Decizia nr. 245/2013 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul R.I. în contradictoriu cu pârâtul M.A.I. a solicitat obligarea pârâtului să-i răspundă la petiția transmisă la data de 6 decembrie 2010, în termen de 30 de zile, conform art. 1 alin. (5) și art. 51 alin. (4) din Constituția României. În motivare, reclamantul a arătat că a adresat o petiție autorității pârâte, la data de 6 decembrie 2010, fără însă să primească vreun răspuns, până la data chemării în judecată. A susținut reclamantul că potrivit art. 51 alin. (4) din Constituția României precum și a art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 și art. 8 din O.U.G. nr. 27/2002 autoritățile publice au obligația să comunice un răspuns la cererile adresate de petiționari, iar în raport de aceste prevederi legale apreciază că autoritatea pârâtă a dat dovadă de rea credință și lipsă de respect față de el în calitate de petent. Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul a arătat că petiția reclamantului a fost înregistrată sub nr. 19173/ SRP din 9 decembrie 2010 și în conținutul cererii a sesizat diferite aspecte privind autoritățile publice locale ale orașului Cisnădie județul Sibiu, petiția fiind transmisă spre soluționare Instituției Prefectului Județului Sibiu, conform O.G. nr. 27/2002, art. 6 alin. (2). De asemenea, pârâtul a arătat că în cadrul I.P.J. Sibiu, C.C.P. a dispus clasarea petiției în temeiul art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 27/2002 pe motiv că au primit asemenea sesizări și anterior prin cererile înregistrate sub nr. 573/2009, 581/2009, 2050/2009, 2014/2010, 10.258/2010 și 11.034/2010.

Hotărârea Curții de apel Prin sentința nr. 6807 din 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul R.I. și a constatat refuzul pârâtului de a răspunde cererii acestuia. Totodată, a obligat pârâtul să răspundă și să comunice un răspuns reclamantului la cererea nr. 19173/ SPR din 09 decembrie 2010. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele considerente: Împrejurarea că autoritatea pârâtă nu a transmis niciodată un răspuns reclamantului la petiția înregistrată, pentru a-i comunica petiționarului cursul urmat de cererea adresată, reprezintă un refuz nejustificat de a soluționa cererea primită de minister, în raport cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că dreptul reclamantului de a primi un răspuns la cerere în termen de 30 de zile, este ocrotit prin Legea nr. 554/2004 și garantat prin art. 51 alin. (4) din Constituția României. Susținerea pârâtului că nu ar avea calitate procesuală în raport de solicitarea reclamantului de a se constata refuzul nejustificat de soluționare a cererii sale nu poate fi reținută, întrucât nu este relevant aspectul că autoritatea publică nu ar avea competențe legale să soluționeze pe fond petiția reclamantului ci aspectul că a primit o cerere în raport de care avea obligația să răspundă petentului în sensul că problemele sesizate nu intră în sfera sa de competență și de asemenea să-i comunice unde a fost transmisă petiția acestuia, cu indicarea numărului și datei borderoului de trimitere pentru a da posibilitatea reclamantului să poată acționa în justiție acea autoritate publică care a blocat cursul soluționării cererii. 2. Recursul declarat de pârât Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul M.A.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurentul a susținut că art. 6 1 din O.G. nr. 27/2002 reglementează procedura de urmat în cazul petițiilor greșit îndreptate, aceste prevederi instituind și obligația autorității sesizate de a răspunde petentului. În cazul de față însă, transmiterea petiției la I.P.J. Sibiu a avut ca temei art. 6 alin. (2) din O.G. nr. 27/2002, situație în care nu se impunea informarea intimatului reclamant despre acest demers. Totodată, recurentul a arătat că prin referatul din data de 16 decembrie 2010, Corpul de Control al Prefectului din cadrul I.P. Sibiu a propus clasarea petiției, în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 27/2002, reținând că aspectele prezentate au făcut obiectul mai multor petiții, la care această instituție a răspuns cu adresele înregistrate sub nr. 573/2009, 581/2009, 2050/2009, 2014/2010, 10258/2010/2010 și 11034/2010.

Procedura derulată în recurs Prin notele scrise depuse la dosar, intimatul-reclamant a invocat excepția nulității recursului, arătând că motivele de recurs nu au fost depuse la instanța a cărei hotărâre se atacă, ci direct la Înalta Curte de Casație și Justiție, contrar prevederilor art. 302 C. proc. civ. Recurentul-pârât a formulat punct de vedere cu privire la excepția invocată de intimatul-reclamant, arătând că motivele de recurs au fost transmise cu respectarea prevederilor art. 302 C. proc. civ., la instanța a cărei hotărâre a fost atacată, respectiv la Curtea de Apel București

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cu prioritate regularitatea învestirii sale, Înalta Curte constată că excepția nulității recursului nu este fondată. Din actele dosarului rezultă că memoriul de recurs a fost înregistrat la Curtea de Apel București, la data de 29 decembrie 2011, conform vizei de primire de la dosar fond, cu respectarea prevederilor art. 302 C. proc. civ. Este de menționat faptul că sancțiunea nulității prevăzută de dispozițiile art. 302 C. proc. civ., a devenit inoperantă în urma declarării neconstituționalității acestor dispoziții, prin Decizia Curții Constituționale nr. 737 din 24 iulie 2008. Mai înainte de a păși la examinarea legalității soluției de admitere a cererii deduse judecății, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că se impune a se verifica dacă în raport cu obiectul cererii și față de înscrisurile aflate la dosar, subzistă condiția interesului intimatului – reclamant în promovarea acțiunii. Interesul constituie una dintre condițiile de exercitare a acțiunii în justiție, necesară nu numai în momentul declanșării procedurii judiciare prin formularea cererii de chemare în judecată, ci pe tot parcursul derulării cauzei. Interesul trebuie să fie legitim, personal, născut și actual. î n contenciosul administrativ subiectiv, conduita culpabilă a autorității publice este sancționată doar în măsura în care are ca efect o vătămare a reclamantului într-un drept sau într-un interes legitim. În cauză, recurentul-pârât a depus la dosar, copia referatului privind propunerea de clasare a petiției intimatului-reclamant R.I., în temeiul art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 27/2002, emis de către I.P. Sibiu, la data de 16 decembrie 2010. Într-adevăr, potrivit art. 10 din O.G. nr. 27/2002 „(1) În cazul în care un petiționar adresează aceleiași autorități sau instituții publice mai multe petiții, sesizând aceeași problemă, acestea se vor conexa, petentul urmând să primească un singur răspuns care trebuie să facă referire la toate petițiile primite. (2) Dacă după trimiterea răspunsului se primește o nouă petiție de la același petiționar ori de la o autoritate sau instituție publică greșit sesizată, cu același conținut, aceasta se clasează, la numărul inițial făcându-se mențiune despre faptul că s-a răspuns”. În aceste condiții, având în vedere soluția de clasare a petiției , Înalta Curte constată că intimatul-reclamant nu poate reclama o vătămare într-un drept recunoscut de lege, respectiv dreptul de petiționare, pentru a fi incidente prevederile art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ. Chiar dacă i se poate reproșa ministerului recurent că nu i-a comunicat intimatului-reclamant cursul petiției, Înalta Curte apreciază că nu mai subzistă interesul intimatului în susținerea cererii de chemare în judecată, având în vedere răspunsul emis de I.P.J. Sibiu.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va admite recursul și va modifica sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii ca lipsită de interes, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.