ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1746/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 1 august 2008, reclamantele C.Z., C.E.S., S.I. și D.C.C. au solicitat instanței – în contradictoriu cu Municipiul București prin Primar General, Consiliul General al Municipiului București, SC H.N. SA, P.M., M.D., U.C., U.G., P.L.S., M.L., M.L. - să dispună obligarea pârâților de a lăsa în deplina proprietate și posesie imobilul situat în București, str. George Călinescu, sectorul 1, compus din teren în suprafață de 242 m.p. și construcțiile edificate pe acesta, având două corpuri de clădire A și B cu un număr de 5 apartamente, precum și anexele gospodărești. În motivarea cererii, reclamantele au arătat că sunt succesoarele defuncților S.I.A.

și S.I.E., iar imobilul teren a fost dobândit de autorii acestora prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 07 iunie 1940, construcțiile fiind edificate pe baza autorizației de construire din 29 august 1941 și a planurilor aprobate. Imobilul, se arată, a fost preluat în mod abuziv de stat, în baza Decretului nr. 92/1950, naționalizarea fiind nelegală, întrucât autorii reclamantelor intrau în categoriile exceptate de la decretul de naționalizare. Reclamantele au mai învederat că statul a preluat fără titlu valabil imobilul, iar transmiterea dreptului de proprietate asupra locuințelor către pârâții persoane fizice a fost nelegală și abuzivă. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, art. 4 alin. (2) din Constituția României.

Pârâții U.C., U.G. și M.D. au formulat întâmpinări, prin care au invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București, având în vedere valoarea bunului revendicat, care, fiind situat în cartierul Dorobanți-Floreasca, are o valoare „ notorie” de peste 500.000 lei, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată. La termenul de judecată din data de 12 decembrie 2008, reclamantele au formulat o cerere precizatoare, prin care au arătat că solicită obligarea pârâților Municipiul București prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului București și SC H.N. SA la restituirea imobilului situat în București, str. George Călinescu, sector 1, compus din teren în suprafață de 242 m.p.

și construcțiile edificate pe acesta, potrivit Legii nr. 10/2001, precum și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu pârâții persoane fizice. Prin încheierile de ședință din 17 aprilie 2009 și respectiv 12 ianuarie 2011 instanța a dispus în mod succesiv suspendarea judecații, în temeiul art. 155 1 C. proc. civ., pentru neîndeplinirea de către reclamante a obligațiilor stabilite în sarcina acestora, cauza fiind repusă pe rol ca urmare a cererilor formulate de acestea. La termenul din data de 20 aprilie 2011, instanța a pus în discuție excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București, invocată de pârâții U. și M. prin întâmpinări și a rămas în pronunțare asupra acesteia.

Prin Sentința civilă nr. 7692 din 20 aprilie 2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. 13106/299/2008, s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantele C.Z., C.E.S., S.I., D.C.C. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului București, SC H.N. SA, P.M., M.D., U.C., U.G., P.L.S., M.P., M.L., M.L., în favoarea Tribunalului București, secția civilă. Pentru a pronunța această hotărâre, analizând actele și lucrările dosarului în soluționarea excepției invocate, instanța a reținut următoarele: Pentru determinarea instanței competente în soluționarea unui litigiu, ceea ce trebuie stabilit este obiectul acțiunii, adică dreptul sau interesele ce se urmăresc a fi protejate prin recurgerea la calea justiției, pretenția concretă a reclamantului.

Instanța a reținut că prin acțiunea formulată în prezenta cauză se urmărește valorificarea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, str. George Călinescu, sector 1, compus din teren în suprafață de 242 m.p. și construcțiile edificate pe acesta având două corpuri de clădire A și B cu un număr de 5 apartamente, precum și anexele gospodărești, imobil evaluat de reclamante la peste 500.000 lei, având în vedere și locul situării imobilului. Ținând seama de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei sunt de competența de primă instanță a tribunalului, instanța a constatat că, în speță, competența de soluționare a cauzei aparține tribunalului.

Instanța a reținut că, și prin raportare la obiectul cererii precizatoare depusă de reclamante la data de 12 decembrie 2008, competența aparține tot tribunalului, având în vedere dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și ținând seama de Deciziile nr. XX/2007 și XXXII/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unor recursuri în interesul legii. Având în vedere normele legale imperative menționate, văzând și dispozițiile art. 159 pct. 2 C. proc. civ., potrivit cu care necompetența este de ordine publică atunci când pricina este de competența unei instanțe de alt grad, instanța a apreciat întemeiată excepția invocată, astfel că a admis-o și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Investit cu soluționarea cauzei în primă instanță, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința nr. 972 din 15 mai 2013, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și în consecință a respins ca prescrisă cererea având ca obiect anularea contractelor de vânzare-cumpărare formulată de reclamantele C.Z., C.E.S., S.I. și D.C.C. A disjuns totodată cererea având ca obiect revendicare. A respins cererea de eliberare a înscrisurilor, ca prematură. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că în baza Legii nr. 112/1995, la adresa str. George Călinescu s-au încheiat 5 contracte de vânzare-cumpărare: nr. X/1996 - fila 213 (cumpărător M.D., având ca obiect apartamentul de la parter, fără număr, corpul B), nr. 1069 din 26 noiembrie 1996 – fila 216 (cumpărători U.C.

și U.G., având ca obiect ap. 1 de la parter) nr. 1074/1997- fila 219 (cumpărători M.L. și M.L., având ca obiect apartamentul 2 de la etajul 1), nr. 1073 din 23 decembrie 1996 - fila 222,( cumpărător P.M. având ca obiect apartamentul 3 etajul 2), nr. 1072 din 8 noiembrie 1996 - fila 226 (cumpărător M.T., având ca obiect apartamentul fără număr cu compunerea menționată în contract; cumpărătoarea are ca moștenitori pe pârâții P.L.S. și P.M., potrivit certificatului de moștenitor de la fila 98, dosar Judecătoria Sector 1). Imobilul din București, str. George Călinescu este același cu imobilul din str. Vlădescu (potrivit adresei P.M.B. - Departamentul Patrimoniu Imobiliar - fila 83 dosar Judecătoria Sectorului 1) și a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950 apărând în acest act de preluare la poziția 7359, ca fiind preluat de la S.A., potrivit aceleiași adrese.

Reclamantele sunt moștenitoarele lui S.A. (certificat de moștenitor - fila 75) și S.E. (certificat de moștenitor - fila 74), iar reclamanta S.I., prin preluarea drepturilor de moștenitor după S.G. (certificat de moștenitor - fila 78). În aceasta calitate au solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de mandatarul Primăriei în patrimoniul căreia a fost preluat imobilul urmare a naționalizării, în baza Legii nr. 112/1995. Acțiunii, se arată, îi sunt aplicabile dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, imobilul căzând sub incidența prevederilor Legii nr. 10/2001. Având în vedere depășirea termenului de 14 august 2002 pentru înregistrarea cererii de anulare a actelor de înstrăinare, acțiunea a fost privită ca prescrisă.

Soluția a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, în esență cu aceeași motivare, prin Decizia nr. 110/ A din 3 martie 2015, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamante împotriva sentinței dată de tribunal, în primă instanță. În cauză, au declarat recurs în termen legal, reclamantele C.Z., C.E.S., S.I. și D.C.C. care, făcând trimitere la temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei critică decizia din apel, după cum urmează: - instanțele nu au pus în discuția părților temeiul juridic al cererii privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare deși acesta nu a fost indicat prin cererea precizatoare formulată la 12 decembrie 2008. - instanța fondului, din oficiu, a calificat cererea ca aparținând domeniului de reglementare al Legii nr. 10/2001, deși părțile nu au indicat niciun temei de drept pentru capătul al doilea din cererea introductivă astfel cum a fost precizată.

- în exercitarea rolului activ, instanța fondului este îndreptățită și chiar obligată, pentru a ajuta efectiv părțile în ocrotirea intereselor lor legitime, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, după solicitarea ca reclamanții să precizeze temeiul juridic, ceea ce în speță, nu s-a întâmplat. - temeiul juridic al cererii de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare este dreptul comun, reclamantele nefăcând nicio referire la dispozițiile art. 45 lit. h) al Legii nr. 10/2001. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed. Așa cum corect se reține, de altfel, și prin decizia atacată, regimul juridic aplicabil unui litigiu, este cel legal existent la data inițierii demersului judiciar, în raport de natura litigiului.

Cadrul legislativ aplicabil este obligatoriu, neputând fi lăsat la dispoziția părții care, are dreptul doar de a fixa limitele judecății, sub aspectul obiectului și cauzei juridice. În prezenta caută, cererea ce face obiectul judecății (ce poartă asupra constatării nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/1996, nr. z/1996, nr. y/1997, nr. q/1996 și nr. w/1996, încheiate în baza Legii nr. 112/1995) a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială aplicabilă tuturor acțiunilor vizând imobile preluate în mod abuziv, în perioada sa de referință. În acest sens, urmează a se constata că decizia în interesul Legii nr. 33/2008 este pe deplin aplicabilă în speță, fiind obligatorie pentru instanțe potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. de la 1865, în vigoare la data inițierii demersului judiciar. Ca atare, având în vedere cele statuate în cuprinsul sus menționatei decizii, dar și principiile generale de drept civil (regula specialia generalibus derogant) și dispozițiile relevante din legislația specială în materie, în mod corect pricina a fost soluționată, din perspectiva Legii nr. 10/2001, în sfera de reglementare a căreia (potrivit art. 2 alin. (1)) intră și imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950, ca cel în speță. Or, potrivit art. 45 (2) din actul normativ mai sus citat, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință, actele juridice de înstrăinare - inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare - ale imobilelor ce fac obiectul acestei legi.

Corelativ, art. 45 alin. (5) dispune că, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an, de la data intrării în vigoare a legii. Ulterior, acest termen, a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, până la data de 14 august 2002. În contextul legislativ redat, cum cererea a fost formulată la 12 decembrie 2008, în mod corect au reținut ambele instanțe că termenul de prescripție, instituit printr-o normă juridică specială, derogatorie de la dreptul comun, a fost depășit.

Cât privește trimiterile făcute de recurente la legislația comunitară și respectiv la practica C.E.D.O., este de remarcat că cererea ce face obiectul cauzei de față a fost formulată împotriva unor particulari, ale căror drepturi sunt de asemenea, ocrotite prin Convenție iar reclamantele nu au atacat în termenul legal contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți, atitudine care le este imputabilă. Cât privește compatibilitatea dintre dispozițiile Legii nr. 10/2001 și dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, este de reținut că aceasta nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate, înainte ca ele să fi ratificat Convenția.

În virtutea marjei de apreciere de care dispune, statul român a reglementat situația juridică a imobilelor preluate abuziv, anterior datei de 22 decembrie 1989 și cum nu s-a dovedit că legislația internă încalcă exigențele Convenției, nu ar fi existat motive pentru ca Legea nr. 10/2001, să fie înlăturată de la aplicare. Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C.Z., C.E.S., S.I. și D.C.C. împotriva Deciziei nr. 110/ A din 03 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2015.