ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 323/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 323/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr.

11202 din 27 octombrie 2008 Tribunalul București a admis excepția

prematuritătii; a respins cererea formulată de reclamanta SC C.R.G. SA în

contradictoriu cu pârâta SC P.T. SRL ca prematur formulată, instanța reținând

incidența dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ.

Prin decizia

comercială nr. 58 din 3 februarie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 21652/3/2008

Curtea de Apel București a admis apelul, a desființat sentința atacată și a

trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În cauză s-au

administrat proba cu înscrisuri și proba cu expertiză tehnică judiciară.

Prin sentința

civilă nr. 7085 din 9 decembrie 2013 Tribunalul București a admis excepția

prescrierii dreptului material la acțiune pentru sumele pretinse pentru

perioada aprilie 2004-mai 2005; a respins ca prescrise pretențiile.

A admis, în

parte, cererea de chemare în judecată, precizată, a obligat pârâta la plata

către reclamantă a sumei de 11.095,02 RON cu titlul c/v chirie pentru teren,

aferentă perioadei iunie-decembrie 2005; a sumei de 4.996,04 RON c/v chirie

pentru baracă aferentă perioadei iunie-septembrie 2005; a obligat pârâta la

plata către reclamantă a penalităților de întârziere de 0,2% aferente sumelor

ce reprezintă c/v chirie pentru teren de la data scadenței până la data plății

efective; a obligat la plata penalităților de întârziere de 2%/zi aferente

sumelor ce reprezintă contravaloare chiriei pentru baracă pe perioada

iunie-septembrie 2005, de la scadență la data plății.

A obligat pârâta

la plata contravalorii lipsei de folosință pentru teren pe perioada 1 ianuarie 2006-31

martie 2008 în cuantum de 37.875,83 RON și contravalorii lipsei de folosință pentru

baracă pe perioada 1 noiembrie 2005-31 august 2007, în cuantum de 30.964,64 RON.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut, cu privire la prescripția dreptului material la acțiune,

aplicarea art. 3 alin. (1) teza I și art. 7 alin. (1), art. 12 din Decretul nr.

167/1958, art. 1886 C. civ. din 1864, în raport cu prevederile art. 5 și art. 223

Legea nr. 71/2011.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a reținut incidența dispozițiilor art. 969 C. civ., art. 1073 C. civ.,

art. 1169 C. civ. și art. 46 C. com.

A reținut că reclamanta

a probat existența unor contracte valabil încheiate, pentru perioada pentru care

se solicită despăgubiri, executarea propriilor obligații precum și neexecutarea

culpabilă de către pârâta a obligațiilor corelative au fost reținute concluziile

raportului de expertiză referitor la cuantumul pretențiilor datorate.

În acordarea penalităților

de întârziere, tribunalul a avut în vedere prevederile contractuale și cele ale

art. 4 alin. (3) Legea nr. 464/2002.

A mai reținut

tribunalul că pârâta a ocupat terenul și baraca metalică în perioadele 1 ianuarie

2006-31 martie 2008 și 1 noiembrie 2005-31 august 2007, fără a deține un titlu valabil.

A apreciat, raportat

la dispozițiile art. 998 C. civ. întrunite elementele răspunderii civile delictuale.

Referitor la apărările

pârâtei întemeiate pe existența contractului de vânzare-cumpărare din 15

decembrie 1999, tribunalul a constatat că actul nu întrunește cerințele cerute pentru

validitatea înstrăinării terenurilor, conform dispozițiilor Legii nr. 54/1998 fiind

cerută forma autentică.

De asemenea, a

înlăturat tribunalul și susținerile privind identitatea suprafețelor de teren ce

au format obiectul atât al contractului de închiriere și cel al contractului de

vânzare-cumpărare, susțineri neprobate, acesta și prin raportare la înscrisul administrat,

extras carte funciară din care rezultă că pârâta deține sub titlu de proprietar

doar construcțiile nu și terenul aferent acestora.

Cu privire la

perioada folosirii fără drept a barăcii metalice, tribunalul a avut în vedere procesul-verbal

încheiat de executorul judecătoresc la 18 decembrie 2007.

A apreciat fără

relevanță pentru acordarea penalităților de întârziere, neemiterea facturilor, acestea

fiind datorate în temeiul contractului.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel SC P.T. SRL, susținând nelegalitatea și netemeinicia acesteia.

În esență, au

fost reluate susținerile valorificate în primă instanță, solicitându-se reconsiderarea

probatoriului administrat.

Curtea de Apel

București, secția a Vl-a civilă, prin decizia nr. 637 din 22 septembrie 2014, a

respins apelul pârâtei SC P.T. SRL, ca nefondat.

În fundamentarea

acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, că pârâta nu

a contestat faptul că ulterior achitării prețului prevăzut în contractul din 15

decembrie 1999 la 25 noiembrie 2003 a încetat a achita chirie aferentă contractului

din 13 decembrie 1999, că refuzul achitării chiriei pentru contractul din 20

octombrie 2003 a fost justificat de faptul nefolosirii bunului și al refuzului locatorului

de a-l prelua.

Cu privire la

lipsa calității procesuale active a SC C.R.G. SA întemeiată pe lipsa titlului de

proprietate asupra trenului, ce a făcut obiectul contractului de închiriere din

13 decembrie 1999 instanța de apel a apreciat că este fără relevanță pentru locator,

pentru încheierea valabilă a contractului de închiriere calitatea de proprietar

câtă vreme are folosința acestuia, asigură transferul posesiei și folosința utilă

a bunului pe durata contractului de închiriere.

Cu privire la

temeinicia refuzului de a achita chiria pentru terenul în suprafață de 1.134,93

m

2

, apreciat de SC P.T. SRL ca aferent construcțiilor, s-a considerat

că, în mod corect, prima instanță a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare

din 15 decembrie 1999 nu a operat transferul dreptului de proprietate asupra terenului,

cu prioritate pentru că forma contractului nu fost cea cerută de lege pentru validitatea

acestuia, conform art. 2 alin. (1) Legea nr. 54/1998, contractul nefiind încheiat

în formă autentică, însă și pentru faptul că terenurile nu s-au aflat în proprietatea

societății nici la data încheierii contractului și nici ulterior la data achitării

integrale a prețului, SC C.R.G. SA neobținând certificatul de atestare al dreptului

de proprietate.

Cu privire la

refuzul de a achita contravaloarea chiriei conform contractului de închiriere din

20 octombrie 2003, întemeiat pe faptul neutilizării imobilului încă de la data încheierii

contractului, instanța de apel a constatat, pe de o parte, că refuzul este nejustificat,

în condițiile în care SC P.T. SRL nu a notificat denunțarea contractului cu respectarea

art. 3 cu minimul 30 de zile înainte de data pentru care s-a solicitat încetarea.

De asemenea, s-a

reținut și faptul că prin sentința civilă nr. 34152 din 1 iulie 2005 Tribunalul

București a admis acțiunea formulată de SC C.R.G. SA și a dispus rezilierea contractelor

de locațiune din 13 decembrie 1999 și a contractului de închiriere din 20

octombrie 2003, iar prin decizia civilă nr. 505 din 12 octombrie 2006 pronunțată

de Curtea de Apel București, irevocabilă prin nerecurare, s-a dispus evacuarea pârâtei

din imobilele deținute în temeiul acestor contracte, decizia fiind pusă în executare,

așa cum însăși pârâta a învederat la 18 decembrie 2007 în cadrul executării silite

ce a format obiectul executării silite în Dosarul nr. 1461/2007 de către Biroul

Executorilor Judecătorești D.G.

Cu privire la

contravaloarea lipsei de folosință s-a reținut că ulterior desființării contractelor,

pârâta nu a procedat la predarea imobilelor fiind necesară preluarea acestora pe

calea executării silite.

Cu privire la

determinarea cuantumului chiriei curente în temeiul contractului din 20

octombrie 2003, de 360 dolari S.U.A. în loc de 450 dolari S.U.A., cum greșit s-a

consemnat în cuprinsul considerentelor, instanța a constatat că eroarea materială

nu se regăsește în calculele expertizei judiciare și nu impietează asupra a stabilirii

corecte a cuantumului despăgubirilor la care justificat pârâta a fost obligată.

Cu privire la

penalitățile de întârziere s-a apreciat că, în mod corect, prima instanță a reținut

că acestea sunt datorate în temeiul contractelor de închiriere, conform art. VI

pct. 2 din contractul de închiriere din 13 decembrie 1999 și art. 4 din contractul

de închiriere din 20 octombrie 2003 cu art. 1066 C. civ., fiind fără relevanță pentru

obiectul pricinii dacă pârâta și-a îndeplinit obligațiile fiscale.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs SC P.T. SRL solicitând admiterea recursului, în principal

admiterea excepției lipsei calității procesual active a reclamantei și respingerea

cererii de chemare în judecată și, în subsidiar, modificarea, în parte, a deciziei

atacate în sensul recalculării contravalorii chiriei conform contractului din

13 decembrie 1999 și a cuantumului lipsei de folosință raportat la suprafața de

teren de 1754 mp în loc de 2988 mp, respingerea capătului de cerere privind penalitățile

de întârziere aferente contractelor de închiriere din 13 decembrie 1999 și din

20 octombrie 2003 precum și respingerea capătului de cerere privind lipsa de folosință

a barăcii pentru perioada 1 ianuarie 2006-31 martie 2008.

Recurenta-pârâtă

își subsumează criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304

pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Într-o primă critică

recurenta-pârâtă arată că, instanța de fond nu s-a pronunțat în nici un fel asupra

excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei și, mai mult decât atât,

nu a menționat în întreg conținutul sentinței această solicitare. În ceea ce privește

această excepție, se arată, instanța de apel apreciază că aceasta este fără relevanță

pentru locator, recurenta-pârâtă, pentru încheierea valabilă a contractului de închiriere

calitatea de proprietar câtă vreme are folosința acestuia. Precizează recurenta-pârâtă

că intimata-reclamantă a solicitat atât plata contravalorii chiriei cât și lipsa

de folosință a terenului după expirarea contractelor de închiriere, fără însă a

face în vreun fel dovada posesiei legale a terenului în cauză, singurele documente

referitoare la regimul juridic al acestui teren fiind obținute de recurentă, respectiv

adresele emise de Primăria Municipiului București, Direcția Evidență Imobiliară

și Cadastrală, prin care se comunică că, terenul situat în Bdul. G., sector 1, este

domeniul privat al Municipiului București.

Cea de-a doua

critică privește fondul cauzei, respectiv modalitatea de calcul a pretențiilor solicitate

de intimata-reclamantă, recurenta-pârâtă aducând în susținere următoarea argumentație:

Referitor la contractul

de închiriere din 13 decembrie 1999 având ca obiect închirierea suprafeței de 2988

mp suprafața de teren prevăzută a fi închiriată în contractul din 13 decembrie 1999

include și suprafața de teren, respectiv 1134,93 mp, de sub construcțiile pe care

societatea reclamantă Ie-a cumpărat conform contractului de vânzare-cumpărare

din 15 decembrie 1999, fapt necontestat de reclamantă în prezenta cauză.

Recurenta-pârâtă

a solicitat instanței de fond ca și obiectiv al raportului de expertiză, calculul

lipsei de folosință pentru suprafața rămasă din totalul de 2988 mp, respectiv 1754

mp, pentru perioada 1 iunie 2006-31 martie 2008. Deși instanța de fond a admis obiectivul

prin care se solicita expertului să precizeze valoarea chiriei și pe metru pătrat,

tocmai pentru a se lua în calcul diferența de teren, în final nu ține cont de această

suprafață, obligând-o la plata chiriei și a contravalorii lipsei de folosință pe

întreaga suprafață de teren.

Astfel, se arată,

pentru perioada iunie-decembrie 2005, instanța a obligat societatea reclamantă la

plata sumei de 11.095,02 RON reprezentând contravaloare chirie pentru teren și la

plata sumei de 11.095,02 RON penalități de întârziere aferente de 0,2%/zi, dintr-un

calcul elementar rezultând că această sumă provine din înmulțirea celor 6 luni (iunie

decembrie 2005) cu suma de 450 dolari S.U.A. (contravaloarea contractului de teren

de 2998 mp) la care se adaugă TVA de 24%.

În ceea ce privește

lipsa de folosință a terenului pentru perioada 1 ianuarie 2006-31 martie 2008, însumând

27 de luni, recurenta arată că instanța de fond fără a avea în vedere concluziile

raportului de expertiză în ceea ce privește valoarea contractului și pe mp, obligă

societatea recurentă la plata sumei de 37.875,83 RON, astfel cum a fost solicitată

de reclamantă prin acțiunea introductivă. Menționează recurenta că această sumă

nu corespunde cu valorile stabilite în raportul de expertiză și care ar fi trebuit

să fie ca punct de reper în stabilirea cuantumului corect, însă în mod evident a

fost luată în calcul întreaga suprafață de teren, incluzând și terenul aflat sub

construcțiile proprietatea recurentei.

Precizează recurenta

că, din calculele sale, dacă s-ar fi luat în considerare suprafața de 1754 mp, pentru

lipsa de folosință ar fi rezultat suma de 22.234,58 RON (1754 mp x 0,15 dolari

S.U.A. x 27 luni) în loc de 37.875,83 RON, recurenta fiind astfel obligată la mult

mai mult decât este corect, rezultând o diferență de 15.641,25 RON.

Referitor la penalitățile

solicitate de reclamantă în baza contractelor de închiriere din 20 octombrie 2003

și din 13 decembrie 1999, recurenta-pârâtă solicită respingerea penalităților, ca

fiind neîntemeiate, având în vedere faptul că așa cum reiese și din raportul de

expertiză contabilă efectuat în prezenta cauză, reclamanta nu a emis facturi și

nu a înregistrat în contabilitate și fiscal pretențiile solicitate.

Înalta Curte,

examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul

este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Prima critică

vizând faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității

procesuale active a reclamantei și că instanța de apel a apreciat lipsa de relevanță

a acestei excepții pentru locator, este nefondată.

Recurenta-pârâtă

nu a invocat la termenul din 14 iunie 2010 o atare excepție în fața instanței de

fond, astfel cum rezultă cu evidență din cuprinsul încheierii de la acel termen.

Această apărare

nu a fost exprimată în forma unei excepții procesuale pentru a fi analizată ca atare

de instanța de fond, instanța de control judiciar fiind cea care a dat o astfel

de calificare acestei simple apărări, analizând-o din această perspectivă în virtutea

caracterului devolutiv al apelului.

Dezlegarea dată

acestei excepții este judicioasă din perspectiva efectelor contractului de locațiune,

locatarul (recurenta) având asigurate transferul posesiei și folosința utilă a bunului

indiferent de calitatea de proprietar sau neproprietar a locatorului (intimata)

dat fiind faptul că locațiunea nu transmite dreptul de proprietate.

Ce de-a doua critică,

privind modalitatea de calcul a pretențiilor intimatei-reclamante, este susținută

de argumente ce se referă în mare parte la hotărârea instanței de fond și readuc

în discuție reinterpretarea probatoriului administrat.

Or, simpla prezentare

a motivelor de netemeinicie de către recurentă, reiterarea unor situații de fapt,

repunerea în discuție a probatoriilor administrate, în lipsa unei argumentații în

drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de modificare indicate, fac

imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de recurs,

din cuprinsul argumentației neputându-se desprinde elemente relevante care să permită

verificarea legalității deciziei recurate.

În considerarea

celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă

de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de recurenta-pârâtă SC P.T. SRL București împotriva deciziei nr. 637 din

22 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi, 3 februarie 2015.