ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 289/2015

Asupra recursului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 17 decembrie 2012 pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, reclamanta SC M. SRL a chemat în judecată pe pârâtele Banca U.T. SA și SC E.B.C. SRL, solicitând anularea contractului de garanție imobiliară autentificat din 17 iulie 2009 la Biroul Notarial Public A., încheiat între Banca U.T. SA și

SC M. SRL.

Prin sentința civilă nr. 5355 din 11 iulie 2013, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a respins cererea, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin contractul de garanție imobiliară autentificat din 17 iulie 2009 de notarul public Z.R.S., dedus judecății, reclamanta SC M. SRL, în calitate de garant ipotecar, a garantat-o pe pârâta Banca U.T. SA, în calitate de creditor garantat, cu imobilul proprietatea sa, situat în localitatea Sebeș, str. M.K., pentru îndeplinirea integrală și la timp a tuturor obligațiilor contractuale asumate de împrumutata SC E.B.C. SRL prin contractul de credit din 17 iulie 2009. A mai consemnat tribunalul că prin hotărârea A.G.E.A din 26 iunie 2009, asociații societății reclamante au decis constituirea în favoarea Banca U.T.

SA pentru SC E.B.C. SRL a unei ipoteci de rangul 1 asupra imobilelor societății-teren și construcții înscrise în cartea funciară, în acest sens fiind împuterniciți S.V. și/sau D.V.C. pentru ca direct sau prin mandatar ales să reprezinte societatea în raporturile cu Banca U.T. SA, să semneze în numele și pentru societate contractul de garanție ipotecară și toate contractele de garanție necesare, precum și actele adiționale referitoare la creditul aprobat prin contractul din 26 februarie 2008 de către Banca U.T. SA în favoarea SC E.B.C. SRL sau orice alt act juridic încheiat de părți în legătură cu acestea, semnătura acestuia fiind opozabilă societății. De asemenea, tribunalul a notat că actul dedus judecății, contractul de garanție imobiliară a fost semnat pentru reclamantă de reprezentanții săi S.V.

și D.V.C., mandatați în acest sens prin hotărârea A.G.E.A. din 26 iunie 2009, înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, conform încheierii nr. 59626 din 2 iulie 2009 și publicată în Monitorul Oficial al României nr. 4598/02.09.2009. În considerarea celor anterior expuse, prima instanță a apreciat ca nefondată susținerea reclamantei privind lipsa mandatului societății pentru reprezentanții care au semnat contractul de garanție ipotecară, pentru semnarea și garantarea contractului de credit din 17 iulie 2009. De asemenea, în argumentarea acestei concluzii, tribunalul a reținut că, întrucât prin contractul de credit din 17 iulie 2009 s-a convenit o rescadentare a liniei de credit acordate conform contractului din 26 februarie 2008, primul contract poate fi apreciat ca un act adițional al ultimului.

Prima instanță a înlăturat susținerile reclamantei referitoare la nemenționarea în cuprinsul contractului de garanție ipotecară a actului prin care au fost împuterniciți reprezentanții săi, apreciind-o ca lipsită de relevanță, în contextul existenței mandatului. Totodată a înlăturat și susținerea privind lipsa raporturilor reclamantei cu societatea garantată, apreciind că nu este de natură să atragă nulitatea contractului de garanție și că nu poate verifica și cenzura oportunitatea deciziei de garanție, asumată de reclamantă prin hotărârea A.G.E.A. săi, întrucât hotărârea nu a fost contestată și tribunalul nu a fost învestit cu verificarea legalității acestui act.

Similar, prima instanță a apreciat ca neîntemeiate și afirmațiile reclamantei referitoare la lipsa din obiectul său de activitate a garantării/creditării persoanelor fizice și/sau juridice, reținând că garantarea nu constituie obiect de activitate pentru a se aprecia asupra încălcării principiului specialității invocat de reclamantă și că a fost respectată condiția formei autentice a contractului de ipotecă. Împotriva sentinței civile sus menționate, reclamanta SC M. SRL prin administrator judiciar I.M. SPRL, a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 332 din 30 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a avut în vedere scopul contractului de credit din 17 iulie 2009 de rescadențare a liniei de credit acordată conform contractului din 26 februarie 2008, și a apreciat că și contractul de garanție ipotecară pentru garantarea creditului contractat prin convenția din 17 iulie 2009 se referă la creditul aprobat prin contractul din 26 februarie 2008, astfel că a reținut că încheierea sa se încadrează în limitele mandatului acordat de societatea reclamantă împuterniciților săi prin hotărârea A.G.E.A. din 26 iunie 2009. În susținerea acestei concluzii, curtea a reținut puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 926 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Judecătoria Sebeș în Dosarul nr. 1471/298/2011, irevocabilă, în considerentele căreia s-a consemnat că actul de credit din 17 iulie 2009 este adițional contractului din 26 februarie 2008 menționat în hotărârea A.G.E.A.

a societății reclamante, pentru care mandatarii acesteia au fost împuterniciți prin mandat special să încheie acte adiționale. De asemenea, instanța de apel a notat că tribunalul nu a nesocotit principiul simetriei formei actelor juridice, raportat la lipsa formei autentice a mandatului reprezentanților reclamantei pentru semnarea contractului de garanție imobiliară și că s-a pronunțat în limitele învestirii, în condițiile în care reclamanta nu a invocat acest motiv de nulitate prin cererea de chemare în judecată, ci doar prin concluziile scrise depuse la 19 iunie 2013, ulterior reținerii cauzei în pronunțare, la 13 iunie 2013, astfel că nu a putut fi pus în discuția contradictorie a părților.

Totodată, a reținut că motivul nu poate face obiectul analizei direct în apel, conform prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. care statuează că „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi”. Instanța de prim control judiciar a apreciat ca nefondat și motivul suplimentar de apel ridicat de apelantă, reținând că aceasta își invocă propria turpitudine, având în vedere că, deși reprezentată în fața primei instanțe nu a adus la cunoștința acesteia că împotriva sa a fost deschisă procedura insolvenței. În acest sens a subliniat că dispozițiile art. 87 pct. 5 C. proc. civ., care prevăd că persoanele juridice în procedura reorganizării judiciare și falimentului vor fi citate prin administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar, sunt aplicabile în măsura în care partea aflată în situația menționată încunoștințează instanța asupra stării sale.

Împotriva deciziei civile nr. 332 din 30 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a declarat recurs reclamanta SC M. SRL, prin administrator judiciar I.M. SPRL, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii apelului cu consecința schimbării în tot a sentinței primei instanțe, admiterii acțiunii și anulării contractului de garanție imobiliară autentificat din 17 iulie 2009 la Biroul Notarial Public A., încheiat cu Banca U.T. SA. În motivare, autoarea căii de atac, după expunerea parcursului procesual al litigiului, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., a susținut că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura acestuia. În acest sens a arătat că nu poate fi apreciat contractul din 17 iulie 2009 ca fiind un act adițional la contractul din 26 februarie 2008, întrucât între cele două acte există diferențe majore în ceea ce privește obiectul și scopul încheierii lor. Sub acest aspect, recurenta a precizat că, în timp ce obiectul contractului din 26 februarie 2008 constă în acordarea unei linii de credit în cuantum de 1.800.000 RON, contractul din 17 iulie 2009 are ca obiect un nou credit pentru „rescadențarea liniei de credit acordată conform contractului din 26 februarie 2008”, semnificația rescadențării fiind înlocuirea unei datorii vechi cu alta nouă, părțile contractând un nou credit, pentru o sumă diferită și în termeni diferiți.

De asemenea, a arătat că diferența dintre cele două contracte se observă și în ceea ce privește scopul acestora, intenția de a încheia două contracte diferite reflectându-se și în denumirea acestora precum și în faptul că anterior încheierii contractului din 17 iulie 20009, părțile încheiaseră 10 acte adiționale la contractul din 26 februarie 2008, astfel că, în ipoteza în care ar fi dorit ca și actul privind rescadențarea liniei de credit să fie un act adițional la contractul din 26 februarie 2008, nu l-ar fi denumit ca fiind un nou contract, cu un număr diferit de înregistrare. Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a criticat hotărârea instanței de apel pentru a fi fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale.

Din această perspectivă, a precizat că instanța de prim control judiciar nu a analizat critica sa referitoare la nesocotirea de către prima instanță a principiului simetriei formei actelor juridice. A susținut în acest sens că este profund injustă motivarea instanței de apel, conform căreia nu poate proceda la analiza argumentelor sale referitoare la nesocotirea de către prima instanță a principiului simetriei formei actelor juridice deoarece au fost prezentate după închiderea dezbaterilor asupra fondului și că îi îngrădește dreptul la apărare. A mai susținut că este lipsit de fundament juridic argumentul instanței de apel, în sensul schimbării cauzei acțiunii prin invocarea nerespectării principiului simetriei formei actelor juridice în apel, făcând referire la definiția cauzei cererii de chemare în judecată și la jurisprudența în materie.

În acest sens, autoarea căii de atac arată că în fața ambelor instanțe de fond, în susținerea nelegalității încheierii contractului din 17 iulie 2009, a invocat dispozițiile art. 1772 C. civ. și principiul simetriei formei actelor juridice și a arătat că mandatul acordat prin hotărârea A.G.E.A. din 26 iunie 2009 pentru încheierea contractului de ipotecă trebuia să îmbrace forma autentică, condiție cerută ad validitatem ce nu a fost îndeplinită în cauză. În continuare, a susținut că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 295 C. proc. civ., care consacră caracterul devolutiv al apelului, și în baza cărora trebuia să verifice toate aspectele de fapt și de drept invocate în primă instanță și corectitudinea aprecierilor acesteia, refuzând să analizeze motivul de apel referitor la nesocotirea principiului simetriei formei actelor juridice.

A mai criticat recurenta decizia atacată și pentru că a fi reținut în mod nelegal că instanțele de fond nu au fost învestite cu verificarea legalității hotărârii A.G.E.A. din 26 iunie 2009 și că nu poate face obiectul controlului judecătoresc în cauză. O altă critică formulată de recurentă a vizat aprecierea instanțelor de fond în sensul că nu era necesară menționarea în cuprinsul contractului de garanție imobiliară a mandatului în baza căruia a fost semnat în numele său. În continuare, autoarea căii de atac a reluat susținerile formulate prin cererea de chemare în judecată și motivele de apel, în sensul inexistenței mandatului pentru garantarea contractului din 17 iulie 2009, motivat de faptul că împuternicirea dată prin hotărârea A.G.E.A.

din 26 iunie 2009 a vizat exclusiv garantarea obligațiilor pârâtei SC E.B.C. SRL asumate prin contractul din 26 februarie 2008 și a arătat că extinderea garanției asupra noului credit în cuantum de 2.100.000 RON reprezintă o încălcare flagrantă a voinței societății, exprimată în mod neechivoc prin hotărârea amintită. Ultima critică formulată de recurentă a vizat greșita apreciere a instanței de apel asupra incidenței în speță a dispozițiilor art. 87 pct. 5 C. proc. civ. Intimatele-pârâte nu au formulat întâmpinări și nici alte apărări în cauză. Analizând decizia atacată, prin prisma actelor dosarului, a susținerilor părților și a normelor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc.

civ., texte de lege potrivit cărora modificarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia ori atunci când hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii. Subsumat cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susținut că instanțele de fond au interpretat greșit contractul din 17 iulie 2009, apreciindu-l ca fiind un act adițional la contractul din 26 februarie 2008, întrucât între cele două acte există diferențe majore în ceea ce privește obiectul și scopul încheierii lor.

Examinarea criticii subsumate acestui motiv de recurs relevă că recurenta nu a sesizat dezlegarea reală dată de instanțele de fond acestei chestiuni, respectiv că aprecierea contractului din 17 iulie 2009 ca fiind act adițional la contractul din 26 februarie 2008 a intrat în puterea lucrului judecat prin pronunțarea sentinței civile nr. 926 din 14 noiembrie 2011, de către Judecătoria Sebeș în Dosarul nr. 1471/298/2011, rămasă irevocabilă. Astfel, Înalta Curte constată această critică ca nefondată în considerarea distincției dintre efectul pozitiv și cel negativ al autorității de lucru judecat și modalitatea în care acestea se manifestă, în speță. Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție (conform art. 1201 C. civ.

și art. 166 C. proc. civ.) și cea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți [conform art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ.]. Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ., de părți, obiect și cauză (care într-adevăr, în speță, nu se regăsește), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, el impunându-se într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, din nevoia de ordine și stabilitate juridică.

Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, această prezumție are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior. Având în vedere efectul pozitiv al hotărârii irevocabile anterioare, Înalta Curte va reține că în mod legal instanțele de fond au constatat că a fost stabilit cu putere de lucru judecat caracterul de act adițional la contractul din 26 februarie 2008 al contractului din 17 iulie 2009 prin sentința civilă nr. 926 din 14 noiembrie 2011 a Judecătoriei Sebeș, dată în Dosarul nr. 1471/298/2011, rămasă irevocabilă.

Astfel, în Dosarul nr. 1471/298/2011, Judecătoria Sebeș, învestită cu judecarea contestației la executare formulată de reclamanta din prezenta cauză, respingând acțiunea prin sentința anterior evocată a statuat că față de scopul încheierii contractului din 17 iulie 2009, de rescadențare a împrumutului acordat prin contractul din 26 februarie 2008, se poate aprecia că primul contract este adițional celui de-al doilea. Prin urmare, caracterul de act adițional la contractul din 26 februarie 2008 al contractului din 17 iulie 2009 a fost tranșat irevocabil prin sentința mai sus evocată, iar această chestiune nu mai poate fi adusă în dezbatere de către recurentă, deoarece statuarea asupra sa într-un sens contrar celui deja dezlegat ar fi de natură să încalce autoritatea de lucru judecat manifestată pozitiv, sub forma prezumției absolute, a hotărârii anterioare.

În ceea ce privește critica formulată de autoarea căii de atac subsumat pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., referitor la nesocotirea principiului simetriei actelor juridice, Înalta Curte apreciază ca fiind corectă și legală aprecierea instanței de apel în sensul că nu putea forma obiectul cenzurii omisso medio, cu atât mai mult cu cât acest motiv de nulitate a contractului de garanție ipotecară dedus judecății era de natură să schimbe cauza cererii de chemare în judecată în faza procesuală a apelului. Argumentele în susținerea acestei concluzii rezidă în următoarele: Potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi.

Astfel, reținând, urmare a verificării actelor dosarului, că reclamanta nu a învestit prima instanță cu motivul de nulitate a contractului de garanție imobiliară constând în lipsa formei autentice a mandatului de reprezentare ca efect al principiului simetriei formei actelor juridice, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a art. 294 alin. (1) C. proc. civ., caracterul devolutiv al căii de atac operând în limitele statuate de textul legal menționat. Or, cum în speță, motivul de nulitate a actului dedus judecății constând în neîndeplinirea formei autentice a mandatului, impuse ad validitatem pentru constituirea ipotecii imobiliare conform art. 1772 C. civ. în baza principiului simetriei formei actelor juridice, presupune modificarea cauzei cererii de chemare în judecată, respectiv a situației de fapt calificată juridic, nu putea forma obiectul cenzurii în apel, în condițiile în care nu formase obiectul analizei primei instanțe.

Aceasta deoarece schimbarea cauzei în apel ar duce la analiza unui alt temei juridic față de cel examinat de instanța de fond și a altei instituții juridice, cu regim legal distinct față de cel avut în vedere de prima instanță. De asemenea, Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de prim control judiciar a apreciat că tribunalul a dispus în limitele învestirii și a principiului disponibilității, în condițiile în care reclamanta a invocat pentru prima dată motivul de nulitate mai sus evocat, cu ocazia acordării cuvântului pe fondul cauzei conform încheierii de amânare de pronunțare din 13 iunie 2013 și a concluziilor scrise depuse la 19 iunie 2013 ulterior rămânerii în pronunțare (13 iunie 2013), cu depășirea primei zile de înfățișare prevăzute ca termen limită de modificare a acțiunii conform art. 132 alin. (1) coroborat cu art. 134 C. proc.

civ. A mai criticat recurenta decizia atacată și pentru că a fi reținut în mod nelegal că instanțele de fond nu au fost învestite cu verificarea legalității hotărârii A.G.E.A. din 26 iunie 2009 și că nu poate face obiectul controlului judecătoresc în cauză. O altă critică formulată de recurentă a vizat aprecierea instanțelor de fond în sensul că nu era necesară menționarea în cuprinsul contractului de garanție imobiliară a mandatului în baza căruia a fost semnat în numele său. Înalta Curte nu poate primi nici criticile formulate de recurentă referitor la pretinsa neanalizare a hotărârii A.G.E.A. din 26 iunie 2009 și la nemenționarea în cuprinsul contractului de garanție imobiliară a mandatului în baza căruia a fost semnat în numele său.

Argumentele avute în vedere în susținerea acestei concluzii constau în aceea că interpretarea recurentei este una eronată și că instanțele de fond, referindu-se la faptul că hotărârea A.G.E.A. din 26 iunie 2009 nu poate face obiectul controlului judecătoresc în cauză, au subliniat faptul că nu au fost învestite cu un capăt de cerere care să aibă ca obiect actul respectiv, dar așa cum rezultă din considerentele hotărârilor pronunțate, ambele instanțe l-au analizat prin raportare la contractul de garanție a cărui nulitate s-a solicitat a fi constatată, în limitele impuse de respectarea principiului disponibilității. Similară este situația și în ceea ce privește lipsa mențiunii mandatului reprezentanților recurentei în contractul de garanție imobiliară, în condițiile în care nicio normă legală nu condiționează valabilitatea actului de o atare mențiune, iar mandatul a fost dat prin hotărârea A.G.E.A.

din 26 iunie 2009, înscrisă la Oficiul Registrului Comerțului și publicată în Monitorul Oficial, fiind astfel opozabilă erga omnes. Nefondată este și pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 87 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care reclamanta nu a încunoștințat instanța despre intrarea sa în procedura insolvenței, critica sa vizând faptul că nu a fost citată prin administratorul judiciar, a fost în mod corect apreciată de instanța de prim control judiciar ca semnificând practic invocarea propriei turpitudini. În sprijinul acestei concluzii se situează și dispozițiile art. 98 C. proc. civ., care statuează că „schimbarea domiciliului uneia din părți în timpul judecății trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoștința instanței prin petiție la dosar (...)”.

Astfel, în condițiile în care legiuitorul a ales să sancționeze partea pentru neîncunoștiințarea instanței cu privire la schimbarea domiciliului/sediului său, cu atât mai mult nu poate fi sancționată hotărârea instanței pentru a nu fi făcut aplicarea unei dispoziții legale în materia citării, în condițiile în care partea nu a făcut demersurile necesare atragerii incidenței normei respective. Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală și că motivele de nelegalitate invocate nu justifică casarea sau modificarea acesteia, așa încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC M. SRL, prin administrator judiciar I.M. SPRL, împotriva deciziei civile nr. 332 din 30 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 ianuarie 2015.