ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2594/2015

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București nr. 44914/299/2012, la data de 19 septembrie 2012, reclamantul S.M.F., în calitate de moștenitor legal, descendent de gradul II al defunctului P.D., a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București solicitând instanței să se constate ilegalitatea și nevalabilitatea ieșirii din patrimoniul titularului dreptului real principal, P.D. a apartamentului nr. 2 situat în București str. A.I. 45 (Bulevardul L.C.), b-du. R. 45, poziția nr. 5628 din anexă la Decretul nr. 92/1950; nevalabilitatea titlurilor statului asupra acestor imobile; restituirea în proprietate și liniștită posesie a imobilului preluate abuziv; în subsidiar, dacă se va constata, că imobilele nu pot fi restituite în natură, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum de 50.000 euro.

Prin sentința civilă nr. 572 din 13 mai 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea, formulată de reclamant, ca fiind inadmisibilă. Împotriva sentinței instanței de fond a formulat apel reclamantul S.M.F., iar prin decizia nr. 191-A din 17 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut în esență, că în mod corect tribunalul a respins acțiunea formulată de reclamant, ca inadmisibilă, apreciind că apelantul nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar faptul că se invocă prevederile Legii nr. 165/2013, care nu presupun o repunere în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 și are ca scop urgentarea măsurilor de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, nu justifică temeiul juridic al cererii sale.

S-a mai considerat că în mod corect, instanța fondului, a avut în vedere principiile enunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în deciziile în interesul legii nr. 20/2007, nr. 33/2008 și nr. 27/2011 și având în vedere că apelantul nu și-a exercitat acest drept în temeiul Legii nr. 10/2001 sau anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, va trebui să se supună condițiilor de fond și de formă de la data la care a investit instanța de judecată. Nu au fost reținute nici criticile apelantului, întemeiate pe jurispradența C.E.D.O., pe considerentul că instituirea unei procedurii prealabile nu reprezintă o îngrădire a accesului la justiție, întrucât, dreptul său nu este unul actual, iar procedura judiciară nu poate înlocui sau substitui procedura prealabilă, atunci când aceasta este reglementată în mod expres de lege.

Împotriva acestei decizii a promovat recurs reclamantul S.M.F., prin care, în esență, a susținut că nu se face distincție între jurisprudența C.E.D.O. și hotărârile pilot cu caracter normativ care, în temeiul prevederilor art. 20 din Constituție, se aplică direct în dreptul intern, arătând că pentru un caz identic, România a fost obligată sa adopte Legea nr. 165/2013, sub sancțiunea excluderii din Consiliul Europei. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a solicitat și repunerea în termenul de declararea a recursului, în condițiile art. 103 C. proc. civ. La termenul de judecată din 19 noiembrie 2015, Înalta Curte a invocat din oficiu excepția tardivității declarării recursului, pe care o va analiza cu prioritate, în temeiul prevederilor art. 137 alin. (1) C. proc.

civ. Cu privire la cererea de repunere în termenul de declarare a recursului, în raport de dispozițiile art. 103 C. proc. civ., se reține că reclamantul, deși formulează această solicitare prin cererea de recurs, în conținutul acesteia nu arată de ce nu ar trebui atrasă sancțiunea decăderii, respectiv, cazul prevăzut de lege, ori, împrejurarea mai presus de voința sa, prin care a fost împiedicat să exercite calea de atac. Cum reclamantul nu-și susține în nici un fel cererea, va fi aplicată sancțiunea prevăzută de textul invocat chiar de recurent, urmând a fi respinsă cererea de repunere în termenul de declarare a recursului. Astfel, cererea de recurs va fi respinsă, ca tardiv formulată, pentru considerentele ce succed: Conform art. 301 C. proc.

civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, iar potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei. În speță, decizia instanței de apel a fost comunicată recurentului reclamant la data de 8 mai 2015, iar cererea de recurs a fost depusă la data de 10 august 2015, cu depășirea termenul legal de 15 zile, împlinit în speță, la data de 24 mai 2015, raportat la modul de calcul pe zile libere, prevăzut de art. 101 alin. (1) și (5) C. proc.

civ. pentru termenele statornicite pe zile, cum este și cel din recurs. De precizat că, reclamantul a indicat o adresă pentru comunicarea actelor de procedură la apărătorul său prin notele scrise depuse după închiderea dezbaterilor, însă, această situație nu este de natură a produce consecințe juridice asupra exercitării în termen a recursului, cotă vreme notele scrise nu au fost depuse în timpul judecății, potrivit art. 98 C. proc. civ., ci după închiderea dezbaterilor, ceea ce echivalează cu neaducerea la cunoștință instanței a schimbării domiciliului procesual ales al reclamantului. Pe de altă parte, chiar dacă alegerea de domiciliu s-ar fi realizat cu nerespectarea prevederilor art. 98 C. proc.

civ., actul procedural al comunicării deciziei recurate realizat în aceste condiții ar fi putut fi sancționat cu nulitatea relativă ce putea fi invocată numai de către partea vătămată, în speță recurentul reclamant, care însă nu a invocat o asemenea excepție în susținerea cererii de repunere în termen. În consecință, rezultă că actul procedural al comunicării deciziei recurate s-a îndeplinit legal, la vechiul domiciliu ales al reclamantului. Pe cale de consecință, având în vedere că recurentul reclamant nu a făcut dovada depunerii recursului promovat în termenul legal și nici nu a motivat cererea sa de repunere în termenul de declarare a recursului, față de prevederile art. 103 alin. (1), raportat la art. 301 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca tardiv, formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de repunere în termenul de declarare a recursului. Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul S.M.F. împotriva deciziei nr. 191-A din 17 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a Ill-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2015.