ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 716/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 716/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată inițial, la data de 26

octombrie 2009, la Judecătoria Arad, care și-a declinat competența în favoarea

Tribunalului Arad, prin sentința civilă nr. 740 din 27 ianuarie 2010, - reclamanta

M.L.A. l-a chemat în judecată pe pârâtul H.Z.O., solicitând obligarea pârâtului

la plata despăgubirilor de 600.000 lei, pentru terenul în suprafață de 977

metri pătrați situat în Timișoara, înscris în C.F. Timișoara.

Prin precizarea de acțiune înregistrată la Tribunalul

Arad, la data de 1 noiembrie 2010, reclamanta M.L.A. a solicitat obligarea

pârâților H.Z.O. și H.L.S.A. la plata sumei de 600.000 lei, cu titlu de

despăgubiri, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 977 mp din

totalul de 1.124 mp înscris în C.F. Timișoara.

Prin sentința civilă nr. 1079 din 3 noiembrie 2011,

Tribunalul Arad, secția civilă, a respins excepția prescripției dreptului la

acțiune al reclamantei M.L.A. invocată de pârâții H.Z.O. și H.L.S.A., a respins

acțiunea reclamantei față de acești pârâți și a obligat-o pe reclamantă la

plata față de ei a sumei de 4.992 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a avut

în vedere următoarele:

Conform extrasului de C.F. Timișoara (fila 34 dosar

Judecătoria Arad), reclamanta a fost proprietara imobilului situat în

Timișoara, deținând o cotă de proprietate de 977/1127 părți din teren (B5);

este de menționat că în baza autorizației din 1988 s-a demolat casa existentă

pe acel teren, aceasta fiind radiată din C.F.

În calitate de proprietară asupra terenului în litigiu,

reclamanta a constituit în anul 1988 o asociație împreună cu alte cinci

familii, pentru construirea unui bloc de locuințe pe terenul său; în acest scop

la data de 23 mai 1988, s-a conferit dată certă de către notar, S.A.C.C.L.P.P.,

asociați fiind soții M., V., L., M., M. și P.; în statut se menționează că „pe

data constituirii asociației, terenul trece în proprietatea statului"

(fila 122).

Deși inițial înțelegerea era ca în schimbul terenului pus la

dispoziție de reclamantă, celelalte familii asociate să suporte pe lângă costul

apartamentului propriu și costul apartamentului ce urma să fie construit pentru

familia M., datorită unor discuții ulterioare, înțelegerea inițială s-a

modificat în sensul că fiecare familie urma să plătească către reclamantă suma

de 85.000 lei drept contravaloare a terenului acesteia, situație în care

familia M. urma să suporte costul apartamentului ce urma să-i revină din

imobil.

Cele reținute anterior rezultă cu deosebire din

depozițiile martorilor audiați în cauză: B.N. - fila 67, N.S. - fila 106 și V.V.-fila

116.

Acest din urmă martor - fiind unul dintre asociați - a

explicat cu claritate derularea evenimentelor și a înțelegerilor dintre

asociați, arătând că știe din discuțiile purtate cu vecinii săi că și aceștia

au achitat reclamantei suma de 85.000 lei - ca preț al terenului pe care a fost

construit blocul. De altfel, martorul a depus la dosar (fila 123), înscrisul

intitulat „chitanță", datat 26 aprilie 1988, prin care soțul reclamantei -

domnul M.l. confirma primirea sumei de 85.000 lei de la domnul V.V.; martorul V.

a susținut că menționata chitanță este scrisă personal de domnul M., care, la

rândul său nu a negat acest aspect; este adevărat că în cuprinsul înscrisului

nu este menționat scopul pentru care s-a predat suma de 85.000 lei, dar

instanța a apreciat drept credibilă susținerea martorului V., în sensul că, la

data respectivă (anul 1988) era interzisă prin lege vânzarea terenurilor

persoanelor fizice, astfel că părțile nu au dorit să se expună vreunei

sancțiuni, ca urmare a încălcării dispozițiilor Legii nr. 4/1973.

După achitarea către reclamantă a prețului terenului, membrii

asociați, inclusiv familia M., s-au preocupat de suportarea costurilor

construcției propriului apartament din blocul de locuințe ridicat de asociație,

construcție finalizată în anul 1995.

După anul 1989, în urma schimbării regimului politic din

România, nu s-a mai pus problema trecerii terenului în proprietatea statului,

astfel după cum se menționase în statut, acesta rămânând în proprietatea

reclamantei până la reglementarea situației juridice a imobilului construit pe

acel teren.

În cursul anul 1990, familia M. a părăsit România,

stabilindu-se în Germania și întrucât construcția imobilului nu era finalizată,

de suportarea costurilor construcției apartamentului acestora și rezolvarea

unor probleme juridice s-au ocupat rudele familiei M., inclusiv reclamantul -

în calitate de frate al doamnei M.

În anul 1995, la finalizarea construcției blocului și

întrucât reclamanta se afla în Germania, având interesul de a nu părăsi această

țară, între părți pe de o parte și membrii asociației pe de altă parte a

intervenit o înțelegere privind rezolvarea situației juridice a terenului - (în

sensul transferării dreptului de proprietate în cote părți în favoarea

asociaților) precum și a imobilului ridicat în asociație, punându-se problema

inclusiv a vânzării apartamentului ce revenea familiei M.

Cu privire la acest apartament, reclamanta nu a invocat vreo

faptă ilicită comisă de fratele său, care s-a preocupat de vânzarea acestuia

către soții M.F. și L. (fila 95), încasând de la cumpărători suma de 109.000

DM, bani pe care, potrivit depoziției martorei B.N. (fila 67) i-a trimis și dus

personal sorei sale în Germania. Oricum, predarea acestei sume de bani nu face

obiectul prezentului litigiu dintre părți, ținând seama de faptul că reclamanta

a solicitat doar despăgubiri pentru „pierderea terenului de 977 mp" situat

în Timișoara.

În

fapt, reclamanta a invocat faptul că pârâtul a comis o faptă ilicită care i-a

cauzat acesteia prejudicii, prin modalitatea în care fratele său a dobândit

proprietatea asupra terenului în litigiu, constând în promovarea în anul 1995 a

unei acțiuni în justiție având ca obiect prestație tabulară -în contradictoriu

cu doamna M.L. și folosindu-se de unele înscrisuri false (antecontract de

vânzare - cumpărare) emanând de la aceasta.

Într-adevăr, instanța a constatat că prin sentința civilă nr.

70 din 10 ianuarie 1995 a Judecătoriei Timișoara s-a admis acțiunea civilă

formulată de reclamantul H.Z.O., împotriva pârâtei M.L. (fostă H.),

constatându-se că reclamantul în calitate de cumpărător a dobândit dreptul de

proprietate asupra cotei de 977/1127 din imobilul înscris în C.F. Timișoara, grădină

situată pe str. D.Coresi nr. 3; în cauză, instanța a reținut că prin contractul

de vânzare - cumpărare sub semnătură privată din 1 mai 1990, pârâta a vândut

reclamantului cota deținută din imobilul sus menționat, fapt ce rezultă din

cuprinsul convenției din 1 mai 1990 și din declarațiile martorilorV.l. și J.R.

- semnatari ai convenției.

Prin Decizia civilă nr. 970/A din 20 noiembrie 1997 a

Tribunalului Timiș (fila 16 dosar Judecătoria Arad) s-a admis apelul declarat

de pârâtă, a fost desființată sentința civilă nr. 70/1995 a Judecătoriei Timișoara,

trimițându-se cauza spre rejudecare la aceeași instanță; tribunalul a reținut

că apelanta nu a fost legal citată de către prima instanță, întrucât din 15

iunie 1990 locuiește în Germania, iar la data promovării acțiunii (5 decembrie

1994) aceasta se afla în Germania, și nu în România, unde fusese citată.

În rejudecare, prin Încheierea nr. 14877 din 25 noiembrie

2008, Judecătoria Timișoara (fila 19) a luat act de renunțarea reclamantului la

judecata acțiunii formulate împotriva pârâtei M.L.

Așadar, reclamanta M.L. contestă încheierea în anul 1990 a

vreunui contract de vânzare - cumpărare cu fratele său, privitor la terenul în

discuție, precum și semnarea în anul 1995 a unei declarații prin care își

exprimă acordul vizând admiterea acțiunii în prestație tabulară. La rândul său,

pârâtul a susținut că între el și sora sa s-a încheiat contractul de vânzare -

cumpărare (aflat în copie la fila 68 și al cărui original a afirmat că nu-l mai

deține) ca urmare a imposibilității reclamantei de a se întoarce în România și

având în vedere necesitatea reglementării situației juridice a terenului, în

sensul transmiterii dreptului de proprietate către asociații constructori ai

blocului de locuințe.

După cum s-a mai arătat, în urma pronunțării sentinței civile

nr. 70/1995 a Judecătoriei Timișoara, pârâtul a fost întabulat în C.F. drept

proprietar asupra cotei de 977/1127 părți din terenul înscris în această carte

funciară; drept urmare, în calitate de proprietar, acesta împreună cu soția sa

H.L. a vândut menționatul teren persoanelor asociate pentru construcția

blocului de locuințe, conform contractului de vânzare - cumpărare autentic

încheiat la 20 iulie 1995 (fila 96).

Invocându-se falsul unor înscrisuri și fiind sesizate

și organele de cercetare penală, prin rezoluția Parchetului de pe lângă

Tribunalul Timiș din 10 martie 2010 (fila 16) s-a dispus neînceperea urmăririi

penale împotriva numitului H.Z.O. ca urmare a intervenirii prescripției

răspunderii penale, atât în ce privește contractul de vânzare - cumpărare din 1

mai 1990, cât și în ce privește declarația din 6 ianuarie 1995.

Însă, în dosarul penal s-a efectuat un raport de

constatare tehnico-științifică (fila 22) care a concluzionat că semnătura

depusă la finalul declarației datate 6 ianuarie 1995 și adresată Judecătoriei

Timișoara nu a fost executată de numita M.L. În ce privește contractul de

vânzare - cumpărare din 1 mai 1990, întrucât nu s-a putut procura originalul

acestui document, nu s-a putut stabili științific dacă semnătura de la rubrica

„vânzător" a fost efectuată sau nu se doamna M.L.

Analizând acțiunea promovată de reclamantă din perspectiva

dispozițiilor legale invocate și ținând seama de starea de fapt expusă

anterior, instanța a reținut că răspunderea civilă delictuală pentru fapta

proprie este instituită prin art. 998 și art. 999 C. civ., care constituie

temeiul juridic pentru stabilirea condițiilor generale ale răspunderii.

Astfel, potrivit art. 998 „orice faptă a omului care cauzează

altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l

repara"; iar conform art. 999 „omul este responsabil nu numai pentru

prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin

neglijența sau imprudența sa".

Din prevederile legale anterior menționate rezultă că pentru

angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ

următoarele condiții: a) existența unui prejudiciu; b) existența unei fapte

ilicite; c) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și

prejudiciu; d) existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în

intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

Verificând prima condiție a angajării răspunderii civile

delictuale, anume existența prejudiciului, instanța a remarcat faptul că

reclamanta pretinde despăgubiri materiale egale cu valoarea de circulație

actuală a terenului de 977 mp situat în Timișoara, str. X, teren care a ieșit

din proprietatea sa intrând în cea a pârâtului (apoi a unor terți de bună -

credință), prin comiterea de către acesta din urmă a unei fapte ilicite, după

cum afirmă reclamanta.

Chiar dacă s-ar împărtăși opinia reclamantei despre

săvârșirea unei fapte ilicite de către pârât (constând în indicarea

domiciliului sorei sale în Arad, deși știa că se află în Germania, ori

implicarea în procurarea unui document ce atestă că sora sa e de acord cu

admiterea acțiunii în prestație tabulară, în condițiile în care aceasta nu a

semnat o atare declarație), instanța a constatat că reclamanta nu a suferit

niciun prejudiciu legat de înstrăinarea terenului în litigiu.

Așadar,

din probațiunea administrată în cauză rezultă că reclamanta a înțeles să

înstrăineze terenul de pe str. X, către familiile cu care aceasta s-a asociat

în anul 1988 pentru construirea unui bloc de locuințe. Acest fapt rezultă cu

claritate din depoziția martorului V., care fiind unul dintre asociați, a

arătat că fiecare familie i-a plătit reclamantei suma de 85.000 lei drept preț

al cotei părți ce revenea asociaților, urmând ca după ridicarea construcției să

rezolve și situația juridică a terenului, a cărui înstrăinare nu era posibilă

la momentul constituirii asociației.

Este de menționat că reclamanta nu contestă în mod explicit

faptul că a primit de la asociați contravaloarea terenului în schimbul

permisiunii de a construi un bloc de locuințe pe acesta, dar invocă în apărare

aspecte procedurale legate de imposibilitatea probațiunii în absența unor

înscrisuri emanând de la aceasta.

Pe de altă parte, pârâtul în mod credibil susține că a

transmis către asociați dreptul de proprietate asupra terenului în baza

înțelegerii avute anterior cu reclamanta, iar la momentul vânzării acesta nu a

primit în realitate nicio sumă de bani de la cumpărători, întrucât aceștia

achitaseră reclamantei încă din anul 1988 cota lor parte din prețul terenului

pe care s-a construit în asociație blocul.

În concluzie, instanța de fond a reținut că reclamanta

nu a suferit niciun prejudiciu ca urmare a operațiunii juridice de trecere a

terenului din proprietatea sa în proprietatea asociaților constructori ai

blocului, prețul terenului fiind plătit anterior de către aceștia din urmă.

Drept urmare, prima instanță nu a mai considerat necesar a

analiza și celelalte cerințe ale răspunderii civile delictuale, câtă vreme, în

absența existenței unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei, nu se poate

angaja răspunderea delictuală a pârâtului H.Z.O., și prin urmare, nici a soției

acestuia, pârâta H.L.S.A.

Prin Decizia civilă nr. 144 din 17 octombrie 2014, Curtea de

Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul declarat de reclamanta M.L.A.

împotriva sentinței civile nr. 1079 din 3 noiembrie 2011 pronunțată de

Tribunalul Arad, secția civilă, ca nefondat și a obligat-o pe apelantă să

plătească intimaților pârâți H.Z.O. și H.L.S.A. suma de 6.200 lei cheltuieli de

judecată.

Pentru a hotărâi astfel, instanța de apel a reținut

următoarele:

Înainte de a proceda la analiza motivelor de apel, curtea de

apel a luat în discuție excepția de inadmisibilitate a probei testimoniale

referitoare la actele juridice cu o valoare superioară sumei de 250 lei (art. 1191

alin. (1) C. civ.) și, ținând cont de faptul că nu este o excepție de procedură

dilatorie sau peremptorie, ci, o regulă de apreciere a valorii probei

testimoniale, a dispus discutarea ei alături de celelalte critici de

nelegalitate a modului de interpretare a probelor, care au constituit o parte

din motivele de apel.

Cu referire la solicitarea reclamantei apelante de constatare

a abuzului de drept, a relei - credințe a intimaților pârâți în exercitarea drepturilor

lor procesuale și de amendare a lor în baza art. 108

1

pct. 1 lit. a)

C. proc. civ., curtea de apel a respins-o motivat de faptul că, indiferent de

procedurile urmate între aceleași părți în alte dosare, în dosarul de față -

singurul cu care instanța a fost investită - pârâții și-au exercitat drepturile

procesuale formulându-și apărări ca reacție la cererile reclamantei din cele

două faze ale judecății, cu respectarea întocmai a obligațiilor și a drepturilor

conferite de C. proc. civ. în calitatea lor de pârâți.

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de

apel invocate cât și potrivit efectului devolutiv al apelului, sub toate

aspectele temeiniciei și legalității și pe baza tuturor probelor de la dosar,

instanța de apel a constatat că apelul declarat de reclamantă este nefondat.

A reținut astfel că temeiul juridic al solicitării

reclamantei M.L.A. de obligare a fratelui său pârât și a soției acestuia la

plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea terenului ce i-a aparținut și

pe care ei l-au vândut proprietarilor apartamentelor din blocul edificat pe

acest teren îl constituie răspunderea civilă delictuală a celor doi pârâți.

A avut în vedere, în acest sens, că s-a susținut că în

cauză au fost dovedite elementele obligatorii și cumulative ale acestei

răspunderi, însă, probele administrate în cauză au demonstrat că doar o parte,

iar nu toate aceste condiții obligatorii și cumulative au fost dovedite de

reclamantă.

Astfel,

a constatat că este evident că în prezent terenul în cotă de 977/1127 mp

înscris în C.F. Timișoara este înscris ca proprietate, în cote părți distincte,

a titularilor dreptului de proprietate asupra apartamentelor din blocul

edificat pe acest teren și, că o atare operațiune juridică a fost consecința

contractului de vânzare -cumpărare încheiat între aceștia, în calitate de

cumpărători și pârâții H.Z.O. și H.L.S.A., în calitate de vânzători.

A apreciat că sorgintea acestei operațiuni juridice are

versiuni diferite. în ceea ce-l privește pe pârât, acesta a susținut că inițial

sora sa reclamantă i-a transferat obligația de înstrăinare a terenului către

proprietarii apartamentelor din condominiu (moment la care el ar fi formulat

acțiune în prestație tabulară pentru validarea antecontractului de vânzare -

cumpărare ce se pretinde că s-ar fi încheiat între ei) dar că datorită unor

neînțelegeri familiale, ea s-ar fi răzgândit ulterior.

Reclamanta, pe de altă parte, a afirmat că niciodată nu

a avut cu fratele său o astfel de înțelegere, motiv pentru care a și atacat în

instanță legalitatea actelor de care el s-a prevalat și a procedurilor din

dosarul deschis de acesta.

Curtea de apel a reținut că, indiferent de pozițiile

exprimate de cei doi, există o realitate demonstrată de probe și anume aceea

că, prin hotărâre judecătorească, pretinsul antecontract de vânzare - cumpărare

încheiat între ei (care a servit ca temei al formulării de către pârât a

cererii în prestație tabulară) precum și pretinsa cerere de achiesare a

reclamantei la admiterea acelei acțiuni au fost anulate irevocabil de instanțe,

că acțiunea în prestație tabulară a fost irevocabil retrasă de pârât după

dispoziția instanței de rejudecare a ei și că existența unui titlu legal al

pârâtului cu privire la acest teren nu s-a confirmat. Cu toate acestea,

reclamanta nu a înțeles, până în prezent, să conteste și legalitatea titlului

subsecvent celui menționat - respectiv a contractului de vânzare - cumpărare

încheiat de pârâți cu terții proprietari ai apartamentelor - rezumându-se la a

solicita doar antrenarea răspunderii lor civile delictuale.

Prin urmare, rezultă că terenul ce a aparținut

reclamantei la momentul edificării blocului nu se mai află în prezent în

patrimoniul acesteia, și că pârâtul a prilejuit transmiterea acestui drept în

favoarea proprietarilor apartamentelor cu dovedirea ulterioară a împrejurării

că nu avea un asemenea drept. Din această cauză, reclamanta susține că în

patrimoniul său s-a produs un prejudiciu egal ca valoare cu cea de piață a

terenului în discuție.

în fapt, probele cu înscrisuri și testimoniale administrate

în cauză demonstrează - astfel cum și instanța de fond a reținut - că prin

contractul de vânzare - cumpărare încheiat de pârâți, reclamantei nu i-a fost

produs vreun prejudiciu.

Concluzia în acest sens este permisă în primul rând de aceea

că, fiind nuda proprietară a terenului în litigiu ea a convenit împreună cu

alte persoane, să formeze o asociație, în condițiile art. 58 din Legea nr. 4/1973,

în vederea construirii unui imobil cu mai multe apartamente pe acest teren.

Statutul

asociației, definitivat legal prin excluderea unor membrii inițiali (cum ar fi

soții O.D. și O.V. - persoană audiată ca martor în cauză) sau includerea unora

noi, a fost încheiat la data de 23 mai 1988, dată la care a și fost

autentificat de Notariatul de Stat al județului Timiș, din 23 mai 1988 (filele

119-122 dosar Tribunalul Arad), printre membrii fondatori figurând (art. 1 pct.

1 și 2) M.l. și soția sa, M.L. (reclamanta).

Nu s-a dovedit în cauză că acest act s-ar fi desființat

ulterior convențional sau judiciar, că ar fi fost declarat fals - fie măcar și

parțial -sau că, în ceea ce privește conținutul său ar exista evidențe

contrarii.

În cuprinsul său, la finele ultimei pagini (pag.4) s-a

menționat faptul că pe data constituirii asociației terenul trece în

proprietatea statului, operându-se în C.F. Timișoara, mențiune care nu este

altceva decât aplicarea conformă a dispozițiilor, atunci în vigoare, ale art. 58

alin. (3) din Legea nr. 4/1973 care prevedea acest transfer în baza legii.

Din această cauză, conform articolului menționat, statul a

dobândit proprietatea terenului, de drept, conform art. 26 din Decretul - Lege nr.

115/1938.

La data înregistrării acțiunii reclamantei întrucât

terenul său se afla în proprietatea statului prin efectul unui act juridic

liber consimțit de ea (respectiv prin constituirea legală, la data de 23 mai

1988 a asociației de proprietari), nu se mai putea vorbi de o lipsire a ei de

proprietate printr-o faptă delictual civilă a pârâților sau a oricărei alte

persoane.

Rezultă, deci, din această cauză, că acceptând consecințele

juridice referitoare la pierderea dreptului său de proprietate asupra terenului

în favoarea statului prin însuși actul constituirii asociației din care a făcut

parte, reclamanta nu poate pretinde că a fost prejudiciată prin conduita

nelegitimă a altei/altor persoane, chiar dacă pârâții au fost aceia care au

întreprins ulterior demersuri pentru regularizarea situației juridice a

terenului aferent fiecărui apartament.

Aceste proceduri deși, juridic - dar și probatoriu (astfel

cum s-a dovedit prin hotărâre judecătorească irevocabilă de anulare a actelor

de care s-a prevalat pârâtul) - au fost lipsite de fundamentare, au condus

totuși la înscrierea dreptului altor titulari decât statul, dar reclamanta nu a

înțeles până în prezent să le conteste acest titlu.

Analiza probelor dosarului demonstrează în plus că

acest transfer a fost, de altfel, prefigurat de reclamantă, prin însuși acordul

de constituire a asociației și de construire a blocului pe terenul său (când,

prin edificarea construcției, proprietarii urmau să dobândească prin Legea nr. 4/1973

și un drept real de folosință pe durata existenței ei, adică, în accepția

vremii, un drept real imperfect, respectiv lipsit deci de prerogativa

dispoziției juridice).

Desesizarea reclamantei de acest teren s-a făcut nu numai în

favoarea statului, prin însuși efectul Legii nr. 4/1973 (a cărei necunoaștere

nu poate fi invocată de ea în apărare), ci și în favoarea proprietarilor

apartamentelor ce urmau a fi construite (membrii asociației), prin primirea, în

contraprestație, a unor sume de bani.

Astfel, atât martorul P.S.C. (audiat în apel) cât și

martorul V.V. (audiat în fața instanței de fond) - ale căror depoziții nu au

fost dovedite până în prezent a fi mincinoase - au declarat că au plătit

soțului reclamantei, numitul M.l., câte 85.000 lei reprezentând prețul

terenului aferent apartamentelor lor ce urmau a fi construite dar că nu s-a

întocmit un act conform pentru transferul dreptului de proprietate asupra

terenului, pentru că soțul reclamantei nu a dorit acest lucru, lucru explicabil

în condițiile în care, înainte de 1990, vânzarea - cumpărarea de terenuri de

orice fel era prohibită de lege sub sancțiunea nulității operațiunilor juridice

astfel încheiate.

Martorul P.S.C. a mai afirmat că o aceeași sumă de

85.000 lei a fost achitată și de ceilalți membrii ai asociației pentru a putea

fi acceptați în acest proiect, plată care ar fi avut loc, conform acestui

martor, la intrarea lui în asociație sau la câteva luni după convenirea

primului statut al asociației (din ianuarie 1998, așa cum susține reclamanta că

s-a întâmplat), declarația în acest sens aparținându-i martorului V.V.

Acest din urmă martor - care, ca avocat, a sprijinit și

profesional constituirea asociației - deși nu a putut obține un act juridic apt

pentru a opera transferul valabil al dreptului de proprietate asupra terenului,

a obținut totuși de la soțul reclamantei un act sub semnătură privată intitulat

„Chitanță" (fila 123 dosar tribunal) prin care acesta atestă primirea

sumei de 85.000 lei, la data de 26 aprilie 1988.

Deși reclamanta susține că această sumă a fost primită de

soțul său, în calitatea acestuia de persoană care s-a implicat direct și

permanent, în numele asociaților în relația de colaborare cu proiectantul și

constructorul (care, prin el, trebuiau plătiți de fiecare din beneficiari),

afirmația sa este contrazisă nu numai de depozițiile celor doi martori

menționați (cu care înscrisul se coroborează) ci și de împrejurarea că și

martorul V.V., în calitatea sa de acționar și secretar al asociației a primit

bani de la pârâtul H.Z.O. pentru familia M. în vederea executării unor lucrări

la apartamentul lor sau pentru lucrări în beneficiul comun al blocului (filele

57 - 58 dosar), ca procedură de lucru fiind însă indicat în cuprinsul fiecărui

act („chitanțe") destinația sumelor primite de acesta.

Chiar dacă reclamanta afirmă că nivelul sumei menționate,

precum și dispozițiile art. 1191 alin. (1) C. civ. interzic dovedirea cu

martori a actelor juridice de vânzare - cumpărare având un obiect de o asemenea

valoare (sens în care a invocat excepția inadmisibilității probei), curtea de

apel a constatat ca neîntemeiată această excepție în contextul specific al

cauzei de față.

Concluzia

în acest sens este permisă în primul rând de natura juridică a actului în

virtutea căruia s-a plătit suma, act care, în absența permisiunii legale de

înstrăinare a terenului, nu putea servi la acel moment decât pentru încheierea

unei promisiuni bilaterale de vânzare -cumpărare și nu a unei vânzări -

cumpărări perfecte. Cu alte cuvinte, predarea - primirea acestei sume nu putea

da naștere decât unor drepturi de creanță în favoarea cocontractanților.

În al doilea rând, fiind vorba, în această ipoteză, de

drepturi de creanță și nu de înstrăinarea unor drepturi reale, faptul primirii

sumei de 85.000 lei putea fi confirmat și de soțul reclamantei (proprietara

terenului), ale cărui demersuri pentru atingerea scopului asociației au fost

făcute de la bun început, și cu acceptul ei tacit, nefiind necesar nici acordul

expres al reclamantei, nici ca actul confirmativ al primirii sumei să emane de

la ea.

În raport de aceste împrejurări concrete ale cauzei rezultă

că chitanța semnată de soțul reclamantei la data de 26 aprilie 1988 are

valoarea probatorie a unui început de dovadă scrisă în sensul dispozițiilor art.

1197 alin. (2) C. civ., fapt ce permite și administrarea probei testimoniale,

prin excepție de la dispozițiile art. 1191 alin. (1) C. civ.

Rezumând cele expuse în cuprinsul motivării deciziei a rezultat

că nu sunt dovedite în cauză toate condițiile obligatorii și cumulative

prevăzute de art. 998 - 999 C. civ. - invocat ca temei legal al acțiunii -care

să permită angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților în raport cu

reclamanta, fiind indiferent în acest sens că în apărările lor de-a lungul

judecării cauzei, înainte de a răspunde motivat acestei pretenții ei s-au

folosit și de argumente dovedite ulterior ca nelegale (pretinsa existență a

unui antecontract de vânzare - cumpărare încheiat între reclamantă și fratele

său pârât) sau nefondate (remiterea către reclamantă a prețului terenului în

condițiile în care s-a dovedit că i se remisese doar prețul apartamentului

construit de ea și soțul său și apoi vândut unor terți).

S-a apreciat ca nerelevantă și împrejurarea că pârâții au

realizat sau nu un folos din vânzarea către proprietarii apartamentelor din

bloc a cotelor - părți din teren (aspect corect sesizat de reclamantă), câtă

vreme nu s-a dovedit că terenul a ieșit din patrimoniul său altfel decât prin

propria sa voință fapt care, în raport de temeiul de drept al acțiunii sale,

exclude prejudicierea ei de către pârâți.

În plus, martorii V. și P., ca beneficiari ai operațiunii, au

declarat că în contractul de vânzare - cumpărare s-a trecut un preț (lucru

firesc pentru că acesta este de natura și esența vânzării), dar că în fapt deși

s-a consemnat un preț infim nu le-au plătit, oricum, pârâților nicio sumă de

bani, prețul terenului fiind plătit anterior familiei M.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, curtea

de apel a constatat că apelul declarat de reclamanta M.L.A. împotriva sentinței

civile nr. 1079 din 3 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Arad - Secția

civilă este nefondat și l-a respins ca atare.

Fiind în culpă procesuală, în baza art. 274 C. proc. civ.,

curtea de apel a obligat-o pe apelanta reclamantă să plătească intimaților

pârâți suma de 6.200 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de

avocat, conform facturii și chitanței de la dosar.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs

reclamanta M.L.A., întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C.

proc. civ. și solicitând admiterea recursului și modificarea sau casarea

deciziei recurate, prin luarea în considerare a următoarelor motive de recurs:

Într-un prim motiv de recurs, formulat prin invocarea

dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se susține nulitatea deciziei

recurate, rezultată din încălcarea principiului contradictorialității, al

dreptului la apărare și încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin

ignorarea totală a probelor reclamantei, - ceea ce atrage admiterea excepției

de nulitate absolută a acestei hotărâri, casarea acesteia și trimiterea cauzei

spre rejudecare Curții de Apel Timișoara.

În ce privește încălcarea principiului contradictorialității,

recurenta arată că pentru prima dată, pe fondul cauzei, instanța de apel a

introdus o teză nouă și anume, în esență, aceea că la data constituirii

asociației în vederea construirii unui imobil pe terenul în cauză, 22 ianuarie

1988, ar fi avut loc un transfer ope legis al dreptului de proprietate asupra

terenului de la reclamantă către statul român, în baza art. 58 alin. (3) din

Legea nr. 4/1973, or, acest aspect nu a fost invocat niciodată de pârâți, nici

în fond, nici în apel și nici măcar de Tribunalul Arad, ci a fost ridicat din

oficiu direct de către Curtea de Apel, prin decizia pronunțată, fără a i se

oferi posibilitatea de a se apăra față de acest motiv.

S-a încălcat astfel și principiul dreptului la apărare, de

obicei conex principiului contradictorialității, precum și dreptul la un proces

echitabil, prin ignorarea totală a probelor administrate în apel, contrar art.

6 parag. 1 C.E.D.O. și prin lipsirea de orice eficiență juridică a dreptului

său la apărare.

Al doilea motiv de recurs este întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și potrivit acestuia,

exemplificându-se, se susține că decizia curții de apel conține contradicții

evidente în motivarea ei.

Cel de-al treilea motiv de recurs, fundamentat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la aplicarea greșită a

legii de către instanța de apel.

Sub acest aspect, recurenta susține astfel, că, numai

printr-o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 4/1973 și a Constituției

din 1965, în vigoare la acea dată, instanța de apel a putut susține teza

intrării terenului său, ope legis, prin expropriere, fără plata unei

despăgubiri, în proprietatea statului.

Recurenta susține încălcarea legii de către curtea de

apel, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin

inadmisibilitatea dovedirii celor 5 contracte de vânzare - cumpărare în valoare

totală actuală de 298.000 euro, prin martori și prin tratarea greșită a

chestiunii excepției începutului de dovadă scrisă (chitanța de la fila 123

dosar tribunal), care, în accepțiunea recurentei, este rezultatul unei erori de

interpretare juridică a actului în discuție. Susține sub acest aspect, prin

invocarea și a dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., că chitanța

martorului V. nu este un început de dovadă scrisă, instanța de apel schimbând,

prin această apreciere, natura actului juridic supus judecății.

Invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recurenta subliniază consecința încălcării legii de către instanța

de apel: neobservarea întrunirii în cauză a condițiilor răspunderii civile

delictuale.

Susține astfel că, în cauză sunt îndeplinite condițiile

pentru atragerea răspunderii civile delictuale ale pârâților - intimați,

conform art. 998, 999 C. civ., pentru că, în cauză, prejudiciul este cert și

actual, această condiție fiind pe deplin satisfăcută, - actualmente reclamanta

fiind deposedată integral, în mod nelegal de terenul în discuție, de către

intimații - pârâți -, prejudiciul nu a fost reparat, există fapte ilicite,

raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și culpa celor

care au cauzat prejudiciul.

În fine, recurenta reliefează încălcarea legii de către

instanța de apel și în soluționarea cererii sale de constatare a exercitării

abuzive și cu rea - credință a drepturilor procesuale de către intimați,

apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și sub

acest aspect, întrucât curtea de apel nu a dat relevanța juridică cuvenită

dispozițiilor art. 723 C. proc. civ., - motiv pentru care a pronunțat și în

această chestiune o hotărâre nelegală.

În concluzie, pentru toate aceste motive solicită admiterea

recursului și casarea deciziei recurate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct.

5 și pct. 7 C. proc. civ. sau modificarea acesteia, cu consecința admiterii

acțiunii, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Recursul nu este fondat.

Examinând criticile formulate de reclamantă în recurs, în

raport de actele dosarului și de dispozițiile legale aplicabile în cauză, se

constată următoarele:

În ce privește primul motiv de recurs, potrivit căruia

se invocă excepția nulității absolute a deciziei curții de apel și se solicită

aplicarea dispozițiilor art. 105 alin. (2) coroborat cu art. 304 pct. 5 C.

proc. civ., determinat de faptul că au fost încălcate, astfel cum susține

recurenta, principiile contradictorialității, dreptului la apărare și la un

proces echitabil, prin ignorarea totală a probelor, se constată că nu este

întemeiat.

Recurenta consideră că a fost încălcat principiul

contradictorialității motivat de faptul că pentru prima dată instanța (în acest

caz - curtea de apel) și-a fundamentat soluția pe un anumit aspect, respectiv

acela că în cadrul statutului din 1988 încheiat de către asociație s-a

menționat că la data constituirii asociației terenul în litigiu va trece în proprietatea

statului, instanța apreciind că ar fi avut loc un transfer de proprietate ope

legis.

Această susținere este însă neîntemeiată, atâta vreme

cât este în afara oricărei discuții că fundamentul soluției pronunțate de

instanța de apel l-a constituit nedovedirea în cauză a tuturor condițiilor

obligatorii și cumulative prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., invocat ca temei

legal al acțiunii reclamantei, mai exact neîndeplinirea condiției prejudiciului

pentru antrenarea răspunderii delictuale a pârâților.

Instanța, în demersul său, de a demonstra, prin

raționamentul logico - juridic efectuat, urmare aprecierii întregului

probatoriu administrat, lipsa prejudiciului, a avut în vedere și mențiunea din

statutul asociației referitoare la teren și în acest context a menționat

prevederile Legii nr. 4/1973, în sensul că dacă reclamanta a acceptat

consecințele juridice referitoare la pierderea dreptului său de proprietate

asupra terenului în favoarea statului prin însuși actul constituirii asociației

din care a făcut parte, ea nu poate pretinde că a fost prejudiciată prin

conduita nelegitimă a altor persoane; în speță, pârâții au fost aceia care au

făcut demersuri pentru regularizarea situației juridice a terenului aferent

fiecărui apartament, iar reclamanta nu a înțeles să conteste legalitatea

actului, respectiv a contractului de vânzare - cumpărare încheiat de pârâți cu

terții proprietari ai apartamentelor, rezumându-se doar la a solicita

antrenarea răspunderii lor civile delictuale.

În prezenta cauză a fost administrat un amplu

probatoriu, care la cererea părților a fost suplimentat, au fost audiați

martori, de-a lungul judecății s-au depus note de ședință și concluzii scrise,

reclamanta a fost reprezentată de doi avocați și i s-au încuviințat probele

solicitate, așa încât nu se poate vorbi despre o nerespectare a principiilor

contradictorialității, dreptului la apărare și la un proces echitabil, prin

ignorarea totală a probelor, - așa cum nejustificat afirmă recurenta.

În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se susține că decizia curții de apel conține

vădite contradicții în motivarea ei, dar nici această critică nu poate fi

primită, pentru că deși motivarea hotărârii criticate este exhaustivă și deci

mai expusă la eventuale ori aparente neconcordanțe, considerentele reținute în

esență, prin sintetizarea lor, sunt juste și nu există niciun temei pentru

desființarea hotărârii și rejudecarea cauzei sub acest aspect.

Cel de-al treilea motiv de recurs se referă la

aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, recurenta susținând că în

speță devin incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pe de-o

parte, din cauza inadmisibilității dovedirii celor 5 contracte de vânzare-cumpărare

prin martori, iar pe de altă parte, aprecierea eronată a chitanței în discuție

(fila 123 dosar tribunal) ca fiind un început de dovadă scrisă, instanța de

apel schimbând prin această apreciere și natura actului juridic dedus judecății

și făcând aplicabile și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Nici acest motiv de recurs nu este întemeiat, întrucât

se constată că instanța de apel a reținut corect că în raport de împrejurările

concrete ale cauzei și de natura juridică a actului în virtutea căruia s-a

plătit suma, act care în absența permisiunii legale de înstrăinare a terenului

nu putea servi la acel moment decât pentru încheierea unei promisiuni

bilaterale de vânzare - cumpărare și nu a unei vânzări - cumpărări perfecte,

dând naștere doar unui drept de creanță, că respectiva chitanță semnată de

soțul reclamantei la data de 26 aprilie 1998 are valoarea probatorie a unui

început de dovadă scrisă în sensul dispozițiilor art. 1197 alin. (2) C. civ.,

fiind permisă și administrarea probei testimoniale.

Totodată, se constată că nu s-a schimbat natura

juridică a actului supus judecății, instanța de apel pronunțându-se exact

asupra cererii formulate de reclamantă și anume, obligarea pârâților la plata

unei sume de bani în baza răspunderii civile delictuale invocate de aceasta.

Recurenta a mai susținut a fi incidente dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ. și în ce privește încălcarea legii de către instanța

de apel, prin neobservarea întrunirii în cauză a condițiilor răspunderii civile

delictuale, însă se constată că nici sub acest aspect critica recurentei nu

este întemeiată, deoarece instanța de apel a reținut judicios, urmare probelor

cu înscrisuri și testimoniale administrate că prin contractele de vânzare -

cumpărare încheiate de pârâți nu i s-a produs reclamantei vreun prejudiciu, pârâții

neîncasând nicio sumă de bani pentru teren, prețul terenului fiind plătit

anterior familiei M.

Astfel fiind, se reține că în mod corect curtea de apel a

concluzionat că, în speță, neexistând prejudiciu, nu există nici raport de

cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și nu sunt îndeplinite condițiile

răspunderii civile delictuale prevăzute de dispozițiile art. 998, 999 C. civ.

În cele din urmă, recurenta a arătat că instanța de

apel a încălcat legea în soluționarea cererii sale de constatare a exercitării

abuzive și cu rea - credință a drepturilor procesuale de către intimați, fiind

incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nici această

susținere nu poate fi primită, întrucât se constată că cererea de constatare și

de amendare a intimaților, în baza dispozițiilor art. 108

1

alin. (1)

lit. a) C. proc. civ., corect a fost respinsă, în împrejurarea în care s-a

reținut justificat, că indiferent de procedurile urmate între aceleași părți în

alte dosare, în prezentul dosar, pârâții au formulat apărări în combaterea

cererilor reclamantei, neputându-se stabili exercitarea cu rea - credință a

drepturilor și obligațiilor lor procesuale.

În consecință, față de considerentele mai sus arătate

se va respinge și cererea de amendare judiciară formulată de reclamanta M.L.A.

în recurs, cu aceeași motivare.

Reținându-se că nu există niciun motiv de recurs întemeiat,

care în raport de dispozițiile expres și limitativ prevăzute de art. 304 C.

proc. civ. să conducă la modificarea ori casarea deciziei curții de apel,

aceasta va fi menținută ca fiind legală și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., recursul reclamantei M.A.A. se va respinge, ca nefondat.

În

temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., va fi obligată recurenta -

reclamantă M.L.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7.000 lei către

intimații - pârâți H.Z.O. și H.L.S.A.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C

I D E

Respinge cererea de amendare judiciară formulată de recurenta

-reclamantă M.L.A.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.L.A.

împotriva decIziei civile nr. 144 din 17 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de

Apel Timișoara, secția I civilă.

Obligă pe recurenta - reclamantă M.L.A. la plata sumei

de 7.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimații - pârâți H.Z.O.

și H.L.S.A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie

2015.