ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2284/2015

Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 11 martie 2008, reclamanții M.I., S.A.C., M.V.S.E.M. și C.V.V.A. au chemat în judecată pe pârâții Z.Z.F., T.D. și T.S., A.M., C.P. și C.D., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentele nr. 1, 3, 4, 5, situate în imobilul situat în București, str. Z., sector 1, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, au arătat că autorul acestora, I.M., fost profesor universitar, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului de la adresa menționată, prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 aprilie 1927, că în anul 1950 întregul imobil a fost preluat de către stat conform Decretului de naționalizare nr. 92/1950, deși autorul, fost profesor și pensionar din 1948, era exceptat de la preluare conform art. II din actul normativ citat. Prin Sentința nr. 5347 din 22 aprilie 2008 Judecătoria Sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București, față de valoarea obiectului cererii (indicată la suma de 1.200.000 lei). Prin încheierea de ședință din 23 septembrie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a reținut că este întemeiată excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâților Z.F.

și Z.Z., decedați înainte de promovarea cererii de chemare în judecată. Ca atare, s-a constatat că moștenitoarea T.L.M. nu are calitatea de pârâtă în cauză, iar apartamentul nr. 1, de la parterul imobilului, nu face obiectul revendicării de față, acțiunea reclamanților sub acest aspect, fiind respinsă. Pe cale reconvențională, pârâții C.P. și C.D. au solicitat ca în situația în care se va admite acțiunea reclamanților, aceștia să fie obligați să le plătească suma de 320.000 lei, reprezentând valoarea cheltuielilor necesare și utile suportate pentru conservarea apartamentului nr. 5, cu instituirea în favoarea acestora a unui drept de retenție. De asemenea, pârâții C. au formulat cerere de chemare în garanție împotriva vânzătorului Municipiul București și a mandatarului SC H.N.

SA, solicitând ca în cazul admiterii acțiunii în revendicare a reclamanților, aceștia să răspundă pentru evicțiune, urmând să le plătească 1.200.000 lei, reprezentând valoarea de piață a imobilului de care ar fi deposedați, respectiv suma de 320.000 lei solicitată de la reclamanți prin cererea reconvențională, reprezentând valoarea cheltuielilor necesare și utile pe care le-au suportat cu imobilul. În motivarea acestei cereri, pârâții au invocat contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu chematele în garanție, dispozițiile art. 1337 C. civ. privind răspunderea vânzătorului pentru evicțiune și art. 1341 C. civ. privind restituirea prețului, cheltuielile de judecată și daune interese. Prin Sentința nr. 352 din 19 februarie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea, a obligat pe pârâții T.D.

și T.S. să le respecte reclamanților dreptul de proprietate și posesia asupra apartamentului nr. 3, a obligat pe pârâta A.M., să le respecte reclamanților dreptul de proprietate și posesia asupra apartamentului nr. 4, a obligat pe pârâții C.P. și C.D., să le respecte reclamanților dreptul de proprietate și posesia asupra apartamentului nr. 5, a respins, ca neîntemeiate, cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție formulate de pârâții C.P. și C.D., A.M. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 aprilie 1927, autorul I.M., fost avocat și profesor universitar, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din București, str. I., titlul fiind valabil și înscris în Cartea funciară, conform procesului-verbal din 25 iulie 1940 și asigurate astfel, formalitățile de publicitate imobiliară față de terți.

Prin Sentința penală nr. 1025 din 1 iulie 1948 pronunțată de Tribunalul Militar București, secția I, I.M. a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică și 10 ani degradare civică pentru pretinse infracțiuni de natură politică îndreptate împotriva regimului comunist, instaurat în România la 6 martie 1948, fără să se dispună și confiscarea averii acestuia, astfel că, încă din primăvara anului 1948, s-a aflat în stare de arest, până la 29 mai 1951, când a decedat. Includerea apartamentelor în fondul locativ de stat și închirierea către diverse persoane fizice, printre care s-au aflat și pârâții din prezenta cauză, nu constituie acte translative de proprietate și nu au avut ca efect dobândirea dreptului de proprietate socialistă de stat.

Așa cum au susținut reclamanții, tribunalul a constatat că a fost vorba despre fapte de uzurpare a proprietății autorului lor, care nu justifică și nu au fost în măsură să transfere dreptul de proprietate în patrimoniul statului asupra imobilelor. Reținându-se ca adevărată susținerea pârâților, în sensul că reclamanții nu au formulat o cerere expresă de retrocedare a imobilului conform Legii nr. 112/1995, tribunalul a reținut că prin ignorarea acelorași norme de drept intern și internațional și a faptului că Statul român nu era proprietarul acestor imobile, Primăria Municipiului București, prin mandatarul SC H. SA, le-a vândut pârâților apartamentele în care locuiau cu chirie.

Tribunalul nu a putut reține buna-credință a cumpărătorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, întrucât aceștia trebuiau să depună toate diligențele pentru a afla adevărata situație juridică a imobilului și modul de trecere în proprietatea Statului, astfel că nu se pot prevala de proprietatea aparentă a Statului Român în numele căruia au fost vândute locuințele. Buna-credință a posesorilor-pârâți presupune că aceștia au avut credința că cel de la care au dobândit imobilul, Statul Român, era proprietarul imobilelor vândute și era apt să le transmită proprietatea. Or, în speță, pârâții A. și C. au avut cunoștință despre faptul că referitor la imobil nu s-au întocmit acte de naționalizare, iar Statul român nu a fost proprietarul imobilelor vândute, sau cel puțin au avut la îndemână suficiente mijloace de informare potrivit cărora puteau să afle cu ușurință, că vânzătorul nu are și calitatea de proprietar și că nu le poate transmite acest drept.

Împotriva sentinței au declarat apel pârâții T.D., T.S., A.M., C.P. și C.D., criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie, susținându-se că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă și în subsidiar, invocându-se excepția prescripției achizitive, excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei de interes a reclamanților în promovarea acțiunii, cu motivarea că apartamentele în litigiu au fost vândute cu respectarea dispozițiilor în vigoare la momentul încheierii contractelor (respectiv, Legea nr. 112/1995), astfel că acestea nu mai pot fi restituite în natură, apelanții fiind de bună-credință la încheierea contractelor, cu atât mai mult cu cât au achiziționat apartamentele de la Statul Român.

Prin Decizia nr. 68 A din 13 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familiei, a admis apelul pârâților și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate și, pe cale de consecință, cererile reconvenționale și cererile de chemare în garanție, au fost respinse ca rămase fără obiect. Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat, în primul rând, că prin apelul exercitat, pârâții au invocat mai multe excepții, dar ele reprezintă critici ale sentinței fondului, așa încât, analizându-se fondul motivelor de apel urmează a fi analizată și modalitatea de soluționare a excepțiilor de către prima instanță.

Asupra fondului cauzei, Curtea a constatat că acțiunea în revendicare a fost intentată de reclamanți în anul 2008, iar apartamentele în litigiu au fost vândute intimaților pârâți cu mult înainte, respectiv în anii 1996 și 1997, potrivit contractelor de la dosar, că atât reclamanții, cât și pârâții pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâții au și posesia bunului în prezent. Reclamanții nu au promovat o acțiune în justiție întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin care să solicite anularea titlului de proprietate al pârâților. Apelanții au invocat buna lor credință la momentul încheierii contractelor de vânzare, aspect asupra căruia Curtea a reținut că sintagma "buna-credință" ca "mod de dobândire a proprietății" a fost conturată în practica juridică în soluționarea litigiilor apărute în aplicarea Legii nr. 112/1995 și consacrată în Legea nr. 10/2001.

S-a apreciat că în prezenta acțiune în revendicare prin comparare de titluri, preferabil este titlul apelanților, cumpărători posesori de bună-credință. Aceasta, întrucât la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare de către pârâți au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995, adică a fost respectat termenul de 6 luni prevăzut la art. 14, termen înăuntrul căruia persoanele îndreptățite la restituirea în natură aveau posibilitatea să solicite acest lucru sau despăgubiri bănești și a fost respectată condiția de chiriași prevăzută de art. 9 pentru persoanele îndreptățite a contracta. Ulterior, toate contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți au fost transcrise, respectându-se condițiile de opozabilitate prevăzute de lege.

S-a reținut că reclamanții aveau obligația, conform art. 1169 C. civ., să facă dovada încălcării prevederilor legale menționate la momentul încheierii contractelor de vânzare. Totodată, aveau obligația să respecte procedura administrativă obligatorie instituită prin Legea nr. 10/2001, respectiv să facă dovada demersurilor întreprinse pentru a revendica imobilul. Principiul bunei-credințe, consacrat de art. 1898 - 1899 C. civ., instituie prezumția bunei-credințe, așa încât reclamanții aveau obligația să facă dovada contrară. Or, greșit tribunalul a apreciat că dovada relei-credințe este o sarcină excesivă și arbitrară. Contractele de vânzare încheiate de pârâți cu bună-credință nu sunt susceptibile de a fi lovite de nulitate, chiar dacă reclamanții prin acțiunea lor pretind că titlul vânzătorului - Statul român - ar fi desființat sau nevalabil, întrucât principiul bunei-credințe reprezintă o excepție de la principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.

S-a reținut că prin dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut obligativitatea stabilirii unor măsuri reparatorii prin echivalent pentru persoanele îndreptățite în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale și că prin această normă juridică se închide persoanei îndreptățite calea obținerii unei reparații în natură, imposibil de acordat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terț. Prin această dispoziție legală se asigură respectarea principiului stabilității circuitului civil și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.

În același timp, s-a reținut că Legea nr. 10/2001 a instituit o procedură administrativă prealabilă, menită să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că Legea nr. 10/2001, în limitele date de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură, au deschisă calea acțiunii în revendicare. Or, în speță, în cererea formulată anterior de către reclamanți (Dosarul nr. 7915/1/2002) în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București, Ministerul Învățământului și Ministerul Culturii a fost admis capătul de cerere principal și au fost obligați pârâții să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului I.M.

și intervenienților imobilul situat în str. Z., cu excepția apartamentelor nr. 1, 3, 4 și 5, instanța luând act de renunțarea la revendicarea acestora, deoarece fuseseră vândute către chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995. Această cerere, având obiect revendicare, a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 22 decembrie 1998, deci ulterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților. Reclamanții au cunoscut despre încheierea acestor contracte de vânzare, în urma comunicării de către D.G.A.F.I., prin adresa din 23 decembrie 1999, că SC H.N. SA a vândut chiriașilor apartamentele pe care le ocupau cu contract de închiriere, astfel încât reclamanții au arătat că renunță la revendicarea celor patru apartamente.

De asemenea, s-a reținut că reclamanții nu au formulat notificare anterior încheierii contractelor de vânzare de către pârâți sau în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, la dosar fiind depusă doar notificarea formulată de reclamanți la 03 octombrie 2008 către A.M., proprietarul apartamentului nr. 2 (în cuprinsul căreia se menționează că sunt coproprietari din 26 octombrie 2006 și doresc să înstrăineze imobilul, implicit apartamentul nr. 2). A apreciat instanța de apel, că nu poate fi sancționat un proprietar de bună-credință prin admiterea revendicării, deoarece pârâții dețin un drept actual asupra bunului, întrucât au dobândit imobilele în baza unor contracte de vânzare-cumpărare neanulate de către o instanță judecătorească (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului - Raicu împotriva României).

Deși reclamanții, prin cererea introductivă de instanță, au invocat art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceștia nu dețin o hotărâre judecătorească anterioară încheierii contractelor de vânzare-cumpărare pronunțată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul București, prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, existența dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului în litigiu sau lăsarea în deplină proprietate și posesie a apartamentului, astfel încât acțiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești nu poate fi admisă.

S-a arătat că în toate spețele în care Statul român a fost condamnat, în procesele promovate de vechii proprietari, a existat ca situație premisă o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu statul sau cu unitatea administrativ-teritorială, de obligare a pârâților la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului și de constatare a nevalabilității titlului de preluare. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință, iar prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice.

În cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă, pentru că, de exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri. În cauză, acțiunea în revendicare, formulată de către reclamanți împotriva subdobânditorilor imobilului este întemeiată pe dispozițiile dreptului comun ale art. 480 C. civ., de esența ei fiind compararea titlurilor de proprietate invocate de către părți, urmând să se dea eficiență juridică titlului mai preferabil.

S-a apreciat că reclamanții au făcut dovada existenței unui "bun" în patrimoniul lor, reprezentat de hotărârea judecătorească prin care li s-a recunoscut calitatea de proprietar și s-a dispus expres în sensul restituirii bunului și că pârâții dețin, de asemenea, un "bun" reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, anterior introducerii acțiunilor în revendicare și a căror valabilitate nu poate fi analizată în speță câtă vreme reclamanții nu au formulat acțiune în justiție în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 a instituit o procedură administrativă prealabilă menită să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că acest act normativ, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil.

Compararea titlurilor de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare formulate potrivit dreptului comun nu poate să ignore dispozițiile unei legi speciale, respectiv dispozițiile art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Or, reclamanții, la data apariției Legii nr. 10/2001, nu erau exceptați de la aplicarea dispozițiilor acesteia, având posibilitatea de a solicita anularea contractelor de vânzare-cumpărare și măsuri reparatorii prin restituirea în natură sau în echivalent, dacă formulau notificare în termen. Dispozițiile menționate, ale art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 nu aduc atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, fiind o reflecție a principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

În concluzie, față de împrejurarea că reclamanții nu au promovat acțiune în justiție întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin care să solicite anularea titlurilor de proprietate ale pârâților, acțiune supusă prescripției, s-a constatat că titlurile pârâților s-au consolidat și, opuse valabil titlului de proprietate al reclamanților, au condus la admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței și respingerea acțiunii în revendicare. Pe cale de consecință, cererile reconvenționale și cererile de chemare în garanție au fost respinse ca rămase fără obiect. Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții S.A.C. și C.M.I.D.M. (în privința reclamanților M.V.S.E.M. și C.V.V.A., lămurindu-se menționarea eronată a acestora într-unul din memoriile de recurs și faptul că acestea au calitatea de intimate-reclamante, conform încheierii de ședință din 23 septembrie 2015). 1. Recurenta S.A.C.

a pretins nelegalitatea soluției sub următoarele aspecte: - Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și Legii nr. 10/2001 (ceea ce face incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). În acest sens, s-a arătat că imobilul în care se află situate apartamentele revendicare a trecut abuziv în proprietatea statului, prin Tabelele Steagul Roșu, aspect stabilit irevocabil, cu autoritate de lucru judecat, prin Sentința civilă nr. 251 din 18 aprilie 2001 a Tribunalului București, definitivă prin Decizia nr. 426 din 6 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și irevocabilă prin Decizia nr. 615 din 20 octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă.

Astfel fiind, pârâții-cumpărători nu dețin un titlu valabil, contractele de vânzare încheiate de aceștia fiind lovite de nulitate absolută. - Referitor la greșita aplicare a Legii nr. 112/1995, s-a susținut că acest act normativ era aplicabil doar situației imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, or, în speță, Statul român nu avea niciun titlu asupra imobilului. Această aplicabilitate a Legii nr. 112/1995, pentru asemenea situații, este negată și de jurisprudența Curții Europene (Hotărârea Păduraru c. României) în care instanța a observat că Legea nr. 112/1995 nu se aplică decât în cazul bunurilor pentru care statul deținea un titlu de proprietate, nicio dispoziție neacordând statului dreptul de a vinde un bun care se găsea de facto în patrimoniul său și pentru care nu avea așadar, un titlu.

- Curtea de apel a reținut greșit existența bunei-credințe a cumpărătorilor, realizând o apreciere sintetică a acesteia, fără să indice concret elementele care au stat la baza respectivei atitudini subiective. S-a făcut o analiză generică a bunei-credințe a dobânditorului fără a se ține cont de circumstanțele speciale ale speței, în contextul în care, față de notorietatea autorului reclamanților, era puțin probabil ca pârâții-cumpărători să nu fi cunoscut proveniența bunului. - Instanța de apel a stabilit în mod greșit incidența Legii nr. 10/2001 și faptul că reclamanții aveau obligația de a respecta procedura administrativă obligatorie reglementată de acest act normativ, în condițiile în care modalitatea de preluare a acestuia nu figurează printre cele enumerate de art. 2 din lege.

Ca atare, în mod greșit consideră instanța că reclamanții ar fi avut posibilitatea să solicite anularea contractelor de vânzare-cumpărare și măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, dacă ar fi formulat notificare în termen. La fel, buna-credință a pârâților a fost reținută în mod greșit, din moment ce aceștia știau că ceea ce au închiriat nu erau unități locative distincte, ci părți ale unui imobil. Întrucât imobilul reclamanților nu este dintre cele enumerate de art. 2 din Legea nr. 10/2001, acesta nu putea face nici obiectul notificării, iar singura cale de a-l obține era revendicarea potrivit dreptului comun. Mai mult, în conformitate cu Hotărârea Brumărescu c. României, instanța europeană a ajuns la concluzia încălcării art. 6 parag.

1, pe motiv că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțele competente, de a examina litigiile privind o revendicare imobiliară, încalcă art. 6 parag. 1 Convenția Europeană a Drepturilor Omului. 2. Recurenta C.M.I.D.M. a criticat decizia tot din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând încălcarea art. 480 C. civ., precum și a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 112/1995. S-a arătat că titlul de proprietate al reclamanților este preferabil, având în vedere dreptul dobândit de autorul lor prin contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1927. De asemenea, Legea nr. 112/1995 era inaplicabilă în cauză, ea vizând imobile preluate cu titlu valabil, după cum Legea nr. 10/2001, la rândul ei, reglementează o procedură administrativă de restituire în natură sau prin echivalent, pentru situația imobilelor intrate fără titlu în proprietatea statului.

La fel, buna-credință a fost reținută în mod greșit, din moment ce aceștia știau că ceea ce au închiriat nu erau unități locative distincte, ci părți ale unui imobil. Intimații-pârâți au depus întâmpinare prin care au susținut caracterul nefondat al criticilor formulate, în condițiile în care aceștia dețin un titlu valabil de proprietate, a cărui nulitate nu s-a solicitat niciodată. În plus, Legea nr. 10/2001 era incidentă, ca lege specială în materie, fără ca reclamanții să urmeze procedura obligatorie reglementată de aceasta și să solicite măsuri reparatorii. De asemenea, reclamanții nu se pot prevala de un titlu de proprietate pe care să-l valorifice în acțiunea în revendicare întrucât nu dețin o hotărâre judecătorească anterioară încheierii contractelor prin care să se fi constatat existența dreptului de proprietate al acestora și să se fi dispus restituirea imobilului.

Analizând recursurile deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele: 1. Recursul reclamantei C.M.I.D.M. este tardiv. Astfel, în condițiile în care decizia instanței de apel a fost comunicată reclamantei la 17 martie 2015 exercitarea căii de atac la 6 aprilie 2015 (data transmiterii cererii de recurs prin poștă) s-a făcut cu depășirea termenului procedural de 15 zile - care a început să curgă de la data comunicării hotărârii, conform art. 301 C. proc. civ., împlinindu-se la 1 aprilie 2015. În consecință, recursul urmează să fie respins ca tardiv. 2. Recursul reclamantei S.A.C. este nefondat.

- Fiind învestită cu o acțiune în revendicare de drept comun introdusă în anul 2008 cu privire la un imobil despre care s-a pretins preluarea abuzivă de către stat, instanța de apel a procedat corect la analizarea titlului de proprietate al reclamanților, cu luarea în considerare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca act normativ special care reglementează situația unor astfel de imobile. Recurenta-reclamantă pretinde în mod eronat că imobilul în care se află apartamentele revendicate, fiind preluat "pe baza unor tabele, fără a se preciza actul normativ", nu ar intra în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.

În realitate, Legea nr. 10/2001 vizează regimul juridic al imobilelor preluate abuziv, indiferent că această preluare s-a făcut cu titlu, fără titlu sau fără titlu valabil (în dispozițiile art. 2 lit. i) menționându-se expres că sunt avute în vedere orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat), așadar inclusiv preluările în fapt. De altfel, această chestiune a incidenței Legii nr. 10/2001 a fost tranșată deja prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul anterior, la care recurenta însăși face referire în motivele de recurs.

Astfel, în Decizia nr. 615/R din 26 octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă (prin care a rămas irevocabilă soluția pronunțată în acțiunea în revendicare anterioară, privind imobilul din str. Z., exceptând apartamentele nr. 1, 3, 4 și 5) s-a reținut expres că aplicarea legii speciale, nr. 10/2001, nu poate fi ignorată "fiind o reglementare ce se aplică prioritar, potrivit principiului specialia generalibus derogant". Prin aceeași decizie s-a constatat că este vorba despre o preluare abuzivă, de facto, dată de menționarea acestui imobil "pe tabelele Steagul Roșu, poziția 148, în absența indicării oricărui temei legal de natură a preconstitui cel puțin o aparență de valabilitate a titlului statului". Față de aceste dezlegări jurisdicționale, care statuează asupra regimului juridic al imobilului și a normei de drept incidente, instanța de apel nu putea ignora aplicabilitatea Legii nr. 10/2001.

Așadar, nu numai că nu se verifică cele susținute de către recurenta-reclamantă în legătură cu nesocotirea autorității de lucru judecat a hotărârilor anterioare ci dimpotrivă, rezultă că instanța a valorificat efectul pozitiv al lucrului judecat, atunci când a reținut incidența Legii nr. 10/2001, dată de regimul juridic al imobilului, de bun preluat de stat în mod abuziv. În acest context, în mod corect instanța de apel a făcut referire la procedura specială a acestui act normativ, în cadrul căreia se putea obține satisfacerea pretențiilor, constatându-se (în acord și cu dezlegările date prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008), că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, n-au putut să urmeze această procedură, mai au deschisă, cu succes, calea acțiunii în revendicate, situație în care nu se regăsește reclamanta.

- În același timp, pe linia acelorași dezlegări date de instanța supremă în mecanismul de unificare jurisprudențială, decizia din apel a verificat dacă reclamanții se pot prevala, în cadrul acțiunii în revendicare promovate, de existența unui titlu de proprietate anterior, care să nu fi făcut necesară și obligatorie procedura Legii nr. 10/2001. Astfel, s-a analizat dacă sunt întrunite exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă reclamanții dețin un bun actual, a cărui validare și sancționare juridică să o poată obține prin intermediul căii procedurale de drept comun.

În cadrul acestei analize, instanța de apel a statuat în mod contradictoriu, pe de o parte, că reclamanții nu dețin o hotărâre judecătorească, anterioară încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, de constatare a nevalabilității titlului de preluare și de obligare la predarea imobilului către reclamanți și pe de altă parte, că aceștia au făcut dovada existenței unui "bun" în patrimoniul lor "reprezentat de hotărârea prin care li s-a recunoscut calitatea de proprietar și s-a dispus în mod expres în sensul restituirii bunului". S-a considerat însă, că acest drept al reclamanților este paralizat de cel pe care îl opun pârâții, reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare încheiate conform Legii nr. 112/1995 și a căror validare, fără posibilitatea de a mai fi contestate, a intervenit prin neatacarea lor în termenul de prescripție prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Deși considerentele deciziei din apel sunt contradictorii pe dezlegările pe care le dau asupra existenței bunului în patrimoniul reclamantei, acest aspect nu este de natură să atragă nelegalitatea soluției de respingere a acțiunii în revendicare, ci doar substituirea, în parte, a motivării soluției. Astfel, premisa în speță, nu este dată de existența a două titluri de proprietate care trebuie comparate, ci de faptul că reclamanții nu justifică un bun actual pe care să-l opună pârâților. Așa cum subliniază inițial instanța de apel, reclamanții nu dețin o hotărâre judecătorească, de constatare a nevalabilității titlului statului și de obligare la predarea apartamentelor în litigiu, care să-i dispenseze de urmarea procedurii Legii nr. 10/2001 și să le justifice bunul în patrimoniu.

Faptul că prin Decizia nr. 426 din 6 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă (validată prin Decizia nr. 615 din 26 octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă) a fost admisă acțiunea în revendicare a reclamanților, constatându-se preluarea abuzivă a imobilului din str. Z., nu poate reprezenta validarea dreptului și pentru apartamentele ce fac obiectul litigiului de față, câtă vreme prin hotărârile menționate s-a luat act de renunțarea la judecată în privința lor (întrucât fuseseră înstrăinate chiriașilor). Chiar dacă aprecierea asupra nevalabilității preluării a vizat întregul imobil (apartamentele revendicate în prezent fiind parte din acesta), reclamanții nu au făcut demersurile legale care se impuneau pentru a-și prezerva sau obține recunoașterea dreptului de proprietate de așa natură încât să-l poată valorifica ulterior într-o acțiune în revendicare.

Potrivit jurisprudenței instanței de contencios european (cauza Atanasiu) existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (parag. 140). În ce privește transformarea într-o valoarea patrimonială, în sensul art. 1 Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, ea este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (parag.

142). Așadar, împrejurarea că reclamanții beneficiază de o hotărâre - ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - prin care s-a constatat nelegalitatea preluării imobilului în care sunt situate și apartamentele în litigiu, nu înseamnă că dețin în privința acestor apartamente un titlu valorificabil pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, câtă vreme în dosarul finalizat prin hotărârea judecătorească menționată au declarat că renunță la judecată cu privire la aceste apartamente, atitudine procesuală de care instanța a luat act. Ca atare, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului arătate, simpla constatare a ilegalității preluării imobilului nu putea conduce la o transformare a valorii patrimoniale sancționabilă potrivit art. 1 Protocolul nr. 1, decât în măsura în care erau îndeplinite cerințele în cadrul procedurilor legii speciale.

Or, notificarea trimisă de aceștia, la 03 octombrie 2008, către proprietarul apartamentului nr. 2, a fost cu mult peste termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 și de aceea, fără consecințele juridice pe care legea le-a atașat acestui act. Totodată, faptul că reclamanții nu au efectuat demersurile legale pentru a ataca titlul subdobânditorilor în termenul special de prescripție extinctivă a avut drept consecință validarea contractului acestora de așa manieră încât să nu mai poată fi contestat ulterior (potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, astfel de contracte putând fi atacate pentru nulitate doar într-un termen de 1 an și 6 luni de la intrarea în vigoare a legii).

În acest context, criticile reclamantei vizând greșita aplicare a Legii nr. 112/1995 - în temeiul căreia n-ar fi putut fi încheiate contractele de vânzare-cumpărare, întrucât imobilul a fost preluat fără titlu iar obiectul de reglementare al legii vizează preluarea cu titlu - rămân lipsite de obiect. Instanța de apel a reținut corect, sub acest aspect, faptul că valabilitatea contractelor de vânzare menționate nu poate fi analizată în speță, cât timp reclamanții n-au formulat acțiune în justiție în termenii prevăzuți de art. 45 din Legea nr. 10/2001. - Rămâne, de asemenea, lipsită de fundament - separat de împrejurarea că vizează elemente de apreciere de fapt necenzurabile în recurs - critica privitoare la reținerea bunei-credințe a subdobânditorilor, aspect ce ar fi putut fi analizat în contextul unei acțiuni în nulitate introduse în termen.

Considerentele instanței de apel care fac referire la buna-credință a chiriașilor-cumpărători sunt unele care nu au caracter necesar, în sensul că nu sprijină soluția din dispozitiv, astfel încât, deși eronate - în condițiile în care au menționat că valabilitatea contractelor nu mai poate fi analizată și deci, implicit, nici buna-credință, aptă să salveze actul de la nulitate - nu afectează legalitatea deciziei din apel. În acest sens, este lipsită de pertinență critica referitoare la greșita apreciere asupra aplicabilității Legii nr. 112/1995 din perspectiva jurisprudenței instanței de contencios european (cu trimitere la cauza Păduraru) câtă vreme reclamanții nu au acționat în termenul defipt de lege pentru a pune în discuție temeiul și modalitatea de încheiere a respectivelor contracte.

În consecință, potrivit considerentelor arătate, care vin să substituie în parte pe cele ale deciziei din apel, respingerea acțiunii în revendicare se impunea, în primul rând, pentru că reclamanții nu justificau un bun actual în patrimoniul lor, în contextul în care anterior au renunțat la judecata cererii care viza și apartamentele din prezentul litigiu, așa încât nu au obținut în privința acestora un titlu pe care să-l poată valorifica într-o acțiune în revendicare de drept comun. Argumentul deciziei din apel referitor la valabilitatea titlului pârâților - deși corect - este, în economia speței, unul subsidiar, la care instanța ar fi trebuit să apeleze doar în măsura în care, reclamanții dovedindu-și dreptul lor de proprietate, ar fi trebuit să analizeze, în continuare, dacă acesta poate fi paralizat prin opunerea unui titlu de proprietate mai puternic al celeilalte părți.

- Este eronată, de asemenea, susținerea recurentei, în sensul că prin soluția pronunțată asupra acțiunii în revendicare s-ar îngrădi accesul la justiție și astfel, ar fi nesocotite dispozițiile art. 6 parag. 1 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudență sancționată deja de Curtea europeană (Hotărârea Brumărescu c. României) care a reproșat neexaminarea pe fond a litigiilor privind revendicarea imobiliară pe motiv de lipsă de competență a instanțelor.

Nicio similitudine nu există între speța de față și cea din jurisprudența instanței de contencios european menționată de recurentă, în care s-a avut în vedere faptul că, pe calea unui recurs în anulare, au fost înlăturate efectele unei proceduri judiciare care dusese la o hotărâre judecătorească irevocabilă, intrată în autoritatea de lucru judecat și executată; în plus, prin hotărâre a instanței supreme se statuase că instanțele nu erau competente să soluționeze litigiile civile referitoare la imobilele naționalizate. În cauza dedusă judecății, pretențiile reclamanților au fost analizate pe fondul lor, verificându-se titlul de care aceștia se prevalează pentru a le justifica demersul. Împrejurarea că s-a ajuns la concluzia netemeiniciei pretențiilor nu poate avea semnificația îngrădirii accesului la justiție cum susține recurenta-reclamantă, într-o înțelegere eronată a dispozițiilor art. 6 parag.

1 din Convenția europeană. În concluzie, potrivit considerentelor expuse, toate criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul reclamantei urmând să fie respins ca atare. În baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recurentele-reclamante vor fi obligate la plata sumei de 7000 lei, cheltuieli de judecată în recurs, constând în onorariu de avocat, redus de la suma de 17.780 lei (rezultată din chitanțele depuse la dosar, cu excluderea celei în cuantum de 2.730 lei emise pe numele N.T., în condițiile în care acesta nu a avut calitatea de parte în proces și nici nu a reieșit că ar fi plătit în numele vreuneia dintre părți).

La diminuarea onorariului avocațial s-au avut în vedere gradul de complexitate al problemelor de drept invocate prin motivele de recurs - care au adus în dezbatere aspecte tranșate deja în jurisprudența instanței supreme - faptul că unul dintre recursuri a fost declarat în afara termenului procedural, precum și împrejurarea că determinarea cadrului judecății în recurs a presupus rezolvarea unor excepții procesuale invocate din oficiu de către instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamanta C.M.I.D.M. împotriva Deciziei nr. 68 A din 13 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.A.C. împotriva aceleiași decizii. Obligă pe recurentele-reclamante la 7000 lei cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimații - pârâți T.D., T.S., A.M., C.P. și C.D. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2015. Procesat de GGC - NN