ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1746/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1746/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 1 august 2008,

reclamantele C.Z., C.E.S., S.I. și D.C.C. au solicitat instanței – în

contradictoriu cu Municipiul București prin Primar General, Consiliul General

al Municipiului București, SC H.N. SA, P.M., M.D., U.C., U.G., P.L.S., M.L., M.L.

- să dispună obligarea pârâților de a lăsa în deplina proprietate și posesie

imobilul situat în București, str. George Călinescu, sectorul 1, compus

din teren în suprafață de 242 m.p. și construcțiile edificate pe acesta, având

două corpuri de clădire A și B cu un număr de 5 apartamente, precum și anexele

gospodărești.

În motivarea cererii,

reclamantele au arătat că sunt succesoarele defuncților S.I.A. și S.I.E., iar

imobilul teren a fost dobândit de autorii acestora prin actul de

vânzare-cumpărare autentificat din 07 iunie 1940, construcțiile fiind edificate

pe baza autorizației de construire din 29 august 1941 și a planurilor aprobate.

Imobilul, se arată, a

fost preluat în mod abuziv de stat, în baza Decretului nr. 92/1950,

naționalizarea fiind nelegală, întrucât autorii reclamantelor intrau în

categoriile exceptate de la decretul de naționalizare.

Reclamantele au mai învederat

că statul a preluat fără titlu valabil imobilul, iar transmiterea dreptului de

proprietate asupra locuințelor către pârâții persoane fizice a fost nelegală și

abuzivă.

În drept, acțiunea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Primul Protocol Adițional la

Convenție, art. 4 alin. (2) din Constituția României.

Pârâții U.C., U.G. și

M.D. au formulat întâmpinări, prin care au invocat excepția necompetenței

materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București, având în vedere valoarea

bunului revendicat, care, fiind situat în cartierul Dorobanți-Floreasca, are o

valoare

„

notorie” de peste

500.000 lei, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acțiunii ca

neîntemeiată și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de

judecată din data de 12 decembrie 2008, reclamantele au formulat o cerere

precizatoare, prin care au arătat că solicită obligarea pârâților Municipiul

București prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului București și

SC H.N. SA la restituirea imobilului situat în București, str. George

Călinescu, sector 1, compus din teren în suprafață de 242 m.p. și construcțiile

edificate pe acesta, potrivit Legii nr. 10/2001, precum și constatarea

nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu pârâții

persoane fizice.

Prin încheierile de

ședință din 17 aprilie 2009 și respectiv 12 ianuarie 2011 instanța a dispus în

mod succesiv suspendarea judecații, în temeiul art. 155

1

C. proc. civ.,

pentru neîndeplinirea de către reclamante a obligațiilor stabilite în sarcina

acestora, cauza fiind repusă pe rol ca urmare a cererilor formulate de acestea.

La termenul din data

de 20 aprilie 2011, instanța a pus în discuție excepția necompetenței materiale

a Judecătoriei Sectorului 1 București, invocată de pârâții U. și M. prin

întâmpinări și a rămas în pronunțare asupra acesteia.

Prin Sentința civilă nr.

7692 din 20 aprilie 2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul

nr. 13106/299/2008, s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe

reclamantele C.Z., C.E.S., S.I., D.C.C. în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului București, SC

H.N. SA, P.M., M.D., U.C., U.G., P.L.S., M.P., M.L., M.L., în favoarea

Tribunalului București, secția civilă.

Pentru a pronunța

această hotărâre, analizând actele și lucrările dosarului în soluționarea

excepției invocate, instanța a reținut următoarele:

Pentru determinarea

instanței competente în soluționarea unui litigiu, ceea ce trebuie stabilit

este obiectul acțiunii, adică dreptul sau interesele ce se urmăresc a fi

protejate prin recurgerea la calea justiției, pretenția concretă a

reclamantului.

Instanța a reținut că

prin acțiunea formulată în prezenta cauză se urmărește valorificarea dreptului

de proprietate asupra imobilului situat în București, str. George

Călinescu, sector 1, compus din teren în suprafață de 242 m.p. și construcțiile

edificate pe acesta având două corpuri de clădire A și B cu un număr de 5

apartamente, precum și anexele gospodărești, imobil evaluat de reclamante la

peste 500.000 lei, având în vedere și locul situării imobilului.

Ținând seama de

dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora procesele și

cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei

sunt de competența de primă instanță a tribunalului, instanța a constatat că,

în speță, competența de soluționare a cauzei aparține tribunalului.

Instanța a reținut

că, și prin raportare la obiectul cererii precizatoare depusă de reclamante la

data de 12 decembrie 2008, competența aparține tot tribunalului, având în

vedere dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și ținând seama de

Deciziile nr. XX/2007 și XXXII/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și

Justiție în soluționarea unor recursuri în interesul legii.

Având în vedere

normele legale imperative menționate, văzând și dispozițiile art. 159 pct. 2 C.

proc. civ., potrivit cu care necompetența este de ordine publică atunci când

pricina este de competența unei instanțe de alt grad, instanța a apreciat

întemeiată excepția invocată, astfel că a admis-o și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Investit cu

soluționarea cauzei în primă instanță, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

prin Sentința nr. 972 din 15 mai 2013, a admis excepția prescripției dreptului

la acțiune și în consecință a respins ca prescrisă cererea având ca obiect

anularea contractelor de vânzare-cumpărare formulată de reclamantele C.Z.,

C.E.S., S.I. și D.C.C.

A disjuns totodată

cererea având ca obiect revendicare.

A respins cererea de

eliberare a înscrisurilor, ca prematură.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut că

în

baza Legii nr. 112/1995, la adresa str.

George Călinescu s-au încheiat 5 contracte de vânzare-cumpărare: nr. X/1996 -

fila 213 (cumpărător M.D., având ca obiect apartamentul de la parter, fără număr,

corpul B), nr. 1069 din 26 noiembrie 1996 – fila 216 (cumpărători U.C. și U.G.,

având ca obiect ap. 1 de la parter) nr. 1074/1997- fila 219 (cumpărători M.L. și

M.L., având ca obiect apartamentul 2 de la etajul 1), nr. 1073 din 23 decembrie

1996 - fila 222,( cumpărător P.M. având ca obiect apartamentul 3 etajul 2), nr.

1072 din 8 noiembrie 1996 - fila 226 (cumpărător M.T.,

având ca obiect

apartamentul fără număr cu compunerea menționată în contract; cumpărătoarea

are ca moștenitori pe pârâții P.L.S. și P.M., potrivit certificatului

de moștenitor de la fila 98, dosar Judecătoria Sector 1).

Imobilul din București,

str. George Călinescu este același cu imobilul din str. Vlădescu (potrivit

adresei P.M.B. - Departamentul Patrimoniu Imobiliar - fila 83 dosar Judecătoria

Sectorului 1) și a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950 apărând în acest act

de preluare la poziția 7359, ca fiind preluat de la S.A., potrivit aceleiași

adrese.

Reclamantele sunt moștenitoarele

lui S.A. (certificat de moștenitor - fila 75) și S.E. (certificat de moștenitor

- fila 74), iar reclamanta S.I., prin preluarea drepturilor de moștenitor după

S.G. (certificat de moștenitor - fila 78). În aceasta calitate au solicitat

anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de mandatarul Primăriei în

patrimoniul căreia a fost preluat imobilul urmare a naționalizării, în baza

Legii nr. 112/1995.

Acțiunii, se

arată, îi sunt aplicabile dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

imobilul căzând sub incidența prevederilor Legii nr. 10/2001. Având în vedere depășirea

termenului de 14 august 2002 pentru înregistrarea cererii de anulare a actelor

de înstrăinare, acțiunea a fost privită ca prescrisă.

Soluția a fost

menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, în esență cu

aceeași motivare, prin Decizia nr. 110/ A din 3 martie 2015, a respins ca

nefondat apelul formulat de reclamante împotriva sentinței dată de tribunal, în

primă instanță.

În cauză, au declarat

recurs în termen legal, reclamantele C.Z., C.E.S., S.I. și D.C.C. care, făcând

trimitere la temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil

cauzei critică decizia din apel, după cum urmează:

- instanțele nu au

pus în discuția părților temeiul juridic al cererii privind anularea

contractelor de vânzare-cumpărare deși acesta nu a fost indicat prin cererea

precizatoare formulată la 12 decembrie 2008.

- instanța fondului,

din oficiu, a calificat cererea ca aparținând domeniului de reglementare al

Legii nr. 10/2001, deși părțile nu au indicat niciun temei de drept pentru

capătul al doilea din cererea introductivă astfel cum a fost precizată.

- în exercitarea

rolului activ, instanța fondului este îndreptățită și chiar obligată, pentru a

ajuta efectiv părțile în ocrotirea intereselor lor legitime, să dea acțiunii

calificarea juridică exactă, după solicitarea ca reclamanții să precizeze

temeiul juridic, ceea ce în speță, nu s-a întâmplat.

- temeiul juridic al

cererii de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare este dreptul comun,

reclamantele nefăcând nicio referire la dispozițiile art. 45 lit. h) al Legii nr.

10/2001.

Recursul se privește

ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Așa cum corect se

reține, de altfel, și prin decizia atacată, regimul juridic aplicabil unui

litigiu, este cel legal existent la data inițierii demersului judiciar, în

raport de natura litigiului.

Cadrul legislativ

aplicabil este obligatoriu, neputând fi lăsat la dispoziția părții care, are

dreptul doar de a fixa limitele judecății, sub aspectul obiectului și cauzei

juridice.

În prezenta caută,

cererea ce face obiectul judecății (ce poartă asupra constatării nulității

absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/1996, nr. z/1996, nr. y/1997,

nr. q/1996 și nr. w/1996, încheiate în baza Legii nr. 112/1995) a fost

formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială

aplicabilă tuturor acțiunilor vizând imobile preluate în mod abuziv, în

perioada sa de referință.

În acest sens,

urmează a se constata că decizia în interesul Legii nr. 33/2008 este pe deplin

aplicabilă în speță, fiind obligatorie pentru instanțe potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ. de la 1865, în vigoare la data inițierii demersului

judiciar.

Ca atare, având în

vedere cele statuate în cuprinsul sus menționatei decizii, dar și principiile

generale de drept civil (regula specialia generalibus derogant) și dispozițiile

relevante din legislația specială în materie, în mod corect pricina a fost

soluționată, din perspectiva Legii nr. 10/2001, în sfera de reglementare a căreia

(potrivit art. 2 alin. (1)) intră și imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950,

ca cel în speță.

Or, potrivit art. 45

(2) din actul normativ mai sus citat, sunt lovite de nulitate absolută, în afară

de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință, actele juridice de

înstrăinare - inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare - ale

imobilelor ce fac obiectul acestei legi.

Corelativ, art. 45 alin.

(5) dispune că, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate,

dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an, de la data intrării în

vigoare a legii.

Ulterior, acest

termen, a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001,

până la data de 14 august 2002.

În contextul

legislativ redat, cum cererea a fost formulată la 12 decembrie 2008, în mod

corect au reținut ambele instanțe că termenul de prescripție, instituit

printr-o normă juridică specială, derogatorie de la dreptul comun, a fost depășit.

Cât privește

trimiterile făcute de recurente la legislația comunitară și respectiv la practica

C.E.D.O., este de remarcat că cererea ce face obiectul cauzei de față a fost

formulată împotriva unor particulari, ale căror drepturi sunt de asemenea, ocrotite

prin Convenție iar reclamantele nu au atacat în termenul legal contractele de

vânzare-cumpărare încheiate de pârâți, atitudine care le este imputabilă.

Cât privește compatibilitatea

dintre dispozițiile Legii nr. 10/2001 și dispozițiile Convenției europene a

drepturilor omului, este de reținut că aceasta nu impune statelor contractante

nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate, înainte ca

ele să fi ratificat Convenția.

În virtutea marjei de

apreciere de care dispune, statul român a reglementat situația juridică a

imobilelor preluate abuziv, anterior datei de 22 decembrie 1989 și cum nu s-a

dovedit că legislația internă încalcă exigențele Convenției, nu ar fi existat

motive pentru ca Legea nr. 10/2001, să fie înlăturată de la aplicare.

Așa fiind, față de

cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții C.Z., C.E.S., S.I. și D.C.C. împotriva

Deciziei nr. 110/ A din 03 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 septembrie 2015.