ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 289/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 289/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la 17 decembrie 2012 pe rolul Tribunalului București, secția

a Vl-a civilă, reclamanta SC M. SRL a chemat în judecată pe pârâtele Banca U.T.

SA și SC E.B.C. SRL, solicitând anularea contractului de garanție imobiliară autentificat

din 17 iulie 2009 la Biroul Notarial Public A., încheiat între Banca U.T. SA și

SC M. SRL.

Prin sentința civilă nr. 5355 din 11

iulie 2013, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a respins cererea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că prin contractul de garanție imobiliară autentificat din 17 iulie 2009

de notarul public Z.R.S., dedus judecății, reclamanta SC M. SRL, în calitate de

garant ipotecar, a garantat-o pe pârâta Banca U.T. SA, în calitate de creditor garantat,

cu imobilul proprietatea sa, situat în localitatea Sebeș, str. M.K., pentru îndeplinirea

integrală și la timp a tuturor obligațiilor contractuale asumate de împrumutata

SC E.B.C. SRL prin contractul de credit din 17 iulie 2009.

A mai consemnat tribunalul că prin hotărârea

A.G.E.A din 26 iunie 2009, asociații societății reclamante au decis constituirea

în favoarea Banca U.T. SA pentru SC E.B.C. SRL a unei ipoteci de rangul 1 asupra

imobilelor societății-teren și construcții înscrise în cartea funciară, în acest

sens fiind împuterniciți S.V. și/sau D.V.C. pentru ca direct sau prin mandatar ales

să reprezinte societatea în raporturile cu Banca U.T. SA, să semneze în numele și

pentru societate contractul de garanție ipotecară și toate contractele de garanție

necesare, precum și actele adiționale referitoare la creditul aprobat prin contractul

din 26 februarie 2008 de către Banca U.T. SA în favoarea SC E.B.C. SRL sau orice

alt act juridic încheiat de părți în legătură cu acestea, semnătura acestuia fiind

opozabilă societății.

De asemenea, tribunalul a notat că actul

dedus judecății, contractul de garanție imobiliară a fost semnat pentru reclamantă

de reprezentanții săi S.V. și D.V.C., mandatați în acest sens prin hotărârea A.G.E.A.

din 26 iunie 2009, înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul

București, conform încheierii nr. 59626 din 2 iulie 2009 și publicată în Monitorul

Oficial al României nr. 4598/02.09.2009.

În considerarea celor anterior expuse,

prima instanță a apreciat ca nefondată susținerea reclamantei privind lipsa mandatului

societății pentru reprezentanții care au semnat contractul de garanție ipotecară,

pentru semnarea și garantarea contractului de credit din 17 iulie 2009.

De asemenea, în argumentarea acestei concluzii,

tribunalul a reținut că, întrucât prin contractul de credit din 17 iulie 2009 s-a

convenit o rescadentare a liniei de credit acordate conform contractului din 26

februarie 2008, primul contract poate fi apreciat ca un act adițional al ultimului.

Prima instanță a înlăturat susținerile

reclamantei referitoare la nemenționarea în cuprinsul contractului de garanție ipotecară

a actului prin care au fost împuterniciți reprezentanții săi, apreciind-o ca lipsită

de relevanță, în contextul existenței mandatului. Totodată a înlăturat și susținerea

privind lipsa raporturilor reclamantei cu societatea garantată, apreciind că nu

este de natură să atragă nulitatea contractului de garanție și că nu poate verifica

și cenzura oportunitatea deciziei de garanție, asumată de reclamantă prin hotărârea

A.G.E.A. săi, întrucât hotărârea nu a fost contestată și tribunalul nu a fost învestit

cu verificarea legalității acestui act.

Similar, prima instanță a apreciat ca neîntemeiate

și afirmațiile reclamantei referitoare la lipsa din obiectul său de activitate a

garantării/creditării persoanelor fizice și/sau juridice, reținând că garantarea

nu constituie obiect de activitate pentru a se aprecia asupra încălcării principiului

specialității invocat de reclamantă și că a fost respectată condiția formei autentice

a contractului de ipotecă.

Împotriva sentinței civile sus menționate,

reclamanta SC M. SRL prin administrator judiciar I.M. SPRL, a declarat apel, care

a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 332 din 30 aprilie 2014, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de prim

control judiciar a avut în vedere scopul contractului de credit din 17 iulie 2009

de rescadențare a liniei de credit acordată conform contractului din 26

februarie 2008, și a apreciat că și contractul de garanție ipotecară pentru garantarea

creditului contractat prin convenția din 17 iulie 2009 se referă la creditul aprobat

prin contractul din 26 februarie 2008, astfel că a reținut că încheierea sa se încadrează

în limitele mandatului acordat de societatea reclamantă împuterniciților săi prin

hotărârea A.G.E.A. din 26 iunie 2009.

În susținerea acestei concluzii, curtea

a reținut puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 926 din 14 noiembrie 2011,

pronunțată de Judecătoria Sebeș în Dosarul nr. 1471/298/2011, irevocabilă, în considerentele

căreia s-a consemnat că actul de credit din 17 iulie 2009 este adițional contractului

din 26 februarie 2008 menționat în hotărârea A.G.E.A. a societății reclamante, pentru

care mandatarii acesteia au fost împuterniciți prin mandat special să încheie acte

adiționale.

De asemenea, instanța de apel a notat că

tribunalul nu a nesocotit principiul simetriei formei actelor juridice, raportat

la lipsa formei autentice a mandatului reprezentanților reclamantei pentru semnarea

contractului de garanție imobiliară și că s-a pronunțat în limitele învestirii,

în condițiile în care reclamanta nu a invocat acest motiv de nulitate prin cererea

de chemare în judecată, ci doar prin concluziile scrise depuse la 19 iunie 2013,

ulterior reținerii cauzei în pronunțare, la 13 iunie 2013, astfel că nu a putut

fi pus în discuția contradictorie a părților.

Totodată, a reținut că motivul nu poate

face obiectul analizei direct în apel, conform prevederilor art. 294 alin. (1) C.

proc. civ. care statuează că „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza

sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi”.

Instanța de prim control judiciar a apreciat

ca nefondat și motivul suplimentar de apel ridicat de apelantă, reținând că aceasta

își invocă propria turpitudine, având în vedere că, deși reprezentată în fața primei

instanțe nu a adus la cunoștința acesteia că împotriva sa a fost deschisă procedura

insolvenței.

În acest sens a subliniat că dispozițiile

art. 87 pct. 5 C. proc. civ., care prevăd că persoanele juridice în procedura reorganizării

judiciare și falimentului vor fi citate prin administratorul judiciar ori, după

caz, lichidatorul judiciar, sunt aplicabile în măsura în care partea aflată în situația

menționată încunoștințează instanța asupra stării sale.

Împotriva deciziei civile nr. 332 din

30 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a

declarat recurs reclamanta SC M. SRL, prin administrator judiciar I.M. SPRL, invocând

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. și

solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul

admiterii apelului cu consecința schimbării în tot a sentinței primei instanțe,

admiterii acțiunii și anulării contractului de garanție imobiliară autentificat

din 17 iulie 2009 la Biroul Notarial Public A., încheiat cu Banca U.T. SA.

În motivare, autoarea căii de atac, după

expunerea parcursului procesual al litigiului, subsumat motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a interpretat greșit

actul juridic dedus judecății, schimbând natura acestuia.

În acest sens a arătat că nu poate fi apreciat

contractul din 17 iulie 2009 ca fiind un act adițional la contractul din 26

februarie 2008, întrucât între cele două acte există diferențe majore în ceea ce

privește obiectul și scopul încheierii lor.

Sub acest aspect, recurenta a precizat

că, în timp ce obiectul contractului din 26 februarie 2008 constă în acordarea unei

linii de credit în cuantum de 1.800.000 RON, contractul din 17 iulie 2009 are ca

obiect un nou credit pentru „rescadențarea liniei de credit acordată conform contractului

din 26 februarie 2008”, semnificația rescadențării fiind înlocuirea unei datorii

vechi cu alta nouă, părțile contractând un nou credit, pentru o sumă diferită și

în termeni diferiți.

De asemenea, a arătat că diferența dintre

cele două contracte se observă și în ceea ce privește scopul acestora, intenția

de a încheia două contracte diferite reflectându-se și în denumirea acestora precum

și în faptul că anterior încheierii contractului din 17 iulie 20009, părțile încheiaseră

10 acte adiționale la contractul din 26 februarie 2008, astfel că, în ipoteza în

care ar fi dorit ca și actul privind rescadențarea liniei de credit să fie un act

adițional la contractul din 26 februarie 2008, nu l-ar fi denumit ca fiind un nou

contract, cu un număr diferit de înregistrare.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a criticat hotărârea instanței de apel

pentru a fi fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale.

Din această perspectivă, a precizat că

instanța de prim control judiciar nu a analizat critica sa referitoare la nesocotirea

de către prima instanță a principiului simetriei formei actelor juridice.

A susținut în acest sens că este profund

injustă motivarea instanței de apel, conform căreia nu poate proceda la analiza

argumentelor sale referitoare la nesocotirea de către prima instanță a principiului

simetriei formei actelor juridice deoarece au fost prezentate după închiderea dezbaterilor

asupra fondului și că îi îngrădește dreptul la apărare.

A mai susținut că este lipsit de fundament

juridic argumentul instanței de apel, în sensul schimbării cauzei acțiunii prin

invocarea nerespectării principiului simetriei formei actelor juridice în apel,

făcând referire la definiția cauzei cererii de chemare în judecată și la jurisprudența

în materie.

În acest sens, autoarea căii de atac arată

că în fața ambelor instanțe de fond, în susținerea nelegalității încheierii contractului

din 17 iulie 2009, a invocat dispozițiile art. 1772 C. civ. și principiul simetriei

formei actelor juridice și a arătat că mandatul acordat prin hotărârea A.G.E.A.

din 26 iunie 2009 pentru încheierea contractului de ipotecă trebuia să îmbrace forma

autentică, condiție cerută ad validitatem ce nu a fost îndeplinită în cauză.

În continuare, a susținut că instanța de

apel a ignorat dispozițiile art. 295 C. proc. civ., care consacră caracterul devolutiv

al apelului, și în baza cărora trebuia să verifice toate aspectele de fapt și de

drept invocate în primă instanță și corectitudinea aprecierilor acesteia, refuzând

să analizeze motivul de apel referitor la nesocotirea principiului simetriei formei

actelor juridice.

A mai criticat recurenta decizia atacată

și pentru că a fi reținut în mod nelegal că instanțele de fond nu au fost învestite

cu verificarea legalității hotărârii A.G.E.A. din 26 iunie 2009 și că nu poate face

obiectul controlului judecătoresc în cauză.

O altă critică formulată de recurentă a

vizat aprecierea instanțelor de fond în sensul că nu era necesară menționarea în

cuprinsul contractului de garanție imobiliară a mandatului în baza căruia a fost

semnat în numele său.

În continuare, autoarea căii de atac a

reluat susținerile formulate prin cererea de chemare în judecată și motivele de

apel, în sensul inexistenței mandatului pentru garantarea contractului din 17

iulie 2009, motivat de faptul că împuternicirea dată prin hotărârea A.G.E.A. din

26 iunie 2009 a vizat exclusiv garantarea obligațiilor pârâtei SC E.B.C. SRL asumate

prin contractul din 26 februarie 2008 și a arătat că extinderea garanției asupra

noului credit în cuantum de 2.100.000 RON reprezintă o încălcare flagrantă a voinței

societății, exprimată în mod neechivoc prin hotărârea amintită.

Ultima critică formulată de recurentă a

vizat greșita apreciere a instanței de apel asupra incidenței în speță a dispozițiilor

art. 87 pct. 5 C. proc. civ.

Intimatele-pârâte nu au formulat întâmpinări

și nici alte apărări în cauză.

Analizând decizia atacată, prin prisma

actelor dosarului, a susținerilor părților și a normelor legale incidente, Înalta

Curte reține următoarele:

Recurenta a invocat motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora

modificarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanța, interpretând greșit

actul juridic dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia ori atunci când hotărârea este lipsită de temei legal sau

a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii.

Subsumat cazului de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susținut că instanțele

de fond au interpretat greșit contractul din 17 iulie 2009, apreciindu-l ca fiind

un act adițional la contractul din 26 februarie 2008, întrucât între cele două acte

există diferențe majore în ceea ce privește obiectul și scopul încheierii lor.

Examinarea criticii subsumate acestui motiv

de recurs relevă că recurenta nu a sesizat dezlegarea reală dată de instanțele de

fond acestei chestiuni, respectiv că aprecierea contractului din 17 iulie 2009 ca

fiind act adițional la contractul din 26 februarie 2008 a intrat în puterea lucrului

judecat prin pronunțarea sentinței civile nr. 926 din 14 noiembrie 2011, de către

Judecătoria Sebeș în Dosarul nr. 1471/298/2011, rămasă irevocabilă.

Astfel, Înalta Curte constată această critică

ca nefondată în considerarea distincției dintre efectul pozitiv și cel negativ al

autorității de lucru judecat și modalitatea în care acestea se manifestă, în speță.

Autoritatea de lucru judecat cunoaște două

manifestări procesuale, aceea de excepție (conform art. 1201 C. civ. și art. 166

C. proc. civ.) și cea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva

în legătură cu raporturile juridice dintre părți [conform art. 1200 pct. 4 și

art. 1202 alin. (2) C. civ.].

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală

(care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată),

autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de

art. 1201 C. civ., de părți, obiect și cauză (care într-adevăr, în speță, nu se

regăsește), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii se manifestă

pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte

litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazis,

el impunându-se într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă

dezlegată anterior, din nevoia de ordine și stabilitate juridică.

Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire

la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, această prezumție are caracter

absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să se

pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior.

Având în vedere efectul pozitiv al hotărârii

irevocabile anterioare, Înalta Curte va reține că în mod legal instanțele de fond

au constatat că a fost stabilit cu putere de lucru judecat caracterul de act adițional

la contractul din 26 februarie 2008 al contractului din 17 iulie 2009 prin sentința

civilă nr. 926 din 14 noiembrie 2011 a Judecătoriei Sebeș, dată în Dosarul nr. 1471/298/2011,

rămasă irevocabilă.

Astfel, în Dosarul nr. 1471/298/2011, Judecătoria

Sebeș, învestită cu judecarea contestației la executare formulată de reclamanta

din prezenta cauză, respingând acțiunea prin sentința anterior evocată a statuat

că față de scopul încheierii contractului din 17 iulie 2009, de rescadențare a împrumutului

acordat prin contractul din 26 februarie 2008, se poate aprecia că primul contract

este adițional celui de-al doilea.

Prin urmare, caracterul de act adițional

la contractul din 26 februarie 2008 al contractului din 17 iulie 2009 a fost tranșat

irevocabil prin sentința mai sus evocată, iar această chestiune nu mai poate fi

adusă în dezbatere de către recurentă, deoarece statuarea asupra sa într-un sens

contrar celui deja dezlegat ar fi de natură să încalce autoritatea de lucru judecat

manifestată pozitiv, sub forma prezumției absolute, a hotărârii anterioare.

În ceea ce privește critica formulată de

autoarea căii de atac subsumat pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., referitor la nesocotirea

principiului simetriei actelor juridice, Înalta Curte apreciază ca fiind corectă

și legală aprecierea instanței de apel în sensul că nu putea forma obiectul cenzurii

omisso medio, cu atât mai mult cu cât acest motiv de nulitate a contractului de

garanție ipotecară dedus judecății era de natură să schimbe cauza cererii de chemare

în judecată în faza procesuală a apelului.

Argumentele în susținerea acestei concluzii

rezidă în următoarele:

Potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ.,

în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare

în judecată și nici nu se pot face cereri noi.

Astfel, reținând, urmare a verificării

actelor dosarului, că reclamanta nu a învestit prima instanță cu motivul de nulitate

a contractului de garanție imobiliară constând în lipsa formei autentice a mandatului

de reprezentare ca efect al principiului simetriei formei actelor juridice, Înalta

Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a art. 294 alin.

(1) C. proc. civ., caracterul devolutiv al căii de atac operând în limitele statuate

de textul legal menționat.

Or, cum în speță, motivul de nulitate a

actului dedus judecății constând în neîndeplinirea formei autentice a mandatului,

impuse ad validitatem pentru constituirea ipotecii imobiliare conform art. 1772

C. civ. în baza principiului simetriei formei actelor juridice, presupune modificarea

cauzei cererii de chemare în judecată, respectiv a situației de fapt calificată

juridic, nu putea forma obiectul cenzurii în apel, în condițiile în care nu formase

obiectul analizei primei instanțe.

Aceasta deoarece schimbarea cauzei în apel

ar duce la analiza unui alt temei juridic față de cel examinat de instanța de fond

și a altei instituții juridice, cu regim legal distinct față de cel avut în vedere

de prima instanță.

De asemenea, Înalta Curte reține că, în

mod corect, instanța de prim control judiciar a apreciat că tribunalul a dispus

în limitele învestirii și a principiului disponibilității, în condițiile în care

reclamanta a invocat pentru prima dată motivul de nulitate mai sus evocat, cu ocazia

acordării cuvântului pe fondul cauzei conform încheierii de amânare de pronunțare

din 13 iunie 2013 și a concluziilor scrise depuse la 19 iunie 2013 ulterior rămânerii

în pronunțare (13 iunie 2013), cu depășirea primei zile de înfățișare prevăzute

ca termen limită de modificare a acțiunii conform art. 132 alin. (1) coroborat cu

art. 134 C. proc. civ.

A mai criticat recurenta decizia atacată

și pentru că a fi reținut în mod nelegal că instanțele de fond nu au fost învestite

cu verificarea legalității hotărârii A.G.E.A. din 26 iunie 2009 și că nu poate face

obiectul controlului judecătoresc în cauză.

O altă critică formulată de recurentă a

vizat aprecierea instanțelor de fond în sensul că nu era necesară menționarea în

cuprinsul contractului de garanție imobiliară a mandatului în baza căruia a fost

semnat în numele său.

Înalta Curte nu poate primi nici criticile

formulate de recurentă referitor la pretinsa neanalizare a hotărârii A.G.E.A. din

26 iunie 2009 și la nemenționarea în cuprinsul contractului de garanție imobiliară

a mandatului în baza căruia a fost semnat în numele său.

Argumentele avute în vedere în susținerea

acestei concluzii constau în aceea că interpretarea recurentei este una eronată

și că instanțele de fond, referindu-se la faptul că hotărârea A.G.E.A. din 26

iunie 2009 nu poate face obiectul controlului judecătoresc în cauză, au subliniat

faptul că nu au fost învestite cu un capăt de cerere care să aibă ca obiect actul

respectiv, dar așa cum rezultă din considerentele hotărârilor pronunțate, ambele

instanțe l-au analizat prin raportare la contractul de garanție a cărui nulitate

s-a solicitat a fi constatată, în limitele impuse de respectarea principiului disponibilității.

Similară este situația și în ceea ce privește

lipsa mențiunii mandatului reprezentanților recurentei în contractul de garanție

imobiliară, în condițiile în care nicio normă legală nu condiționează valabilitatea

actului de o atare mențiune, iar mandatul a fost dat prin hotărârea A.G.E.A. din

26 iunie 2009, înscrisă la Oficiul Registrului Comerțului și publicată în Monitorul

Oficial, fiind astfel opozabilă erga omnes.

Nefondată este și pretinsa încălcare a

dispozițiilor art. 87 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care reclamanta nu

a încunoștințat instanța despre intrarea sa în procedura insolvenței, critica sa

vizând faptul că nu a fost citată prin administratorul judiciar, a fost în mod corect

apreciată de instanța de prim control judiciar ca semnificând practic invocarea

propriei turpitudini.

În sprijinul acestei concluzii se situează

și dispozițiile art. 98 C. proc. civ., care statuează că „schimbarea domiciliului

uneia din părți în timpul judecății trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă,

să fie adusă la cunoștința instanței prin petiție la dosar (...)”.

Astfel, în condițiile în care legiuitorul

a ales să sancționeze partea pentru neîncunoștiințarea instanței cu privire la schimbarea

domiciliului/sediului său, cu atât mai mult nu poate fi sancționată hotărârea instanței

pentru a nu fi făcut aplicarea unei dispoziții legale în materia citării, în condițiile

în care partea nu a făcut demersurile necesare atragerii incidenței normei respective.

Având în vedere considerentele expuse mai

sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală și că motivele de nelegalitate

invocate nu justifică casarea sau modificarea acesteia, așa încât, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de recurenta-reclamantă SC M. SRL, prin administrator judiciar I.M. SPRL, împotriva

deciziei civile nr. 332 din 30 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

30 ianuarie 2015.