ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 196/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 196/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 3750 din 4 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția

a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr.

1512/100/2012 s-a admis cererea formulată de către reclamanții A.B., A.E.T., P.A.

și P.A.D., în contradictoriu cu pârâții Banca T. SA, Sucursala Baia Mare și SC

D.C. SRL, prin lichidator judiciar C&C., Cabinete asociate de practicieni

în insolvență și s-au constatat stinse contractele de fidejusiune pentru

persoane fizice din data de 22 decembrie 2009 încheiate între reclamanți, în

calitate de fidejusori și pârâta Banca T. SA Sucursala Baia Mare, în calitate

de creditor în vederea garantării obligațiilor de plată stabilite prin

contractul de credit din data de 31 ianuarie 2008 și actul adițional din 22

decembrie 2009, la acest contract, încheiat între pârâta Banca T. SA Sucursala

Baia Mare, în calitate de creditor, pârâta SC D.C. SRL în calitate de debitor

garant și reclamanți, în calitate de garanți.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că între pârâta Banca T. SA, în calitate de creditor,

pârâta SC D.C. SRL în calitate de împrumutat/garant și cei patru reclamanți, în

calitate de garanți fidejusori s-a încheiat contractul de credit din 31

ianuarie 2008 prin care s-a acordat pârâtei SC D.C. SRL de către pârâta Banca T.

SA un credit în sumă de 524.000 RON a cărui restituire a fost garantată cu mai

multe garanții: garanție reală mobiliară înscrisă la A.E.G.R.M. conform

contractului din data 31 ianuarie 2008 completat cu actele adiționale din data

de 19 iunie 2009 și din data de 22 decembrie 2009; 3 bilete la ordin în alb

emise de SC D.C. SRL în favoarea Băncii T. SA stipulate la vedere, fără

protest, avalizate de către P.A.D. și A.B. în nume propriu; garanție personală,

fidejusiune, constituită de P.A.D. și P.A. conform contractului din data de 22

decembrie 2009 și garanție personală, fidejusiune, constituită de A.B. și A.E.T.

conform contractului din data de 22 decembrie 2009; ipotecă de rang I asupra

unor imobile proprietatea împrumutatei SC D.C. SRL, conform contractului de ipotecă

din data de 31 ianuarie 2008 completat cu actul adițional din data de 22

decembrie 2009.

Conform clauzelor înscrise în art. 4 din

cele două contracte de fidejusiune, reclamanții au renunțat la beneficiul de discuțiune

și diviziune, având astfel situația unor codebitori solidari. Ulterior încheierii

contractului de credit a actelor adiționale și a contractului de fidejusiune, împotriva

pârâtei SC D.C. SRL fiind deschisă, conform Legi nr. 85/2006, procedura de faliment

în Dosarul nr. 4700/100/2010, prin încheierea nr. 2460 din 27 iulie 2010 a fost

numit în calitate de lichidator C&C., Cabinete asociate de practicieni în insolvență.

Pârâta Banca T. SA a depus declarație de

creanță, la data de 20 septembrie 2010, în baza acestui contract de credit și a

actelor adiționale, ulterior termenului limită de 24 august 2010 stabilit prin încheierea

de deschidere a procedurii pentru înregistrarea cererii de creanță, potrivit

art. 62, alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/206.

Ulterior, pârâta Banca T. SA a demarat

procedura de executare silită împotriva celor patru reclamanți în condițiile C.

proc. civ., executare începută în dosarul execuțional nr. X/2011, prin somațiile

emise la data de 15 mai 2011 de către executorul bancar din care rezultă că titlurile

executorii sunt reprezentante de contractul de credit din data de 31 ianuarie 2008

și actele adiționale, precum și cele două contracte de fidejusiune.

Reclamanții au invocat ca și cauză principală

de încetare a contractelor de fidejusiune dispozițiile art. 1682 C. civ., în conformitate

cu care fidejusorul se liberează de garanția sa când nu poate să intre în drepturile,

privilegiile și ipotecile creditorului din cauza acestuia. Acest text de lege reglementează

un mod specific de stingere a fidejusiunii necondiționat de soarta creanței principale.

Deoarece pârâta Banca T. SA, Sucursala

Baia Mare a pierdut calitatea de creditor îndreptățit să participe la procedură

a pierdut totodată și calitatea de creditor garantat, adică posibilitatea de valorificare,

pentru acoperirea creanței sale, a celor două imobile asupra cărora s-au instituit

ipoteci conform contractului de ipotecă din data de 31 ianuarie 2008.

Modul special de stingere a fidejusiunii

prevăzut de art. 1682 C. civ. are în vedere cazul în care din culpa creditorului

încetează ipoteca sau privilegiile pe care fidejusorul nu le mai poate valorifica

pe calea acțiunii în regres pe care este îndreptățit să o exercite, potrivit

art. 1169 C. civ., în cazul care a fost urmărit de către creditor și a achitat integral

datoria principală, astfel că, Tribunalul Maramureș a constatat că sunt îndeplinite

cele două condiții pentru ca reclamanții să poată opune creditorului art. 1682 C.

civ., cu consecința stingerii fidejusiunii.

Împotriva acestei sentințe, pârâta Banca

T. SA Cluj prin Sucursala Baia Mare a declarat apel, criticând soluția pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 209/2014 din 27 mai

2014 a respins apelul declarat de pârâta Banca T. SA Cluj prin Sucursala Baia

Mare împotriva sentinței civile nr. 3750 din 4 iunie 2013, pronunțată de către Tribunalul

Maramureș.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a reținut că, argumentele susținute de apelantă nu blochează aplicarea dispozițiilor

art. 1682 C. civ., care constituie un caz specific de stingere a fidejusiunii, incident

pentru că apelanta a pierdut, pe de o parte dreptul de realizare a creanței împotriva

debitoarei și în subsidiar a pierdut și dreptul accesoriu de ipotecă pe care îl

deținea asupra bunurilor debitoarei anterior enunțate.

În ceea ce privește dreptul de regres,

instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 1670 C. civ., potrivit cărora,

dreptul de regres nu se naște independent și automat, ci reprezintă o consecință

a subrogării în drepturile creditorului principal împotriva debitorului, nu împotriva

altor garanți ai datoriei acestuia, indiferent de modalitatea în care s-a născut

garanția, or în condițiile în care apelanta a pierdut orice posibilitate de acțiune

împotriva debitoarei, nici posibilitatea de subrogare nu mai există pentru intimații

persoane fizice, deoarece dreptul de subrogare și implicit regres este legat de

dreptul creditorului principal la acțiune împotriva debitoarei.

Împotriva acestei decizii, în termen legal,

pârâta Banca T. SA Cluj prin Sucursala Baia Mare a declarat recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea

în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, modificarea sentinței

pronunțate de Tribunalul Maramureș și, pe cale de consecință respingerea ca nefondată

a acțiunii în constatarea stingerii fidejusiunii formulată de reclamanți.

Criticile aduse deciziei atacate se referă

în esență la faptul că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu

aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., întrucât aceasta a fost pronunțată fără a fi avute în vedere dispozițiile

legale și efectele juridice specifice ce vizează obligațiile solidare asumate de

intimații-reclamanți, coroborate cu dispozițiile art. 137 alin. (3) și art. 102

alin. (2) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările ulterioare,

texte de lege invocate și în susținerea apelului declarat.

În acest sens recurenta susține că, pentru

a pronunța decizia atacată, instanța de apel a avut în vedere ca principal argument

faptul că, din cauza creditorului, fidejusorii și-au pierdut posibilitatea regresului,

raționament fundamentat doar pe dispozițiile C. civ., fără a se ține seama și de

dispozițiile din Legea insolvenței.

În raport de aceste susțineri, recurenta

apreciază că, întrucât Legea nr. 85/2006 este o lege specială, ce derogă de la dreptul

comun, C. civ., prevederile Legii nr. 85/2006 se aplică cu prioritate, instanța

de apel trebuia să țină seama de acestea, astfel că, prin soluția pronunțată, în

mod greșit Curtea de Apel Cluj a considerat că sunt incidente dispozițiile art.

1682 C. civ., fără a ține cont de dispozițiile speciale cuprinse în Legea nr. 85/2006,

invocate de pârâtă și în apel.

Mai susține recurenta, că așa cum a invocat

în fața celor două instanțe, având în vedere faptul că prin contractele de fidejusiune

încheiate cu banca intimații-reclamanți s-au obligat în solidar cu debitoarea SC

D.C. SRL la rambursarea creditului și au renunțat expres la beneficiul de discuțiune

și diviziune, banca, în calitate de creditoare are alegerea de a stabili și valorifica

maniera de recuperare a creanțelor.

Astfel, chiar dacă banca nu își poate valorifica

drepturile împotriva debitoarei SC D.C. SRL în cadrul procedurii falimentului, în

Dosar nr. 4700/100/2010 al Tribunalului Maramureș, dreptul de creanță al băncii

subzistă, creanța acesteia fiind certă, lichidă și exigibilă, rezultând din contractul

de credit din 31 ianuarie 2008, completat cu actele adiționale ulterioare.

În acest sens, recurenta susține că modalitatea

de recuperare a creanței este atributul exclusiv al creditoarei Banca T. SA, în

calitate de titulară a dreptului de creanță față de debitorii obligați solidari,

respectiv SC D.C. SRL și cei patru intimați-fidejuson, iar faptul că legea îi recunoaște

băncii dreptul de a dispune asupra modalității concrete de recuperare a creanței

nu echivalează cu o atitudine culpabilă, banca având interes pentru a-și recupera

creanța în mod individual.

În acest context, recurenta apreciază că,

în mod greșit instanța de apel a reținut excepția stingerii fidejusiunii prevăzută

de art. 1682 C. civ., ținând cont și de faptul că intimații fidejusori prin clauzele

contractuale asumate, au renunțat expres la beneficiul de discuțiune prevăzut de

art. 1662 C. civ. și la invocarea oricăror excepții pe care le-ar putea ridica,

în legătură cu raportul juridic de fidejusiune sau în legătură cu obligația garantată,

contractul fiind legea părților, conform art. 969 C. civ. Fidejusiunea constituită

de reclamanți prin încheierea contractelor de fidejusiune din 22 decembrie 2009,

în opinia pârâtei nu este stinsă, ci își produce efectele în continuare față de

toate părțile contractante.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data

de 19 ianuarie 2015, intimații-reclamanți A.B., A.E.T., P.A., P.A.D. au solicitat

respingerea recursului declarat de recurentă și menținerea deciziei instanței de

apel ca fiind legală și temeinică.

Analizând criticile aduse deciziei atacate

în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt

nefondate, urmând ca recursul declarat de pârâta Banca T. SA Cluj prin Sucursala

Baia Mare să fie respins, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește critica recurentei,

potrivit căreia, hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât a fost pronunțată

fără să aibă în vedere dispozițiile legale, invocate de pârâtă, ce vizează obligațiile

solidare asumate de intimații-reclamanți, coroborate cu dispozițiile art. 137

alin. (3) și art. 102 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței,

cu modificările ulterioare, se constată că nu poate fi primită.

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 85/2006

privind procedura insolvenței, prevăd la art. 102 alin. (2) „creditorii conservă

acțiunile lor, pentru întreaga valoare a creanțelor, împotriva codebitorilor și

a fidejusorilor debitorului, chiar dacă au votat pentru acceptarea planului”, iar

în conformitate cu art. 137 alin. (3) „descărcarea de obligații a debitorului nu

atrage descărcarea de obligații a fidejusorului sau a codebitorului principal”.

Conform art. 299 alin. (1) C. proc.

civ., obiectul recursului îl reprezintă hotărârea pronunțată în etapa procesuală

a apelului, fiind o cale de atac ce nu poate fi exercitată omisso medio, fără ca

motivele invocate în recurs să fi făcut obiectul analizei instanței de apel, evident

fiind exclusă ipoteza prevăzută de art. 306 alin. (2) C. proc. civ., care oricum

nu se poate reține în legătură cu dispozițiile legale menționate.

Astfel, recursul poate fi exercitat numai

pentru criticile ce au făcut obiectul analizei instanței anterioare, și care, implicit,

au fost cuprinse în motivele de apel.

Aceasta este una din aplicațiile principiului

legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului,

limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care

au fost aduse și în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad

de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară s-ar ajunge la situația ca anumite

apărări, susțineri ale părților să fie analizate de o singură instanță, fără a mai

beneficia de cenzura instanței ierarhic superioare, așa cum s-ar întâmpla în cazul

în care ar fi invocate pentru prima oară de instanța investită cu calea extraordinară

de atac.

În speță, aceste critici formulate de pârâta

Banca T. SA Cluj prin Sucursala Baia Mare, respectiv neaplicarea dispozițiilor dispozițiile

art. 137 alin. (3) și art. 102 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, sunt făcute pentru

prima dată în recurs și ca atare nu vizează decizia atacată, în condițiile în care

nu au format obiectul analizei instanței de apel, fiind astfel susținute omisso

medio, argument în considerarea căruia nu pot forma obiectul cenzurii instanței

de recurs.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită

a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.

Din perspectiva acestui motiv de recurs,

recurenta a pus în discuție greșita aplicare a legii, respectiv reținerea de către

instanța de apel a incidenței dispozițiilor art. 1682 C. civ., față de dispozițiile

Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, în contextul în care răspunderea

reclamanților ar fi exclusiv o răspundere solidară întemeiată pe renunțarea la beneficiul

de diviziune și discuțiune, iar nu o răspundere subsidiară și solidară decurgând

dintr-un contract de fidejusiune.

Acest motiv de recurs se constată că este

nefondat întrucât, așa cum, în mod corect a reținut instanța de apel, cauza de încetare

a contractului de fidejusiune se întemeiază pe dispozițiile prevederilor art. 1682

C. civ. privitoare la stingerea fideiusiunii, care este o situație de excepție,

ale cărei elemente sunt întrunite în speță, fiind îndeplinite cele două condiții

pentru ca art. 1682 să fie opus creditorului cu consecința stingerii fideiusiunii.

În acest sens se reține că, modul special

de stingere a fidejusiunii prevăzut de art. 1682 C. civ. are în vedere cazul în

care din culpa creditorului se pierd ipoteca sau privilegiile pe care fidejusorul

nu le mai poate valorifica pe calea acțiunii în regres pe care este îndreptățit

să o exercite, potrivit art. 1669 C. civ., în cazul care a fost urmărit de către

creditor și a achitat integral datoria principală.

Din această perspectivă se constatată că,

s-a argumentat corect prin decizia recurată că sunt îndeplinite cele două condiții

pentru ca reclamanții să poată opune creditorului art. 1682 C. civ., cu consecința

stingerii fidejusiunii, iar culpa recurentei Banca T. SA decurge din omisiunea depunerii

declarației de creanță în termenul legal, deși a fost notificată de practicianul

în insolventă cu respectarea dispozițiilor art. 61 din Legea nr. 85/2006.

Prin urmare, se reține că este îndeplinită

și cea de a doua cerință a vătămării reclamanților datorită faptului că, din raportul

din 30 noiembrie 2010 încheiat de către lichidator în procedura insolvenței publicat

în buletinul procedurilor de insolventă din 24 decembrie 2010 reiese că, cele două

imobile identificate în cartea funciară Baia Mare, asupra cărora banca avea constituite

legal dreptul de ipotecă și înscrise în cărțile funciare au rangul I, au fost valorificate

în procedura de lichidare și nu mai pot face astfel obiectul unei garanții.

În acest context, se reține că, în mod

corect instanța de apel a constatat că este de esența instituției fidejusiunii faptul

că, prin plată garantul dobândește posibilitatea legală de a se subroga în toate

drepturile și garanțiile care aparțineau creditorului, conform prevederilor

art. 1673 C. civ., iar cum pârâta Banca T. SA Cluj prin Sucursala Baia Mare nu a

depus declarație de creanță în dosarul de insolvență al debitoarei garantate SC

D.C. SRL, reclamanții sunt în imposibilitate de a se subroga în drepturile și garanțiile

creditoarei independent de dispozițiile Legii insolvenței nr. 85/2006, în cauză

fiind incident cazul de încetare legală a fideiusiunii prevăzut de art. 1682 C.

civ., ca urmare a culpei creditoarei, independent de orice demers cum ar fi înscrierea

reclamanților-intimați în tabelul de creanțe al debitoarei.

Astfel, Banca T. SA, Sucursala Baia Mare

a pierdut calitatea de creditor îndreptățit să participe la procedura de insolvență,

precum și calitatea de creditor garantat, adică posibilitatea de valorificare, pentru

acoperirea creanței sale, a celor două imobile asupra cărora s-au instituit ipoteci

conform contractului de ipotecă din 31 ianuarie 2008.

Având în vedere că au fost valorificate

în cadrul procedurii de insolvență imobilele grevate de garanții imobiliare, proprietatea

debitorului principal SC D.C. SRL, care au constituit garanția creditului conform

contractului de ipotecă din 31 ianuarie 2008, în eventualitatea în care reclamanții

intimați s-ar subroga în drepturile băncii pârâte, aceștia nu mai pot beneficia

de contractele de ipotecă care au garantat creditul.

În această situație se constată că, subrogarea

în drepturile și garanțiile creditoarei este imposibilă și din perspectiva faptului

că, nefiind înscrisă la masa credală s-a pierdut orice posibilitate de valorificare

reală a garanțiilor aferente creanței garantate de reclamanți, respectiv două contracte

de ipotecă având ca obiect bunuri imobile proprietatea debitoarei principale.

În ceea ce privește susținerea recurentei,

potrivit căreia, prin contractele de fidejusiune încheiate cu banca, reclamanții

s-au obligat în mod solidar cu debitoarea SC D.C. SRL la rambursarea creditului

și au renunțat expres la beneficiul de discuțiune și diviziune, astfel că, banca,

în calitate de creditoare, are alegerea de a stabili și valorifica maniera de recuperare

a creanțelor, în calitate de titulari a dreptului de creanță față de debitorii obligați

solidari, se constată că nu poate fi primită.

Aceasta deoarece, susținerile recurentei

nu sunt în măsură să înlăture aplicarea dispozițiilor art. 1682 C. civ., care constituie

un caz specific de stingere a fidejusiunii, incident pentru că recurenta a pierdut

pe de o parte dreptul de realizare a creanței împotriva debitoarei și în subsidiar

a pierdut și dreptul accesoriu de ipotecă pe care îl deținea asupra bunurilor debitoarei

anterior enunțate.

În ceea ce privește dreptul de regres,

prevăzut de dispozițiile art. 1670 C. civ., acesta reprezintă o consecință a subrogării

în drepturile creditorului principal împotriva debitorului, nu împotriva altor garanți

ai datoriei acestuia, indiferent de modalitatea în care s-a născut garanția, or

în condițiile în care, recurenta a pierdut orice posibilitate de acțiune împotriva

debitoarei, nici posibilitatea de subrogare nu mai există pentru intimații persoane

fizice, deoarece dreptul de subrogare și implicit regres este legat de dreptul creditorului

principal la acțiune împotriva debitoarei.

Față de aceste considerente, Înalta Curte

constată că instanța de apel a apreciat corect asupra normelor legale incidente

și a făcut o corectă aplicare a acestora la situația de fapt stabilită, urmând ca

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să respingă ca nefondat recursul declarat

de pârâta Banca T. SA Cluj prin Sucursala Baia Mare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâta Banca T. SA Cluj prin Sucursala Baia Mare împotriva deciziei civile

nr. 209/2014 din 27 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27

ianuarie 2015.