ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3481/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3481/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cererii de

revizuire de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 6395 din 9 noiembrie

2012 Curtea de Apel București, secția a VIII-a, de contencios administrativ și

fiscal, a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea de revizuire ca

inadmisibilă formulată în temeiul art. 322 pct. 2 C. proc. civ. împotriva

sentinței civile nr. 3245 din 16 mai 2012 pronunțată în Dosarul nr.

10849/2/2010 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal.

Prin sentința civilă

nr. 458 din 21 ianuarie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 3833/1/2010, instanța de

control judiciar a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată în

temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ. de revizuentul A.D. prin care a solicitat

revizuirea deciziei civile nr. 1604R din 31 martie 2010 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de

muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 2817/3/2008, susținându-se că prin

aceasta s-ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat a încheierii din 18 iunie

2009 a aceleiași instanțe pronunțată în Dosarul nr. 28167/3/2008.

Împotriva acestei

hotărâri A.D. a formulat cerere de revizuire.

În motivarea cererii

de revizuire se arată că prima condiție este îndeplinită, întrucât, atât decizia

nr. 455 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, în ședința publică de la data de 21 ianuarie

2011, în Dosarul nr. 3833/1/2010, cât și sentința civilă nr. 6395 pronunțată de

către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

în ședința publică de la data de 09 noiembrie 2012, în Dosarul nr. 7752/2/2012,

sunt (...) hotărâri definitive, pronunțate de către instanțe care fac parte din

sistemul organelor judiciare.

A doua condiție,

este ca "(...) hotărârile

judecătorești în cauză să fie potrivnice". Astfel, în timp ce, prin decizia

nr. 458 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, în ședința publică de la data de 21 ianuarie

2011, în Dosarul nr. 3833/1/2000, s-a precizat, faptul că: (...) Pentru a se

statua asupra admisibilității unei cereri de revizuire în această ipoteză

legală, în principiu, trebuie îndeplinite următoarele condiții: să fie vorba

despre hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat

fondul cauzei (...)", prin sentința civilă nr. 6395 pronunțată de către

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

în ședința publică de la data de 09 noiembrie 2012, în Dosarul nr. 7752/2/2012,

în mod contrar, s-a susținut, că: "(...) Pe de altă parte, referitor la

adeverința din 26 septembrie 2007 și a deciziei nr. 230847 din 20 august 2010,

prin încheierea din 14 martie 2012 instanța a admis în parte excepția inadmisibilității

și a respins ca inadmisibile aceste capete de cerere, fapt pentru care nu pot

forma obiectul unei cererii de revizuire, de vreme ce instanța s-a pronunțat asupra

lor (...)".

Or, din "examinarea

temeinică", a celor două hotărâri, se poate constata, faptul că, prin sentința

civilă nr. 6395 pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, în ședința publică de la

data de 09 noiembrie 2012, în Dosarul nr. 7752/2/2012,

în mod vădit neîndoielnic, „se încalcă autoritatea de lucru judecat”, ce rezultă

din decizia nr. 458 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, în ședința publică de la data de 21 ianuarie

2011, în Dosarul nr. 3833/1/2010. După cum, se poate constata și această condiție,

este îndeplinită.

A treia condiție

prevede "(...) existența

triplei identități de părți, obiect și cauză (...)". Întrucât, în Dosarul

nr. 3833/1/2010 înregistrat pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, și Dosarul nr. 7752/2/2012 înregistrat pe

rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

deduse judecății, ca de altfel, în toate acțiunile în justiție, s-a situat, în mod

constant, aceiași Fișa Postului, aferentă poz. XX din Anexa 20 Direcția Comercială

din cadrul Secretariatului General al Camerei Deputaților, întocmită și înaintată

pentru gestionare Direcției Resurse Umane la data de 08 ianuarie 1999, modificată

nelegal la data de 03 februarie 1999, înscris nou, descoperit în ședința publică

de la data de 01 martie 2012, anexat Precizărilor din data de 29 februarie 2012

formulate de către Secretarul general al Camerei Deputaților, în Dosarul nr. 22455/302/2010,

înregistrat pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București.

Cea de a patra condiție,

este aceea de a se solicita, "anularea celei din urmă hotărâri", în termenul

prevăzut de dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., conform cărora,

"(...) Termenul de revizuire este de o lună și se va socoti: 1. (...) în cazurile

prevăzute de art. 322 pct. 1, 2 și pct. 7 (1) de la comunicarea hotărârilor definitive

(...)".

Întrucât, sentința civilă

nr. 6395 pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, în ședința publică de la data de 09 noiembrie 2012, în

Dosarul nr. 7752/2/2012, a fost comunicată, la data de 22 noiembrie 2012, iar, cererea

de revizuire formulată în temeiul dispozițiilor art. 322 teza I pct. 7, a fost înregistrată,

pe rolul acestei instanțe, la data de 21 decembrie 2012, revizuentul consideră ca

fiind îndeplinită, și, această condiție "prevăzută imperativ" de lege.

Revizuentul invocă incidența

dispozițiilor dreptului comunitar

și ale convenției europene pentru apărarea drepturilor

omului, reglementări, ce se regăsesc, în textul art. 148 alin. (2), coroborat cu

art. 20 alin. (2) din Constituția României, Republicată (...)".

Drepturile fundamentale,

astfel cum sunt garantate prin Convenția Europeană pentru "(...) apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, astfel cum rezultă din tradițiile constituționale

comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii. Este

de necontestat faptul că principiile generale ale dreptului Uniunii reprezintă izvor

de drept al Uniunii Europene. Dreptul Uniunii Europene, oferă o protecție echivalentă

drepturilor consacrate în Convenție, doar că respectarea lor este a

sigurată, pe lângă standardele

generale stabilite de Convenția de la Roma și, de principii ale Dreptului Comunitar,

de care judecătorul național trebuie să țină seama.

Uniunea Europeană, se

întemeiază pe valorile respectării "(...) demnității umane, libertății, democrației,

egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv

a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților (...)". Aceste valori

sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin "(...) pluralism,

nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați

(...)".

În doctrină, în mod judicios

au fost relevate dificultățile ce rezidă în caracterul dual al protecției drepturilor

omului în spațiul european, această dualitate putând fi uneori derutantă, fiindcă

norma internă trebuie să coabiteze cu standardele stabilite din două direcții diferite,

adică măsurile naționale trebuie să corespundă atât dreptului Uniunii Europene,

cât și celui convențional. Astfel, din perspectiva dispozițiilor art. 21 alin. (2)

din Legea nr. 554/2004, "(...) pot fi invocate într-o cerere de revizuire încălcări

ale drepturilor fundamentale (…)”.

Dispozițiile dreptului

Uniunii Europene, ce urmează a fi invocate, pentru a fi aplicate prioritar, în mod

vădit neîndoielnic, sunt cele cuprinse în dispozițiile art. 2 și art. 6 din Tratatul

privind Uniunea Europeană și cele cuprinse în Carta drepturilor fundamentale. Această

concluzie se impune, pe de o parte, ca urmare a faptului că, textul în discuție

face trimitere la dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României, iar pe

de altă parte, ca urmare a faptului că, încălcările drepturilor fundamentale consacrate

de Cartă, au aceeași valoare juridică cu cele ale Tratatelor.

Astfel, față de noua orientare

a Uniunii Europene, spre o mai amplă protecție a drepturilor fundamentale, se consideră

că, judecătorul național "(...) nu va putea aprecia, că un text cuprins în

Cartă, care asigură protecția unui drept fundamental, nu reprezintă o normă a dreptului

Uniunii Europene, astfel încât să refuze a da eficientă principiului priorității.

Reglementarea, atât a

drepturilor salariale, cât și, a pensiei de serviciu, pentru anumite categorii profesionale

și, deci , și pentru "funcționarii publici parlamentari", își găsește

temeiul legal, în legislația europeană, și anume în Directiva Consiliului Comunităților

Europene 86/378/CEE din data de 24 iulie 1986 privind punerea în aplicare a principiului

egalității de tratament între bărbați și femei în cadrul regimurilor profesionale

de securitate socială, astfel cum a fost modificată, prin Directiva 96/97/CE a Consiliului

Uniunii Europene din data de 20 decembrie 1996. Astfel, după cum se poate constata,

acest act european, "(...) creează cadrul legal la nivelul Uniunii Europene,

pentru ca statele membre în considerarea locului și a rolului unui anumit sector

profesional, să stabilească pentru acesta un regim profesional de securitate socială

cu respectarea principiului egalității de tratament între bărbați și femei (...)".

Examinând cauza, în raport

cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii,

Înalta Curte va respinge cererea de revizuire.

Pentru a ajunge la această

soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 322

pct. 7 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de

apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs

atunci când evocă fondul, se poate cere atunci când există hotărâri definitive potrivnice

date de instanțe de aceleași grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină,

între aceleași persoane, având aceeași calitate; aceste dispoziții se aplică și

în cazul în care hotărârile potrivnice sunt date de instanțe de recurs.

Invocarea motivului de

revizuire prevăzut de textul legal anterior enunțat presupune îndeplinirea cumulativă

a următoarelor condiții:

- să existe hotărâri definitive

contradictorii;

- hotărârile potrivnice

să fie pronunțate în aceeași pricină;

- hotărârile să fie date

în dosare diferite;

- în al doilea proces,

să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată,

instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei;

- să se ceară anularea

celei de a doua hotărâri.

Conform art. 322 pct.

7 C. proc. civ. este necesar ca ambele hotărâri să fie pronunțate ori pe considerente

procedurale, ori pe fond, pentru că dacă una este pronunțată în temeiul unei excepții

procesuale, iar cealaltă este pronunțată în fond, nu există contrarietatea susceptibilă

să facă admisibilă revizuirea.

Condițiile indicate trebuie

îndeplinite cumulativ, iar neîndeplinirea uneia dintre condiții duce la respingerea

cererii de revizuire.

Așa cum am arătat, această

condiție presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză, care sunt elementele

lucrului judecat, condiții care trebuie îndeplinite cumulativ.

Or, în cauza de față,

această condiție nu este îndeplinită.

În ceea ce privește motivele

de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 21

alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată, constituie motiv de revizuire, care

se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive

și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat

de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României,

republicată.

Revizuirea prevăzută de

art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de atac,

ca și cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită

revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. și are menirea de a asigura

respectarea principiului priorității normelor dreptului comunitar, față de norma

internă, principiul care are și o consacrare constituțională în art. 148 alin.

(2) din Constituția României, republicată, de către instanțele de contencios administrativ.

Instituirea căii de atac

a revizuirii în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 constituie o modalitate

prin care legiuitorul, măcar în materia contenciosului administrativ, a prevăzut

un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanțele naționale

respectă principiul priorității dreptului comunitar și deci, protejarea intereselor

persoanelor care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Prin urmare, revizuirea

prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 ar putea fi admisă numai dacă

s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de către instanța de recurs.

Or, în cauză, nici această

condiție nu este îndeplinită.

În jurisprudența Curții

de Justiție a Comunităților Europene s-a decis că dreptul comunitar nu impune unei

jurisdicții naționale să înlăture aplicarea normelor interne, chiar dacă astfel

ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârșită prin hotărârea în cauză

(hotărârea din 16 martie 2006, Cauza Rosmarie Kapferer împotriva Schlank & Schick

GmbH, C-234/2004).

Prioritatea normelor comunitare

față de normele interne contrare este una din trăsăturile definitive ale dreptului

comunitar și are o consacrare legală dar și jurisprudențială comunitară. Ea s-a

dezvoltat și a fost afirmată constant de jurisprudența Curții Europene de Justiție

(Cauza Costa c ENEL, Fratelli Costanzo, Kühne & Heitz).

Această trăsătură a dreptului

comunitar se datorează faptului că tratatele comunitare valabil încheiate și ratificate,

alte acte de drept comunitar (regulamente, decizii) devin parte a ordinii juridice

interne a statelor membre și vor fi aplicabile de autoritățile și instanțele naționale.

În concret, Înalta Curte

constată că nu se invocă încălcarea unei norme comunitare direct aplicabile speței.

Prin urmare, nu poate

fi reținută încălcarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția României.

În ceea ce privește încălcarea

prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține următoarele:

Încălcarea principiului

securității juridice dedus din interpretarea prevederilor art. 6 din Convenția europeană

a drepturilor omului și libertăților fundamentale, ale cărei valori au fost consacrate

în spațiul comunitar prin art. 6 parag. 2 al Tratatului privind Europeană, ca principii

generale ale dreptului comunitar, în urma modificărilor recente introduse prin Tratatul

de la Lisabona, intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009, art. 6 parag. 2 și

3 din Tratatul Uniunii Europene au căpătat următorul cuprins:

„(2) Uniunea aderă la

Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale. Competențele

Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate prin această aderare.

(3) Drepturile fundamentale,

astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților

fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor

membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii”.

Principiul securității

juridice constituie un element fundamental al preeminenței dreptului, enunțată în

preambulul convenției ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părți, în

lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe

judecătorești (cauza Brumărescu c. României, hotărârea din 30 septembrie 1999, M.

Of. nr. 414/31.08.2000, cauza Sovtransavto Holding c. Ucraina, cererea nr. 48553/1999,

hotărârea din 25 iulie 2002).

Înalta Curte constată

că, în argumentarea insecurității juridice produce ca efect al deciziei atacate,

revizuentul nu face nici o referire concretă.

Existența unor divergențe

în jurisprudență a fost acceptată în lumina Convenției europene ca fiind inerentă

oricărui sistem judiciar caracterizat de o pluralitate de jurisdicții, important

fiind să se evite un climat general de incertitudine și nesiguranță, concretizat

în divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp, mai cu seamă la nivelul

jurisdicției supreme, climat ce s-ar putea crea în lipsa unui mecanism care să asigure

coerența practicii judiciare (Beian c. România, Păduraru c. România, Zielinski și

Pradal & Gonzales și alții c. Franța).

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile revizuentului sunt nefondate și nu pot fi primite.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor legale incidente cauzei, Înalta

Curte va respinge cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire

formulată de A.D. împotriva sentinței civile nr. 6395 din 9 decembrie 2012 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 26 septembrie 2014.