat în partea de sud a terenului în litigiu, care asigură accesul la SC B. SRL. Din aceeași expertiză mai rezultă că, pe teren se află cămine de canalizare, cămin de apă, rigolă, șanț și grătar de colectare a apelor pluviale, bazin vidanjabil ape menajere, rezervor subteran combustibili, stâlpi pentru iluminat, stâlpi beton transport energie electrică și că, potrivit adresei din 24 iunie 2009 emisă de Primăria orașului Otopeni pentru parcele, nu există rețele de utilitate publică subterane și supraterane.

Instanța de apel a reținut că din examinarea raportului de expertiză construcții efectuat de expert, D.P., rezultă că pe teren se află o rampă auto din structură metalică pe fundații de beton; o stație pompare, realizată din pereți de zidărie și planșeu din beton, un depozit arhivă tehnică pentru piese de schimb - realizată de pereți cu zidărie, un planșeu din chesoane prefabricate beton, învelitoare tablă, o clădire racordată la rețeaua electrică, un atelier de testări cu structură de rezistență metalică (stâlpi, terme metalice) pereți din zidărie sau metalici, învelitoare de tablă. În interiorul acestei clădiri s-a constatat existența unui cămin de canalizare; hală atelier - clădire cu structură metalică pe fundații din beton racordată la rețeaua electrică; trei rezervoare combustibil, fiecare cu câte o cameră, vane cu pereți din zidărie, planșeu din beton, învelitoare tablă; decantor ape uzuale și separator grăsime, construcție subterană din beton armat.

Expertul D.P. a arătat că toate aceste construcții au caracter permanent, dar nu sunt racordate la rețelele de alimentare cu apă și respectiv canalizare. De asemenea s-a arătat că nu i-au fost puse la dispoziție autorizații de construire, că nu erau utilizate construcțiile de către alte societăți comerciale, că la data constatărilor în teren, pârâtul nu desfășura activități, iar din modul de amplasare a construcțiilor pe teren, rezultă că funcțional construcțiile ocupă întregul teren, având în vedere specificul de activitate al pârâtului. Instanța de apel a apreciat că specificul activității pârâtului, de cercetare pentru mașini și instalații agricole și pentru industrie alimentară (rezultat din Regulamentul aflat la filele 124, Dosar nr. 38604/3/2007 al Tribunalului București) necesită un spațiu suficient de mare pentru a manevra tipuri de utilaje, dovada în acest sens fiind și planșele depuse la dosar.

Instanța a mai apreciat că nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât construcțiile cu caracter permanent fiind anterioare anului 1990, nu sunt construcții ușoare și demontabile, motiv pentru care terenul nu poate fi restituit în natură. S-a mai reținut de către instanța de apel că, potrivit H.G. nr. 1705 din 29 ianuarie 2006, construcțiile edificate pe teren sunt proprietate publică a statului în administrarea pârâtului, iar potrivit anexei 1 la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și privată, sunt proprietate publică terenurile instituțiilor și stațiunilor de cercetare științifică. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții B.E.

și D.B.C. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea fiind lipsită de temei legal, dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Astfel, se susține că hotărârea este nelegală întrucât au fost încălcate dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că „imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.” În aceeași idee se susține că instanța face confuzie între apartenența bunului la domeniul public și regimul juridic ce reglementează dreptul de proprietate asupra acestuia, în condițiile în care potrivit Legii nr. 10/2001, restituirea în natură se dispune indiferent dacă bunul face sau nu parte din domeniul public și, indiferent dacă, anterior intrării sale în vigoare, regimul juridic al bunului era reglementat de Legea nr. 213/1998.

Recurenții arată că excepțiile de la măsura restituirii sunt, de asemenea, strict reglementate de Legea nr. l0/2001, nici unul dintre cazurile de excepție nevizând apartenența bunului la domeniul public. Ca atare, susțin recurenții, instanța a aplicat greșit legea, întrucât trebuia să stabilească dacă bunul ce face obiectul judecății nu poate fi restituit în natură pentru că este afectat de amenajări de utilitate publică, sau din contră amenajările nu au caracter de utilitate publică. Or, susțin reclamanții, instanța de apel în mod nelegal a stabilit că bunul face parte din domeniul public, respectându-se procedura prevăzută de Legea nr. 213/1998, iar sintagma „amenajări de utilitate publică”, este folosită de instanța de apel cu intenția de a crea confuzie cu terenurile proprietate publică.

În aceeași idee, recurenții mai arată că așa cum reiese din interpretarea dată de art. 10.1 și 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, atunci când are în vedere amenajări de utilitate publică, se referă la suprafețe de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității și anume, căi de comunicație, străzi, alei, trotuare, parcări, amenajări de spații verzi, parcuri și grădini publice, piețe pietonale, etc. Or, susțin aceeași recurenți, din analiza documentelor dosarului și a rapoartelor de expertiză, rezultă că bunul revendicat poate fi restituit în natură, construcțiile nu sunt propice dezvoltării unei activități de cercetare, nefiind racordate la utilități minime apă, canal, iar instalațiile electrice nu funcționau la momentul efectuării expertizei, nefiind desfășurate nici un fel de activități specifice obiectului de activitate desfășurat de pârât.

Mai mult, arată recurenții din adresa emisă de Primăria Otopeni, rezultă că pentru imobilul ce face obiectul prezentei judecăți, nu există și nici nu urmează a fi efectuate amenajări de utilitate publică. Prin urmare, arată recurenții, amenajările de utilitate publică nu presupun cu necesitate includerea bunului în domeniul public al localității sau statului și, nici nu se confundă cu acesta, neputând fi definite prin prisma Legii nr. 213/1998. Deci, susțin recurenții criteriul pe care instanța îl are în vedere la admiterea apelului este apartenența bunului la domeniul public și nu utilitatea publică a amenajărilor bunului revendicat. Din această perspectivă recurenții susțin că soluția instanței de apel este nelegală, fiind reținute dispoziții legale ce nu-și găsesc aplicabilitate în cauză.

În speță, arată recurenții, imobilul în discuție a fost preluat abuziv - fără titlu - în proprietatea statului, aspect pe care pârâtul nu l-a contestat, motiv pentru care regimul juridic al imobilului este reglementat de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001. Interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 10 alin. (2) coroborată cu alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu duce la concluzia că terenurile pe care au fost edificate construcții fără autorizație înainte de 01 ianuarie 1990 nu se restituie, așa cum greșit reține instanța, fiind necesară în opinia ei aplicarea art. 10 alin. (6) din Legea nr. 10/2001.

În realitate, susțin recurenții, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, stabilește un principiu și anume, acela că nu se restituie terenurile pe care se află construcții noi, edificate în baza unor autorizații legale, iar art. 10 alin. (3) din același act normativ, reglementează cazuri particulare, care se referă la restituirea în natură a terenurilor pe care se află construcții neautorizate, edificate chiar și după data de 01 ianuarie 1990 precum și construcții ușoare sau demontabile. Din această perspectivă se susține că interpretarea coroborată sau, per a contrario a celor două texte de lege, trebuie făcută în sensul că se restituie în natură terenurile pe care se află construcții ridicate fără autorizație legală înainte sau după 01 ianuarie 1990, fapt ce rezultă din art. 10.4 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G.

nr. 250/2007. Prin urmare, recurenții învederează că pornind de la aceste dispoziții legale speciale, instanța de apel în mod nelegal a admis apelul pârâtului, deoarece construcțiile aflate pe teren, așa cum rețin și experții, au fost edificate fără autorizație, soluția legală fiind aceea a restituirii în natură a suprafeței de teren solicitate. În aceeași idee se mai arată că din expertiza inițială, efectuată de expert M.A., a rezultat foarte clar faptul că terenul nu este afectat de utilități publice, pe el aflându-se 2 magazii, 3 rezervoare și 2 clădiri, toate dezafectate, pentru care pârâtul nu a dovedit că deține autorizații de construcție sau de funcționare și nici că ar fi utilizate în vreun fel, concluzionându-se că imobilul poate fi restituit în natură.

În ce privește jurisprudența în această materie, recurenții arată că hotărârile instanțelor sunt în sensul restituirii în natură a terenurilor, eventual cu obligația de plată a despăgubirilor în cazul în care se constată că există autorizații de construire pentru construcțiile existente pe teren. Prin urmare, recurenții susțin că decizia instanței de apel este eronată, având în vedere că din probatoriul administrat în cauză rezultă fără echivoc dreptul lor de proprietate asupra terenului solicitat, calitatea de persoane îndreptățite la restituire în natură, faptul că au fost urmate procedurile legale prevăzute de Legea nr. 10/2001 precum și faptul că se impune restituirea în natură a terenului fiind îndeplinite astfel toate condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Prin întâmpinarea depusă la 14 octombrie 2014, pârâtul I.N.C.D.M.I.A.I.A. București a solicitat respingerea recursului cu cheltuieli de judecată. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Este real că dispozițiile art. .10 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 prevăd că: (2) „În cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servitutilor legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

(3)Se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demontabile.” Însă, raportând aceste dispoziții legale la prezenta cauză sunt de reținut următoarele aspecte în raport de deciziile de casare pronunțate ciclurile procesuale anterioare: Astfel, în rejudecare instanța de apel a avut în vedere recomandările, statuările cu caracter obligatoriu în condițiile art. 315 C. proc. civ., precum și problemele de drept dezlegate prin Deciziile de casare nr. 5209 din 14 octombrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 38604/3/2007 al Înaltei Curți de Casație și Justiție secția civilă și de proprietate intelectuală și, respectiv Decizia civilă nr. 6821 din 7 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, Dosar nr. 21272/2/201.

Prin Decizia de casare nr. 6821 din 7 noiembrie 2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a statuat că în interpretarea corectă a dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se impune lămurirea situației construcțiilor de pe teren și dacă acestea sunt folosite de pârât pentru desfășurarea activității, precum și lămurirea situației rețelelor subterane de alimentare cu carburanți, dacă sunt funcționale și, dacă mai există și alte amenajări de utilitate publică, impunându-se administrarea unor probe pentru a stabili corect natura măsurii reparatorii cuvenite reclamanților. Prin aceeași decizie de casare s-a mai statuat că, în rejudecare se impune efectuarea unei expertize pentru identificarea terenului, a situației juridice a acestuia, în funcție de care se va putea face aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în sensul restituirii în natură, a terenului în litigiu, sau prin echivalent.

Din această perspectivă, este de reținut că expertizele efectuate în cauză în rejudecare, au clarificat atât situația faptică a terenului cât și a construcțiilor existente, în condițiile în care s-a constatat că în suprafața solicitată de reclamanți se găsește și drumul de acces aflat în partea sud a terenului în litigiu, care asigură accesul la SC B. SRL, că pe teren există cămine de canalizare, cămin de apă, rigolă, șanț și grătar de colectare a apelor pluviale, bazin vidanjabil ape menajere, rezervor subteran combustibili, stâlpi pentru iluminat, stâlpi beton transport energie electrică (expertiza efectuată de ing. P.G.C.). De asemenea din expertiza efectuată de ing.D.P.

rezultă că pe terenul în litigiu se găsesc următoarele construcții cu caracter permanent ce ocupă întregul teren raportat la specificul de activitate desfășurată de pârât și anume: rampă auto,stație pompare, depozit arhivă tehnică plus piese de schimb clădire racordată la rețeaua electrică; atelier de testări cu cămin de canalizare; hală atelier racordată la rețeaua electrică, rezervoare combustibil R1, R2, R 3; decantor de ape uzuale și separator grăsimi construcție subterană. Raportul de expertiză efectuat de expert D.P., evidențiază că pe teren există construcții ce vizează specificul activității desfășurată de pârât, că ele ocupă integral terenul, fiind de altfel construcții cu caracter permanent.

Din această perspectivă având în vedere poziționarea acestor construcții este de reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care suprafața solicitată de reclamanți a fi restituită în natură, este ocupată integral de construcții cu caracter permanent, destinate să deservească specificul activității pârâtului. În ce privește susținerea reclamanților că în cauză sunt incidente dispozițiile alin. (3) din art. 10 din Legea nr. 10/2001 ce vizează restituirea în natură a terenurilor pe s-au ridicat construcții neautorizate atât anterior cât și ulterior datei de 1 ianuarie 1990, sunt de reținut următoarele aspecte: Alin. (3) al art. 10 din Legea nr. 10/2001 prevede expres și imperativ ipoteza restituirii în natură a terenurilor pe care s-au ridicat construcții neautorizate după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcțiile ușoare sau demontabile.

Or, față de aceste prevederi legale, este nefondată susținerea reclamanților că aceste dispoziții ar viza și restituirea terenurilor pe care au fost edificate construcții (neautorizate) anterior anului 1990. Expertiza efectuată în cauză a constatat fără posibilitate de echivoc că pe teren există construcții anterioare anului 1990 ce au un caracter permanent, ocupând integral terenul solicitat de reclamanți, situație ce exclude incidența dispozițiilor legale sus evocate. Or, în condițiile în care restituirea în natură nu este posibilă, sunt într-adevăr incidente dispozițiile art. 10 pct. 6 teza ultimă din Legea nr. 10/2001, cum de altfel în mod corect și legal a reținut și instanța de apel. Astfel, alin. (6) art. 10 din Legea nr. 10/2001 prevede că:”În cazul imobilelor preluate în mod abuziv (…) dacă terenul nu este liber, măsurile reparatorii pentru acesta se stabilesc în echivalent.

Din perspectiva dispozițiilor legale sus evocate, este nefondată și critica reclamanților ce vizează lipsa de temei legal a hotărârii recurate. Or, față de cele expuse, celelalte critici nu se mai impun a fi analizate și, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamanților urmează a fi respins ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. În ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul I.N.C.D.M.I.A.I.A. București, este de reținut că în cauză nu s-a făcut dovada acestora, motiv pentru care cererea urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B.E. și D.B.C. împotriva Deciziei nr. 100/A din 12 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul I.N.C.D.M.I.A.I.A. București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 octombrie 2014.