ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2594/2015

Asupra cauzei de față constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București nr.

44914/299/2012, la data de 19 septembrie 2012, reclamantul S.M.F., în calitate

de moștenitor legal, descendent de gradul II al defunctului P.D., a chemat în

judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și

Municipiul București solicitând instanței să se constate ilegalitatea și

nevalabilitatea ieșirii din patrimoniul titularului dreptului real principal, P.D.

a apartamentului nr. 2 situat în București str. A.I. 45 (Bulevardul L.C.), b-du.

R. 45, poziția nr. 5628 din anexă la Decretul nr. 92/1950; nevalabilitatea titlurilor

statului asupra acestor imobile; restituirea în proprietate și liniștită posesie

a imobilului preluate abuziv; în subsidiar, dacă se va constata, că imobilele nu

pot fi restituite în natură, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în

cuantum de 50.000 euro.

Prin sentința civilă nr. 572 din 13

mai 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a admis excepția inadmisibilității acțiunii

și a respins acțiunea, formulată de reclamant, ca fiind inadmisibilă.

Împotriva sentinței instanței de fond a

formulat apel reclamantul S.M.F., iar prin decizia nr. 191-A din 17 aprilie 2015

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie,

a fost respins, ca

nefondat.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut în esență, că în mod

corect tribunalul a respins acțiunea formulată de reclamant, ca inadmisibilă, apreciind

că apelantul nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar faptul că se

invocă prevederile Legii nr. 165/2013, care nu presupun o repunere în termenul prevăzut

de Legea nr. 10/2001 și are ca scop urgentarea măsurilor de punere în aplicare a

Legii nr. 10/2001, nu justifică temeiul juridic al cererii sale. S-a mai considerat

că în mod corect, instanța fondului, a avut în vedere principiile enunțate de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în deciziile în interesul legii nr. 20/2007, nr. 33/2008

și nr. 27/2011 și având în vedere că apelantul nu și-a exercitat acest drept în

temeiul Legii nr. 10/2001 sau anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013,

cu modificările și completările ulterioare, va trebui să se supună condițiilor de

fond și de formă de la data la care a investit instanța de judecată. Nu au fost

reținute nici criticile apelantului, întemeiate pe jurispradența C.E.D.O., pe considerentul

că instituirea unei procedurii prealabile nu reprezintă o îngrădire a accesului

la justiție, întrucât, dreptul său nu este unul actual, iar procedura judiciară

nu poate înlocui sau substitui procedura prealabilă, atunci când aceasta este reglementată

în mod expres de lege.

Împotriva acestei decizii a promovat recurs

reclamantul S.M.F.,

prin care,

în esență, a susținut că nu se face distincție între jurisprudența C.E.D.O. și hotărârile

pilot cu caracter normativ care, în temeiul prevederilor art. 20 din Constituție,

se aplică direct în dreptul intern, arătând că pentru un caz identic, România a

fost obligată sa adopte Legea nr. 165/2013, sub sancțiunea excluderii din Consiliul

Europei.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a solicitat și repunerea în termenul de

declararea a recursului, în condițiile art. 103 C. proc. civ.

La termenul de judecată din 19 noiembrie

2015, Înalta Curte a invocat din oficiu excepția tardivității declarării recursului,

pe care o va analiza cu prioritate, în temeiul prevederilor art. 137 alin. (1) C.

proc. civ.

Cu privire la cererea de repunere în termenul

de declarare a recursului, în raport de dispozițiile art. 103 C. proc. civ., se

reține că reclamantul, deși formulează această solicitare prin cererea de recurs,

în conținutul acesteia nu arată de ce nu ar trebui atrasă sancțiunea decăderii,

respectiv, cazul prevăzut de lege, ori, împrejurarea mai presus de voința sa, prin

care a fost împiedicat să exercite calea de atac. Cum reclamantul nu-și susține

în nici un fel cererea, va fi aplicată sancțiunea prevăzută de textul invocat chiar

de recurent, urmând a fi respinsă cererea de repunere în termenul de declarare a

recursului.

Astfel, cererea de recurs va fi respinsă,

ca tardiv formulată, pentru considerentele ce succed:

Conform art. 301 C. proc. civ., termenul

de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel,

iar potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac

și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea,

afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată

printr-o împrejurare mai presus de voința ei.

În speță, decizia instanței de apel a fost

comunicată recurentului reclamant la data de 8 mai 2015, iar cererea de recurs a

fost depusă la data de 10 august 2015, cu depășirea termenul legal de 15 zile, împlinit

în speță, la data de 24 mai 2015, raportat la modul de calcul pe zile libere, prevăzut

de art. 101 alin. (1) și (5) C. proc. civ. pentru termenele statornicite pe zile,

cum este și cel din recurs.

De precizat că, reclamantul a indicat o

adresă pentru comunicarea actelor de procedură la apărătorul său prin notele scrise

depuse după închiderea dezbaterilor, însă, această situație nu este de natură a

produce consecințe juridice asupra exercitării în termen a recursului, cotă vreme

notele scrise nu au fost depuse în timpul judecății, potrivit art. 98 C. proc. civ.,

ci după închiderea dezbaterilor, ceea ce echivalează cu neaducerea la cunoștință

instanței a schimbării domiciliului procesual ales al reclamantului.

Pe de altă parte, chiar dacă alegerea de

domiciliu s-ar fi realizat cu nerespectarea prevederilor art. 98 C. proc. civ.,

actul procedural al comunicării deciziei recurate realizat în aceste condiții ar

fi putut fi sancționat cu nulitatea relativă ce putea fi invocată numai de către

partea vătămată, în speță recurentul reclamant, care însă nu a invocat o asemenea

excepție în susținerea cererii de repunere în termen.

În consecință, rezultă că actul procedural

al comunicării deciziei recurate s-a îndeplinit legal, la vechiul domiciliu ales

al reclamantului.

Pe cale de consecință, având în vedere

că recurentul reclamant nu a făcut dovada depunerii recursului promovat în termenul

legal și nici nu a motivat cererea sa de repunere în termenul de declarare a recursului,

față de prevederile art. 103 alin. (1), raportat la art. 301 C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul, ca tardiv, formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere în termenul

de declarare a recursului.

Respinge, ca tardiv, recursul declarat

de reclamantul S.M.F. împotriva deciziei nr. 191-A din 17 aprilie 2015 a Curții

de Apel București, secția a Ill-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19

noiembrie 2015.