ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 679/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 02 august 2013 sub nr. 26978/3/2013, pe rolul Trihimaluhii București, secția a IIl-a civilă, reclamanta C. (M.) O.D.I. a solicitat, în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 81/2007, Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 442.882,85 lei, reprezentând diferența până la echivalentul creanței garantate asupra statului în cuantum de 883.191,85 lei, conferită de Decizia nr. 7689 din 29 ianuarie 2010 emisă de C.C.S.D. și Decizia Titlu de Conversie nr. 698 din 07 iunie 2010, respectiv nr. 135 din 20 august 2010. Prin sentința nr. 399 din 24 martie 2014, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 441/A din 20 octombrie 2014 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței mai sus menționate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile ort. 488 pct. 8 N.C.P.C. reclamanta C. (M.) O.D.I., arătând că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1357 C. civ. precum și dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adiționai la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, recurenta-recl amantă arată că în mod greșit instanța de apel a apreciat că odată cu exprimarea opțiunii de transformare a titlului de despăgubire în acțiuni listate de F.P.

a pierdut caracterul cert al creanței sale împotriva statului care a dobândit un caracter aleatoriu. Respectând principiul disponibilității, instanța de fond avea obligația să cerceteze pretențiiie reclamantei din perspectiva dispozițiilor de drept indicate, respectiv, să verifice dacă există o faptă ilicită chiar și sub forma culpei, un prejudiciu și o legătură de cauzalitate între cele două elemente, analiză care în cauză nu s-a făcut. Recurenta-reci amantă nu a făcut rndo opțiune personală cu privire la natura și forma despăgubirilor, întrucât dispozițiile Legii nr. 247/2005 de ia data emiterii titlurilor de conversie erau imperative, iar legea oferea o singură posibilitate de stabilire a despăgubirii, și anume, cea sub forma acțiunilor la F.P.

Caracterul aleatoriu de care face vorbire instanța de apel este specific raporturilor contractuale sinalagmatice în care părțile își asumă riscul unei pierderi și speră în beneficiul pe care îl poate aduce câștigul, iar elementul de incertitudine depinde de un aspect exterior ambelor părți și pe care niciuna dintre acestea nu-l poate controla. În speță, este vorba de un raport unilateral prin care statul despăgubește fostul proprietar pentru încălcarea dreptului de proprietate, tară ca beneficiara! să își asume noi obligații față de acesta și ca atare fără să poată fi obligat la acceptarea unor riscuri cu privire la caracterul cert al creanței sale garantate prin legea organică și Constituție.

Chiar în ipoteza mtervenlrii unui risc, acesta mi poate fi calificat ca legal câtă vreme este controlat sau depinde de acțiunea/inacțiunea unuia dintre jucători. Or, concluziile raportului de expertiză arată limpede că statul nu doar că a știut că valoarea nominală a acțiunilor nu are nicio șansă să se regăsească în poziția de tranzacționare, ci prin comportamentul său a determinat valoarea acțiunilor pe piață. Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 11 februarie 2015, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raportul întocmit constatându-se că decizia obiect al prezentei căi de atac nu face parte din categoria hotărârilor judecătorești susceptibile de a fi atacate cu recurs.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția din aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin rezoluția din 9 martie 2015 s-a acordat termen pentru judecarea recursului Ia data de 11 martie 2015, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., tară citarea părților. Analizând cauza, înalta Curte constată următoarele: Litigiul are ca obiect Legea nr. 10/2001, cererea de chemare în judecată fiind întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007, Legea nr, 10/2001 și Legea nr. 247/2005. Cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 02 august 2013, în cauză fiind aplicabile dispozițiile N.C.P.C.

intrat în vigoare la 15 februarie 2013. Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. „Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este definitivă, de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol „Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este supusă recursului sau că poate fi atacată cu recurs ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară". Aceste dispoziții se coroborează cu cele ale art. art. 634 alin. (1) pct. 4 N.C.P.C., potrivit cu care sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs.

Rezultă că deciziile definitive nu pot fi supuse nici apelului și nici recursului și ca aîare, are caracter inadmisibil calea de atac exercitată de reclamantă împotriva deciziei din apel. În speță, Decizia nr. 441/A din 20 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, este o decizie definitivă în sensul dispozițiilor legale anterior citate, sens în care recursul declarat împotriva sa este inadmisibil, nefiînd prevăzut de lege.

Prin raportare la criteriul valoric al pretențiilor deduse judecății, nici din această perspectivă calea de atac nu este admisibilă întrucât reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 442.882,85 lei, iar potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art, 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 1341/2010 privind C. proc. civ., republicată,.

precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv." Prin urmare, In raport de conținutul acestor dispoziții legale și de valoarea obiectului litigiului, de sub 1.000.000 lei, (suma indicată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată fiind de 442.882,85 lei) se apreciază că recursul declarat este inadmisibil, hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București fiind una definitivă în sensul dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 N.C.P.C., nesusceptibilă de a fi atacată pe calea recursului. Față de cele arătate, criticile deduse judecății prin intermediul motivelor de recurs nu se mai impun a fi analizate, pentru considerentele menționate, Înalta Curte urmând să respingă, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta C. (M.) O.D.I.

împotriva Deciziei nr. 441/A din 20 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta C. (M.) O.D.I., domiciliată în București , sector 2, cu domiciliul ales la Cabinet de Avocat R.D., cu sediul în București, sector 2, împotriva Deciziei nr. 441/A din 20 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentm cauze cu minori și de familie, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., cu sediul în București, sector 5. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică azi, 11 martie 2015.