ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1910/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1910/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra recursului declarat

de partea civilă A.N.A.F. prin D.G.F.P. Hunedoara împotriva Deciziei penale nr.

10/A/2013 din 22 ianuarie 2013 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția penală și

pentru cauze cu minori, în baza actelor dosarului, constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 175 din 18 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul

Hunedoara, în Dosarul nr. 2649/97/2012, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A.A.,

domiciliat în Orăștie, județul Hunedoara, fără antecedente penale, pentru

infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

Instanța a lăsat nesoluționată

acțiunea civilă a cauzei promovată de partea civilă D.G.F.P. a Județului

Hunedoara.

Cheltuielile judiciare în cuantum de

350 lei au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut următoarele:

Prin procesul - verbal întocmit la 09

noiembrie 2010 în urma inspecției fiscale la A.A. - I.F. s-a reținut că la

sfârșitul anului 2007, cifra de afaceri a acestei persoane juridice a depășit

echivalentul a 35.000 euro, respectiv din registrul de încasări al

întreprinderii rezultau încasări de 119.063,55 lei, iar in decembrie 2007

încasări de 138.483,47 lei, sumă ce reprezintă cifra de afaceri a întreprinderii

pentru anul 2007 (filele 21 - 22 și filele 9-15 dosar urmărire penală).

Instanța de fond a reținut că,

potrivit disp. art. 152 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 - C. fisc. - așa cum

acesta era în vigoare la data inspecției fiscale: „Persoana impozabilă

stabilită în România conform art. 125

1

alin. (2) lit. a), a cărei

cifră de afaceri anuală, declarată sau realizată, este inferioară plafonului de

35.000 euro, al cărei echivalent în lei se stabilește la cursul de schimb comunicat

de B.N.R. (...) poate aplica scutirea de taxă (taxă pe valoarea adăugată -

n.n.) numită în continuare regim special de scutire."

Prin O.U.G. nr. 24/2012, textul art.

152 alin. (1) al Legii nr. 571/2003 a fost modificat în sensul că plafonul până

la care a fost aplicată scutirea de taxă este 65.000 euro, sau echivalent lei,

adică 220.000 lei.

Această modificare legislativă, face

ca în prezent, latura obiectivă a infracțiunii de evaziune fiscală reținută în

sarcina inculpatului să nu mai subziste, majorarea plafonului până la care se

poate beneficia de regimul special de scutire de la plata T.V.A. făcând astfel

ca, în acest moment, să nu mai fie mtrunite elementele constitutive ale

infracțiunii de evaziune fiscală imputată inculpatului.

Instanța de fond a apreciat că nu se

poate vorbi de intervenția unei legi penale mai favorabile, O.U.G. nr. 24/2012

nefiind lege penală și nici despre o dezmcriminare a faptei, întrucât

infracțiunea de evaziune fiscală prin nedeclararea ca plătitor de T.V.A.

continuă să fie prevăzută de lege ca infracțiune, însă numai de la plafonul de

65.000 euro sau 220.000 lei cifră de afaceri.

Pentru aceste considerente s-a dispus

achitarea inculpatului A.A. pentru infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale,

în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C.

proc. pen.

Instanța a lăsat nesoluționată

acțiunea civilă, reținând că partea civilă are posibilitatea de a acționa pe

inculpat în fața instanței civile pentru recuperarea T.V.A. datorat de la data

depășirii vechiului plafon de 35.000 euro și până la intrarea în vigoare a

O.U.G. nr. 24/2012 sau revenirea sub plafonul legal până la care Î.F. A.A.

beneficia de regimul special de scutire de la plata T.V.A., dacă pentru această

perioadă se va dovedi că întreprinderea ar fi trebuit să plătească T.V.A.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel în termenul legal partea vătămată constituită parte civilă Statul Român

prin M.F.P., A.N.A.F. - D.G.F.P. a Județului Hunedoara, solicitând ca instanța

să pronunțe o hotărâre de condamnare a inculpatului A.A. pentru infracțiunea

prevăzută de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005 și obligarea acestuia la

repararea prejudiciului produs bugetului general consolidat, în cuantum de 45.214

lei.

În motivarea apelului s-a arătat că în

urma Inspecției Fiscale la Î.F. A. s-a constatat că în perioada 1 ianuarie

2006-18 martie 2010 I.F.A. a depășit plafonul de scutire a plății T.V.A. în

sumă de 3.500 euro, iar consecința fiscală a neînregistrării de către aceasta

ca persoană impozabilă din punct de vedere al T.V.A. și nedeclarării T.V.A.

datorat bugetului de stat constă într-un T.V.A. de plată în sumă de 35.699 lei,

cu majorări de întârziere de 9.515 lei.

S-a arătat că, deși prima instanță

recunoaște în hotărârea sa, nu se poate vorbi de existența unei legi penale mai

favorabile și nici de o dezimcriminare a faptei, a pronunțat soluția de

achitare motivat de majorarea plafonului de scutire a plății de T.V.A.

Procedând de așa manieră, instanța a

pronunțat o hotărâre nemotivată în fapt și în drept, fără a se arăta de ce nu

ar mai subzista latura subiectivă a infracțiunii de evaziune fiscală și

reținându-se totodată că, la data săvârșirii faptei, aceasta constituia

infracțiune, nu a intervenit o lege mai favorabilă și nicio dezmcrirninare.

Prin Decizia penală nr. nr. 10/A/2013

din 22 ianuarie 2013 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția penală și pentru cauze

cu minori, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă Statul

Român prin M.F.P., A.N.A.F. - D.G.F.P. a Județului Hunedoara împotriva

sentinței penale nr. 175 din 18 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul

Hunedoara în Dosarul nr. 2649/97/2012.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. a fost obligată apelanta M.F.P., A.N.A.F. -D.G.F.P. a Județului Hunedoara

la plata cheltuielilor judiciare avansate în apel în sumă de 350 de lei.

Onorariul parțial acordat apărătorului

desemnat din oficiu pentru inculpat, în cuantum de 50 lei, s-a dispus să fie

avansat din fondurile Ministerului Justiției.

Verificând legalitatea și temeinicia

sentinței atacate prin prisma celor expuse, a actelor și lucrărilor existente

la dosar, precum și din oficiu conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen.,

instanța de apel a reținut următoarele:

I. Proceduri penale desfășurate

împotriva inculpatului A.A.. La data de 3 decembrie 2010, D.G.F.P. a sesizat

Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara cu plângerea penală formulată

împotriva asociațiilor I.F. A.A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de

evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005.

În motivarea plângerii s-a arătat, în

esență, că aceștia nu și-au îndeplinit obligațiile fiscale privind declararea

și achitarea de T.V.A. după depășirea plafonului de scutire și au procedat la

radierea din evidențele O.R.C. Hunedoara a Î.F., tocmai pentru a se sustrage de

la plata T.V.A.

În cauză s-a dispus efectuarea unor

expertize financiar contabile, a fost audiat învinuitul și numita A.R. - soția

acestuia - iar prin rezoluția procurorului din 30 noiembrie 2011 dată în Dosarul

nr. 761/P/2010 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a în temeiul

dispozițiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Împotriva acestei rezoluții partea

vătămată a formulat plângere conform dispozițiilor art. 278 și ale art. 278

1

C. proc. pen.

Prin sentința penală nr. 56/2012,

Tribunalul Hunedoara a admis, în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. c)

C. proc. pen., plângerea formulată de petenta D.G.F.P. Hunedoara împotriva

rezoluției de scoatere de sub urmărire penală din data de 30 noiembrie 2011

dată în Dosarul nr. 761/P/2010 al Parchetului de pe lângă, Tribunalul Hunedoara

și a rezoluției nr. 1151/II/2/2011 din data de 20 decembrie 2011 a prim

procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, a desființat

rezoluțiile atacate și a reținut cauza spre judecare la Tribunalul Hunedoara.

A fost pusă în mișcare acțiunea penală

împotriva învinuitului A.A., domiciliat în Orăștie, jud. Hunedoara, fără

antecedente penale, pentru infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii

fiscale, constând în aceea că, în calitate de asociat al I.F. A.A. nu s-a

înregistrat ca plătitor al T.V.A., după depășirea plafonului de scutire de

35.000 euro, iar ulterior la data de 09 martie 2010 a solicitat radierea I.F. A.A.

din evidențele Oficiului Comerțului de pe lângă Tribunalul Hunedoara tocmai

pentru a se sustrage de la plata T.V.A. în sumă de 35.699 lei.

În urma reținerii cauzei spre

judecare, s-au depus la dosar de către D.G.F.P. Hunedoara, la solicitarea

instanței, copii ale Registrului de Jurnal încasări și plăți din perioada

noiembrie-decembrie 2007 și ale declarațiilor tip 200 pentru anul 2007 date de

soții A.A. și A.R.

II. Starea de fapt reținută de

instanța de apel.

În cauză, se impută inculpatului A.A.

faptul că, în calitate de asociat al întreprinderii Familiale A.A., nu s-a

înregistrat, la data de 1 ianuarie 2008, ca plătitor al T.V.A., după depășirea

plafonului de scutire de 35.000 euro, iar ulterior la data de 09 martie 2010 a

solicitat radierea I.F. A.A. din evidențele Oficiului Comerțului de pe lângă

Tribunalul Hunedoara tocmai pentru a se sustrage de la plata T.V.A. în sumă de

35.699 lei.

S-a reținut că la data de 1 ianuarie

2008, prevederile O.U.G. nr. 44/2008 cu privire la Î.F. nu erau în vigoare,

asociația funcționând în baza Legii nr. 300/2004, care nu prevedea regimul

juridic actual al întreprinderii familiale.

În fapt, la data de 7 martie 1997 A.A.

și A.R. au înființat A.F. A., (ulterior devenită Î.F. A.) aceasta fiind radiată

la 11 martie 2010, la solicitarea asociaților. La data de 18 martie 2010 s-a

înregistrat la Registrul Comerțului Hunedoara funcționarea A.A. Mixt

întreprindere Individuală.

În anul 2010 s-a efectuat o inspecție

fiscală, perioada suspusă inspecției fiscale fiind 1 ianuarie 2006-18 martie

efectuării inspecției și nici persoana care a făcut obiectul inspecției, în

condițiile în care Î.F. A. a fost radiată prin rezoluția din 11 martie 2010.

Din raportul de expertiză contabilă

efectuat în cursul urmăririi penale rezultă că avizul de inspecție fiscală a

fost transmis către A.A. M.Î.I., iar raportul de inspecție fiscală a fost

încheiat la Î.F. A. (care era radiată).

În acest din urmă raport s-a reținut

că, din verificarea prin sondai a

documentelor puse la dispoziția

organelor de inspecție fiscală, s-a constatat că a fost depășit plafonul de

scutire a taxei pe valoarea adăugată la finele lunii 2007, reținându-se astfel

că data de la care Î.F. Arsu trebuia să se înregistreze în scop de T.V.A. este

1 ianuarie 2008.

Pentru aceste motive, s-a procedat la

stabilirea T.V.A datorată de la 1 ianuarie 2008 și până la 18 martie 2010,

fiind emise două decizii de impunere privind obligațiile suplimentare de plată

pentru persoanele fizice A.A. și A.R.

Potrivit declarației inculpatului A.A.

radierea și înființarea noii asociații au fost determinate de schimbarea

legislației, declarațiile au fost depuse anual, fără ca inspectorii fiscali să

sesizeze vreo neregulă, deși au luat cunoștință de volumul de vânzări.

Analiza motivelor de apel invocate de

Statul Român prin M.F.P., A.N.A.F., D.G.F.P. a Județului Hunedoara.

Criticile părții civile referitoare la

greșita achitare a inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de

evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005

nu sunt întemeiate și nu pot determina adoptarea unei soluții contrare celei

adoptate de prima instanță.

Deși instanța de apel a apreciat că

soluția de achitare a inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de

evaziune fiscală este corectă, nu poate împărtăși punctul de vedere exprimat de

prima instanță în motivarea soluției de achitare și nici temeiul de drept al

acestei soluții, reținut de prima instanță.

Instanța de prim control judiciar a

reținut că, potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005,

constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la

2 la 8 ani și interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârșite în scopul

sustragerii de îndeplinirea obligațiilor fiscale: a) ascunderea bunului ori a

sursei impozabile sau taxabile.

Noțiunea de „ascundere" nu este

definită de legiuitor, iar în doctrina și practica judiciară s-au evidențiat ca

forme de ascundere întreprinderea unor măsuri pentru a face ca bunul să nu fie

cunoscut autorităților fiscale, fie prin ascundere fizică, fie prin

neînregistrarea bunurilor sau activităților, fie în situația când

contribuabilul are obligația de a declara veniturile sau bunurile supuse

impozitării și nu le declară.

În cazul acestei infracțiuni, fapta

ilicită, ce caracterizează latura obiectivă, constă în ascunderea bunului ori a

sursei impozabile sau taxabile în scopul sustragerii de la mdeplinirea

obligațiilor fiscale.

Sub aspectul formei de vinovăție,

infracțiunea se comite doar cu intenție directă calificată de scop.

Din analiza cadrul legal existent la

începutul anului 2008 rezultă că Î.F. nu are personalitate juridică, nefiind

stabilite cu exactitate regulile privind funcționarea acestora Legea nr.

310/2013 reglementând doar că asociația familială este reprezentată în

relațiile cu terții de persoana din inițiativa căreia s-a înființat sau de

persoana împuternicită de aceasta, în baza unei procuri autentificate.

Lipsa unor dispoziții legale clare și

precise rezultă atât din faptul că nici anterior anului 2008, de la înființarea

asociației în 1997, inculpatul nu a depus declarațiile fiscale în numele

asociației, cât și din faptul că inclusiv organul de inspecție fiscală a

stabilit obligațiile suplimentare reprezentând T.V.A. de plată în mod distinct,

asupra persoanelor fizice A.R. și A.A.

În acest sens a concluzionat și

expertul contabil, arătând că persoana fizică A.A. nu datorează T.V.A. și nu a

produs vreun prejudiciu bugetului general consolidat al statului.

Instanța de apel a apreciat că, în

cauză, fapta imputată inculpatului nu este prevăzută de legea penală, deoarece

împrejurarea că Î.F. trebuia sau nu să se înregistreze ca plătitor de T.V.A.,

este o problemă de natură fiscală, iar răspunderea fiscală a unei persoane nu

trebuie confundată cu răspunderea penală a acesteia, cu atât mai mult cu cât se

impută inculpatului săvârșirea unei fapte penale în numele unei întreprinderi

care nu are personalitate juridică. în acest sens, sunt relevante concluziile

raportului de expertiză contabilă efectuat în cursul urmăririi penale.

Omisiunea plății unei taxe, cum este

taxa pe valoare adăugată, nu constituie infracțiunea de evaziune fiscală

reglementată în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, dacă bunul ori

sursa impozabilă sau taxabilă nu a fost ascunsă.

Instanța de apel a reținut că în

cauză, nu se poate reține ascunderea sursei taxabile, în condițiile în care,

începând cu anul 1997 inculpatul și soția acestuia au procedat în aceeași

modalitate, pentru anul 2007 au evidențiat în registrul jurnal de încasări și

plăți toate operațiunile efectuate și au depus la organul fiscal declarațiile

privind veniturile realizate în anul 2007.

Prin urmare, organele fiscale competente

cunoșteau sursa impozabilă sau taxabilă, întrucât persoana a înregistrat aceste

venituri, în aceeași modalitate ca și în anii anteriori, astfel încât organul

fiscal a putut constata, verifica și stabili eventualele taxe în sarcina Î.F. A.A.

și, deci, nu se poate vorbi de o ascundere a sursei impozabile.

Omisiunea plății T.V.A. nu poate fi

asimilată infracțiunii de evaziune fiscală în lipsa unui element fraudulos din

care să rezulte intenția de a ascunde bunul sau sursa impozabilă. Susținerile

părții vătămate în sensul că inculpatul a procedat la radierea întreprinderii

tocmai pentru a se sustrage de la plata T.V.A. sunt nefondate, având în vedere

faptul că aceasta s-a produs după 2 ani de la momentul când se pretinde că s-a

săvârșit fapta, fiind justificată de inculpat tocmai prin schimbarea

legislației în domeniul asociațiilor familiale.

Având învedere totodată faptul că,

până la apariția O.U.G. nr. 44/2008 nu

erau stabilite cu claritate

obligațiile și consecințele încălcării reglementărilor fiscale, inclusiv sub

aspectul persoanei responsabile din punctul de vedere al legii penale de

încălcarea acestora în cazul persoanelor fără personalitate juridică, instanța

de apel a apreciat că, la data de 1 ianuarie 2008, inculpatul A.A. -persoană

fără specialitate juridică și care și-a îndeplinit încă din anul 1997 obligația

de a depune declarațiile în modul acceptat de organele fiscale, nu a săvârșit

infracțiunea de evaziune fiscală, litigiul dintre părți fiind unul de natură

exclusiv fiscală.

Prin urmare, în cauză, în opinia

instanței de apel sunt incidente dispozițiile art. 10 lit. b) C. proc. pen. și

nu cele ale art. 10 lit. d), cum a reținut prima instanță, aspect care, în

lipsa apelului inculpatului și fiind sesizată doar cu calea de atac exercitată

de partea vătămată, constituită parte civilă, nu poate fi însă corectat de

prezenta instanță, având în vedere principiul neagravării situației în propria

cale de atac consacrat de art. 372 C. proc. pen.

Instanța de apel a mai constatat că,

deși contrar dispozițiilor art. 346 alin. (2) C. proc. pen., prima instanță

dispunând achitarea în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., a lăsat nesoluționată

acțiunea civilă (ceea ce ar fi fost posibil în situația prevăzută de art. 10 lit.

b), soluția primei instanțe fiind favorabilă părții civile apelante și nu poate

fi corectată în cauză, întrucât în condițiile în care s-a reținut de instanța

de apel că fapta imputată inculpatului nu constituie infracțiune, nefiind

prevăzută de legea penală în niciun caz nu poate fi obligat inculpatul la plata

despăgubirilor civile, conform art. 14 și art. 15 C. proc. pen., acțiunea de

stabilire a taxelor și impozitelor, precum și obligația de plată a acestora

fiind, în speța dată, o problemă care excede instanței penale, care nu este în

măsura a aprecia asupra legalității și temeiniciei unui act administrativ

fiscal, decât în situația în care reclamă existența vreunei infracțiuni în

strânsă legătură cu acest act.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs partea civilă A.N.A.F. prin D.G.F.P. Hunedoara, solicitând admiterea

căii de atac exercitate, casarea hotărârilor pronunțate în caua și în

rejudecare, pe fond, condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de

evaziune fiscală, prevăzută de ort. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005

pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale și obligarea inculpatului la

repararea prejudiciului produs bugetului general consolidat în cuantum de

45.214 lei, cu accesorii până la data efectuării plății.

În motivarea cererii de recurs, partea

civilă a susținut că din actele dosarului rezultă cu certitudine existența

faptei care constituie infracțiune, care a fost săvârșită cu vinovăție de către

inculpatul A.A.

Infracțiunea a fost săvârșită de

inculpat în perioada în care prevederile legale în materie fiscală conțineau

dispoziții cu privire plafonul de scutire a plății T.V.A. în sumă de 35.000 euro,

iar intervenția în timp - a unei legi aparent mai favorabilă și care nu este o

lege penală, nu poate schimba cu nimic situația chestiunilor de fapt și de

drept reținute în dosar.

S-a mai susținut că în cauză a fost

pronunțată o hotărâre nemotivată, întrucât judecătorul fondului nu motivează în

niciun fel aprecierea sa că în cauză nu ar mai subzista latura subiectivă a

infracțiunii de evaziune fiscală. Dimpotrivă, din motivare se desprinde

concluzia la data săvârșirii faptei de către inculpatul A.A., aceasta

constituia infracțiune și că nu a intervenit o lege penală mai favorabilă și

nicio dezmcriminare a faptei.

Examinând hotărârea atacată prin prisma

cazurilor de casare prevăzute de art. 385 alin. (1) pct. 18, C. proc. pen.,

precum si din oficiu, potrivit art. 385 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

apreciază recursul declarat de inculpatul B.M.C. ca nefondat, pentru

următoarele considerente:

Potrivit art. 385

9

alin.

(1) pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, când s-a comis o

eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite

de achitare sau de condamnare;

În ceea ce privește eroarea gravă de

fapt, este de menționat că aceasta poate exista numai dacă se constată că

situația de fapt reținută de instanța de prim control judiciar este în

contradicție evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate.

Pentru a constitui caz de casare,

eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absența cărora nu poate

fi socotită gravă, și anume să fie evidentă, adică starea de fapt reținută să

fie vădit și necontroversat contrară probelor existente la dosar, și să fie

esențială, adică să aibă o influență bine precizată asupra soluției. Existența

erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a

probelor administrate, ci, așa cum s-a arătat anterior, numai dintr-o

discordanță evidentă dintre situația de fapt reținută și conținutul real al probelor,

prin ignorarea unor aspecte evidente, care au avut drept consecință pronunțarea

unei alte soluții decât cea pe care materialul probator o susținea.

În speță, însă, Înalta Curte, nu a

identificat în cadrul situației de fapt reținute niciun aspect esențial

stabilit de instanțele inferioare care să vină în contradicție evidentă și

necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale, nefhnd întemeiată

susținerea recurentei părți civile în sensul că fapta de evaziune fiscală

există în materialitatea ei.

Din examinarea actelor dosarului se

reține că, la data de 7 martie 1997 numiții A.A. și A.R. au înființat A.F. A.,

(ulterior devenită Î.F. A.), aceasta fiind radiată la 11 martie 2010, la

solicitarea asociaților.

În anul 2010, inspectori din cadrul A.N.A.F.,

D.G.F.P. Hunedoara, A.I.F. au fost efectuat o inspecție fiscală, perioada

acestor verificări fiind 1 ianuarie 2006-18 martie 2010.

Din procesul-verbal încheiat la data

de 9 februarie 2010 de A.N.A.F., D.G.F.P. Hunedoara, A.I.F., S.I.F., P.F. nu rezultă

data efectuării inspecției și nici persoana care a făcut obiectul inspecției,

în condițiile în care Î.F. A. a fost radiată prin rezoluția din 11 martie 2010

(filele 9-11 dosar urmărire penală).

Din raportul de expertiză judiciară

contabilă efectuat în cursul urmăririi penale rezultă că avizul de inspecție

fiscală a fost transmis către A.A.

Mixt întreprindere Individuală, iar

raportul de inspecție fiscală a fost încheiat la Î.F. A. (care era radiată).

În acest din urmă raport s-a reținut

că, din verificarea prin sondaj a documentelor puse la dispoziția organelor de

inspecție fiscală, acestea au constatat că a fost depășit plafonul de scutire a

taxei pe valoarea adăugată la finele lunii 2007, reținându-se astfel că data de

la care Î.F. A. trebuia să se înregistreze în scop de T.V.A. este 1 ianuarie

2008.

La data de 1 ianuarie 2008,

prevederile O.U.G.nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de

către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și

întreprinderile familiale, nu erau în vigoare, asociația funcționând în baza

Legii nr. 300/2004, care nu prevedea regimul juridic actual al întreprinderii

familiale.

Potrivit declarației inculpatului A.A.,

radierea și înființarea noii asociații au fost determinate de schimbarea

legislației, declarațiile au fost depuse anual, fără ca inspectorii fiscali să

sesizeze vreo neregulă, deși au luat cunoștință de volumul de vânzări.

Din concluziile raportului de

expertiză judiciară contabilă efectuată în cauză, rezultă că persoana fizică A.A.

nu datorează T.V.A. și nu a produs vreun prejudiciu bugetului general

consolidat al statului.

Înalta Curte are în vedere că, pentru

a examina natura răspunderii entității juridice fiscale, se impune examinarea

conținutului infracțiunii indicată în actul de sesizare.

Potrivit dispozițiilor art. 17 C.

pen.: „infracțiune este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu

vinovăție și prevăzută de legea penal.

Infracțiunea este singurul temei al

răspunderii penale".

Așadar, pentru ca o faptă să

constituie infracțiune ea trebuie să îndeplinească toate condițiile și

elementele prevăzute în dispoziția mcrirninatoare, adică să se săvârșească în

asemenea împrejurări încât să satisfacă tiparul sau modelul egal abstract al

infracțiunii, mdeplinind toate condițiile specifice în acest cadru, toate

cerințele care determină conținutul incriminării.

În consecință, dacă o faptă concretă

nu prezintă vreuna din trăsăturile, prevăzute de lege, ea nu poate fi

considerată ca infracțiune, lipsind, unul din elementele constitutive ale

acesteia, situație care însă poate atrage alte tipuri de răspundere, nu cea

penală.

Pentru existența infracțiunii de

evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005,

subiectul activ al infracțiunii trebuie să ascundă bunul ori sursa impozabilă

sau taxabilă, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Sub aspectul laturii obiective,

infracțiunea presupune. o acțiune de ascundere a obiectului sau materiei

impozabile, fiind posibilă atât ascunderea fizică, cât și camuflarea sub o altă

formă, exemplu prin nedeclararea veniturilor impozabile.

Ascunderea presupune o disimulare a bunului,

pentru ca acesta sa nu fie descoperit de către organele abilitate. Omisiunea

plății unei taxe legal datorate din actele registrului jurnal de încasări și

plăți toate operațiunile fiscale, declarație privind veniturile comerciale

efectuate și au răspunderea sursei taxate, realizate în anul 2007.

Omisiunea plății T.V.A. nu poate fi

asimilată mfracțiunii de evaziune fiscală în lipsa unui element fraudulos din

care să rezulte intenția de a ascunde bunul sau sursa impozabilă.

Susținerile părții vătămate în sensul

că inculpatul a procedat la radierea întreprinderii tocmai pentru a se sustrage

de la plata T.V.A. sunt nefondate, având în vedere faptul că aceasta s-a produs

după 2 ani de la momentul când se pretinde că s-a săvârșit fapta, fiind

justificată de inculpat tocmai prin schimbarea legislației în domeniul

asociațiilor familiale.

Așadar, nici sub aspect subiectiv,

elementul constitutiv al infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit.

a) din Legea nr. 2412/2005 nu este dat în cauză, în condițiile în care,

desfășurând întreaga activitate la vedere, inculpatul A.A. nu a urmărit și nici

acceptat ca prin aceasta să se sustragă de la îndeplinirea obligațiilor fiscale

datorate bugetului de stat prin plata taxei pe valoare adăugată, rezultată din

activitatea comercială desfășurată.

Înalta Curte reține că, în mod

justificat, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au apreciat că, în

cauză, fapta imputată inculpatului nu este prevăzută de legea penală, deoarece

împrejurarea că Î.F. trebuia să se înregistreze ca plătitor de T.V.A., este o

problemă de natură fiscală, iar răspunderea fiscală a unei persoane nu trebuie

confundată cu răspunderea penală a acesteia, cu atât mai mult cu cât se impută

inculpatului săvârșirea unei fapte penale în numele unei întreprinderi care nu

are personalitate juridică. în acest sens, sunt relevante concluziile

raportului de expertiză contabilă efectuat în cursul urmăririi penale.

Având în vedere că până la apariția

O.U.G. nr. 44/2008 nu erau stabilite cu strictețe consecințele

reglementărilor fiscale, inclusiv sub aspectul persoanei responsabile din

punctul de vedere al legii penale, nu poate fi obligat la plata a taxelor si

impozitelor, precum și despăgubirilor civile, conform art 14 și art

15, situația în care reclamă existența vreunei infracțiuni în strânsă legătură

cu acest act.

Față de aceste considerente, Înalta Curte

constată că recursul declarat de partea civilă A.N.A.F. prin D.G.F.P. Hunedoara

împotriva Deciziei penale nr. 10/A/2013 din 22 ianuarie 2013 a Curții de Apel

Alba-Iulia, secția penală și pentru cauze cu minori, și în temeiul art. 385

15

alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va fi respins, ca nefondat.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurenta parte civilă va fi obligată la plata sumei de la plata sumei de

250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei,

reprezentând onorariul parțial apărătorului desemnat din oficiu pentru

intimatul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, se avansează din

fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de partea civilă A.N.A.F. prin D.G.F.P. Hunedoara împotriva Deciziei penale nr.

10/A/2013 din 22 ianuarie 2013 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția penală și

pentru cauze cu minori, privind pe inculpatul A.A.

Obligă recurenta parte civilă la plata

sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

50 lei, reprezentând onorariul parțial apărătorului desemnat din oficiu pentru

intimatul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, se avansează din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 4

iunie 2013.