ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3481/2014

Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 6395 din 9 noiembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a VIII-a, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea de revizuire ca inadmisibilă formulată în temeiul art. 322 pct. 2 C. proc. civ. împotriva sentinței civile nr. 3245 din 16 mai 2012 pronunțată în Dosarul nr. 10849/2/2010 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Prin sentința civilă nr. 458 din 21 ianuarie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 3833/1/2010, instanța de control judiciar a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc.

civ. de revizuentul A.D. prin care a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 1604R din 31 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 2817/3/2008, susținându-se că prin aceasta s-ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat a încheierii din 18 iunie 2009 a aceleiași instanțe pronunțată în Dosarul nr. 28167/3/2008. Împotriva acestei hotărâri A.D. a formulat cerere de revizuire.

În motivarea cererii de revizuire se arată că prima condiție este îndeplinită, întrucât, atât decizia nr. 455 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în ședința publică de la data de 21 ianuarie 2011, în Dosarul nr. 3833/1/2010, cât și sentința civilă nr. 6395 pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în ședința publică de la data de 09 noiembrie 2012, în Dosarul nr. 7752/2/2012, sunt (...) hotărâri definitive, pronunțate de către instanțe care fac parte din sistemul organelor judiciare.

A doua condiție, este ca "(...) hotărârile judecătorești în cauză să fie potrivnice". Astfel, în timp ce, prin decizia nr. 458 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în ședința publică de la data de 21 ianuarie 2011, în Dosarul nr. 3833/1/2000, s-a precizat, faptul că: (...) Pentru a se statua asupra admisibilității unei cereri de revizuire în această ipoteză legală, în principiu, trebuie îndeplinite următoarele condiții: să fie vorba despre hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei (...)", prin sentința civilă nr. 6395 pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în ședința publică de la data de 09 noiembrie 2012, în Dosarul nr. 7752/2/2012, în mod contrar, s-a susținut, că: "(...) Pe de altă parte, referitor la adeverința din 26 septembrie 2007 și a deciziei nr. 230847 din 20 august 2010, prin încheierea din 14 martie 2012 instanța a admis în parte excepția inadmisibilității și a respins ca inadmisibile aceste capete de cerere, fapt pentru care nu pot forma obiectul unei cererii de revizuire, de vreme ce instanța s-a pronunțat asupra lor (...)". Or, din "examinarea temeinică", a celor două hotărâri, se poate constata, faptul că, prin sentința civilă nr. 6395 pronunțată de către Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în ședința publică de la data de 09 noiembrie 2012, în Dosarul nr. 7752/2/2012, în mod vădit neîndoielnic, „se încalcă autoritatea de lucru judecat”, ce rezultă din decizia nr. 458 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în ședința publică de la data de 21 ianuarie 2011, în Dosarul nr. 3833/1/2010. După cum, se poate constata și această condiție, este îndeplinită. A treia condiție prevede "(...) existența triplei identități de părți, obiect și cauză (...)". Întrucât, în Dosarul nr. 3833/1/2010 înregistrat pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, și Dosarul nr. 7752/2/2012 înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, deduse judecății, ca de altfel, în toate acțiunile în justiție, s-a situat, în mod constant, aceiași Fișa Postului, aferentă poz.

XX din Anexa 20 Direcția Comercială din cadrul Secretariatului General al Camerei Deputaților, întocmită și înaintată pentru gestionare Direcției Resurse Umane la data de 08 ianuarie 1999, modificată nelegal la data de 03 februarie 1999, înscris nou, descoperit în ședința publică de la data de 01 martie 2012, anexat Precizărilor din data de 29 februarie 2012 formulate de către Secretarul general al Camerei Deputaților, în Dosarul nr. 22455/302/2010, înregistrat pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București. Cea de a patra condiție, este aceea de a se solicita, "anularea celei din urmă hotărâri", în termenul prevăzut de dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., conform cărora, "(...) Termenul de revizuire este de o lună și se va socoti: 1. (...) în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 1, 2 și pct. 7 (1) de la comunicarea hotărârilor definitive (...)". Întrucât, sentința civilă nr. 6395 pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în ședința publică de la data de 09 noiembrie 2012, în Dosarul nr. 7752/2/2012, a fost comunicată, la data de 22 noiembrie 2012, iar, cererea de revizuire formulată în temeiul dispozițiilor art. 322 teza I pct. 7, a fost înregistrată, pe rolul acestei instanțe, la data de 21 decembrie 2012, revizuentul consideră ca fiind îndeplinită, și, această condiție "prevăzută imperativ" de lege.

Revizuentul invocă incidența dispozițiilor dreptului comunitar și ale convenției europene pentru apărarea drepturilor omului, reglementări, ce se regăsesc, în textul art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, Republicată (...)". Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția Europeană pentru "(...) apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii. Este de necontestat faptul că principiile generale ale dreptului Uniunii reprezintă izvor de drept al Uniunii Europene. Dreptul Uniunii Europene, oferă o protecție echivalentă drepturilor consacrate în Convenție, doar că respectarea lor este a sigurată, pe lângă standardele generale stabilite de Convenția de la Roma și, de principii ale Dreptului Comunitar, de care judecătorul național trebuie să țină seama.

Uniunea Europeană, se întemeiază pe valorile respectării "(...) demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților (...)". Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin "(...) pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați (...)". În doctrină, în mod judicios au fost relevate dificultățile ce rezidă în caracterul dual al protecției drepturilor omului în spațiul european, această dualitate putând fi uneori derutantă, fiindcă norma internă trebuie să coabiteze cu standardele stabilite din două direcții diferite, adică măsurile naționale trebuie să corespundă atât dreptului Uniunii Europene, cât și celui convențional.

Astfel, din perspectiva dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, "(...) pot fi invocate într-o cerere de revizuire încălcări ale drepturilor fundamentale (…)”. Dispozițiile dreptului Uniunii Europene, ce urmează a fi invocate, pentru a fi aplicate prioritar, în mod vădit neîndoielnic, sunt cele cuprinse în dispozițiile art. 2 și art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană și cele cuprinse în Carta drepturilor fundamentale. Această concluzie se impune, pe de o parte, ca urmare a faptului că, textul în discuție face trimitere la dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României, iar pe de altă parte, ca urmare a faptului că, încălcările drepturilor fundamentale consacrate de Cartă, au aceeași valoare juridică cu cele ale Tratatelor.

Astfel, față de noua orientare a Uniunii Europene, spre o mai amplă protecție a drepturilor fundamentale, se consideră că, judecătorul național "(...) nu va putea aprecia, că un text cuprins în Cartă, care asigură protecția unui drept fundamental, nu reprezintă o normă a dreptului Uniunii Europene, astfel încât să refuze a da eficientă principiului priorității.

Reglementarea, atât a drepturilor salariale, cât și, a pensiei de serviciu, pentru anumite categorii profesionale și, deci , și pentru "funcționarii publici parlamentari", își găsește temeiul legal, în legislația europeană, și anume în Directiva Consiliului Comunităților Europene 86/378/CEE din data de 24 iulie 1986 privind punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în cadrul regimurilor profesionale de securitate socială, astfel cum a fost modificată, prin Directiva 96/97/CE a Consiliului Uniunii Europene din data de 20 decembrie 1996. Astfel, după cum se poate constata, acest act european, "(...) creează cadrul legal la nivelul Uniunii Europene, pentru ca statele membre în considerarea locului și a rolului unui anumit sector profesional, să stabilească pentru acesta un regim profesional de securitate socială cu respectarea principiului egalității de tratament între bărbați și femei (...)". Examinând cauza, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Potrivit art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere atunci când există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de aceleași grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate; aceste dispoziții se aplică și în cazul în care hotărârile potrivnice sunt date de instanțe de recurs.

Invocarea motivului de revizuire prevăzut de textul legal anterior enunțat presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: - să existe hotărâri definitive contradictorii; - hotărârile potrivnice să fie pronunțate în aceeași pricină; - hotărârile să fie date în dosare diferite; - în al doilea proces, să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei; - să se ceară anularea celei de a doua hotărâri. Conform art. 322 pct. 7 C. proc. civ. este necesar ca ambele hotărâri să fie pronunțate ori pe considerente procedurale, ori pe fond, pentru că dacă una este pronunțată în temeiul unei excepții procesuale, iar cealaltă este pronunțată în fond, nu există contrarietatea susceptibilă să facă admisibilă revizuirea.

Condițiile indicate trebuie îndeplinite cumulativ, iar neîndeplinirea uneia dintre condiții duce la respingerea cererii de revizuire. Așa cum am arătat, această condiție presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză, care sunt elementele lucrului judecat, condiții care trebuie îndeplinite cumulativ. Or, în cauza de față, această condiție nu este îndeplinită. În ceea ce privește motivele de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată, constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de atac, ca și cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. și are menirea de a asigura respectarea principiului priorității normelor dreptului comunitar, față de norma internă, principiul care are și o consacrare constituțională în art. 148 alin. (2) din Constituția României, republicată, de către instanțele de contencios administrativ. Instituirea căii de atac a revizuirii în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 constituie o modalitate prin care legiuitorul, măcar în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanțele naționale respectă principiul priorității dreptului comunitar și deci, protejarea intereselor persoanelor care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Prin urmare, revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 ar putea fi admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de către instanța de recurs. Or, în cauză, nici această condiție nu este îndeplinită. În jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene s-a decis că dreptul comunitar nu impune unei jurisdicții naționale să înlăture aplicarea normelor interne, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârșită prin hotărârea în cauză (hotărârea din 16 martie 2006, Cauza Rosmarie Kapferer împotriva Schlank & Schick GmbH, C-234/2004). Prioritatea normelor comunitare față de normele interne contrare este una din trăsăturile definitive ale dreptului comunitar și are o consacrare legală dar și jurisprudențială comunitară.

Ea s-a dezvoltat și a fost afirmată constant de jurisprudența Curții Europene de Justiție (Cauza Costa c ENEL, Fratelli Costanzo, Kühne & Heitz). Această trăsătură a dreptului comunitar se datorează faptului că tratatele comunitare valabil încheiate și ratificate, alte acte de drept comunitar (regulamente, decizii) devin parte a ordinii juridice interne a statelor membre și vor fi aplicabile de autoritățile și instanțele naționale. În concret, Înalta Curte constată că nu se invocă încălcarea unei norme comunitare direct aplicabile speței. Prin urmare, nu poate fi reținută încălcarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția României.

În ceea ce privește încălcarea prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține următoarele: Încălcarea principiului securității juridice dedus din interpretarea prevederilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, ale cărei valori au fost consacrate în spațiul comunitar prin art. 6 parag. 2 al Tratatului privind Europeană, ca principii generale ale dreptului comunitar, în urma modificărilor recente introduse prin Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009, art. 6 parag. 2 și 3 din Tratatul Uniunii Europene au căpătat următorul cuprins: „(2) Uniunea aderă la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate prin această aderare. (3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii”. Principiul securității juridice constituie un element fundamental al preeminenței dreptului, enunțată în preambulul convenției ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părți, în lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești (cauza Brumărescu c. României, hotărârea din 30 septembrie 1999, M. Of.

nr. 414/31.08.2000, cauza Sovtransavto Holding c. Ucraina, cererea nr. 48553/1999, hotărârea din 25 iulie 2002). Înalta Curte constată că, în argumentarea insecurității juridice produce ca efect al deciziei atacate, revizuentul nu face nici o referire concretă. Existența unor divergențe în jurisprudență a fost acceptată în lumina Convenției europene ca fiind inerentă oricărui sistem judiciar caracterizat de o pluralitate de jurisdicții, important fiind să se evite un climat general de incertitudine și nesiguranță, concretizat în divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp, mai cu seamă la nivelul jurisdicției supreme, climat ce s-ar putea crea în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii judiciare (Beian c. România, Păduraru c. România, Zielinski și Pradal & Gonzales și alții c. Franța).

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile revizuentului sunt nefondate și nu pot fi primite. În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor legale incidente cauzei, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de A.D. împotriva sentinței civile nr. 6395 din 9 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2014.