ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 323/2015

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 11202 din 27 octombrie 2008 Tribunalul București a admis excepția prematuritătii; a respins cererea formulată de reclamanta SC C.R.G. SA în contradictoriu cu pârâta SC P.T. SRL ca prematur formulată, instanța reținând incidența dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ. Prin decizia comercială nr. 58 din 3 februarie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 21652/3/2008 Curtea de Apel București a admis apelul, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În cauză s-au administrat proba cu înscrisuri și proba cu expertiză tehnică judiciară. Prin sentința civilă nr. 7085 din 9 decembrie 2013 Tribunalul București a admis excepția prescrierii dreptului material la acțiune pentru sumele pretinse pentru perioada aprilie 2004-mai 2005; a respins ca prescrise pretențiile.

A admis, în parte, cererea de chemare în judecată, precizată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.095,02 RON cu titlul c/v chirie pentru teren, aferentă perioadei iunie-decembrie 2005; a sumei de 4.996,04 RON c/v chirie pentru baracă aferentă perioadei iunie-septembrie 2005; a obligat pârâta la plata către reclamantă a penalităților de întârziere de 0,2% aferente sumelor ce reprezintă c/v chirie pentru teren de la data scadenței până la data plății efective; a obligat la plata penalităților de întârziere de 2%/zi aferente sumelor ce reprezintă contravaloare chiriei pentru baracă pe perioada iunie-septembrie 2005, de la scadență la data plății. A obligat pârâta la plata contravalorii lipsei de folosință pentru teren pe perioada 1 ianuarie 2006-31 martie 2008 în cuantum de 37.875,83 RON și contravalorii lipsei de folosință pentru baracă pe perioada 1 noiembrie 2005-31 august 2007, în cuantum de 30.964,64 RON.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, cu privire la prescripția dreptului material la acțiune, aplicarea art. 3 alin. (1) teza I și art. 7 alin. (1), art. 12 din Decretul nr. 167/1958, art. 1886 C. civ. din 1864, în raport cu prevederile art. 5 și art. 223 Legea nr. 71/2011. Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut incidența dispozițiilor art. 969 C. civ., art. 1073 C. civ., art. 1169 C. civ. și art. 46 C. com. A reținut că reclamanta a probat existența unor contracte valabil încheiate, pentru perioada pentru care se solicită despăgubiri, executarea propriilor obligații precum și neexecutarea culpabilă de către pârâta a obligațiilor corelative au fost reținute concluziile raportului de expertiză referitor la cuantumul pretențiilor datorate.

În acordarea penalităților de întârziere, tribunalul a avut în vedere prevederile contractuale și cele ale art. 4 alin. (3) Legea nr. 464/2002. A mai reținut tribunalul că pârâta a ocupat terenul și baraca metalică în perioadele 1 ianuarie 2006-31 martie 2008 și 1 noiembrie 2005-31 august 2007, fără a deține un titlu valabil. A apreciat, raportat la dispozițiile art. 998 C. civ. întrunite elementele răspunderii civile delictuale. Referitor la apărările pârâtei întemeiate pe existența contractului de vânzare-cumpărare din 15 decembrie 1999, tribunalul a constatat că actul nu întrunește cerințele cerute pentru validitatea înstrăinării terenurilor, conform dispozițiilor Legii nr. 54/1998 fiind cerută forma autentică.

De asemenea, a înlăturat tribunalul și susținerile privind identitatea suprafețelor de teren ce au format obiectul atât al contractului de închiriere și cel al contractului de vânzare-cumpărare, susțineri neprobate, acesta și prin raportare la înscrisul administrat, extras carte funciară din care rezultă că pârâta deține sub titlu de proprietar doar construcțiile nu și terenul aferent acestora. Cu privire la perioada folosirii fără drept a barăcii metalice, tribunalul a avut în vedere procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc la 18 decembrie 2007. A apreciat fără relevanță pentru acordarea penalităților de întârziere, neemiterea facturilor, acestea fiind datorate în temeiul contractului.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel SC P.T. SRL, susținând nelegalitatea și netemeinicia acesteia. În esență, au fost reluate susținerile valorificate în primă instanță, solicitându-se reconsiderarea probatoriului administrat. Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, prin decizia nr. 637 din 22 septembrie 2014, a respins apelul pârâtei SC P.T. SRL, ca nefondat. În fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, că pârâta nu a contestat faptul că ulterior achitării prețului prevăzut în contractul din 15 decembrie 1999 la 25 noiembrie 2003 a încetat a achita chirie aferentă contractului din 13 decembrie 1999, că refuzul achitării chiriei pentru contractul din 20 octombrie 2003 a fost justificat de faptul nefolosirii bunului și al refuzului locatorului de a-l prelua.

Cu privire la lipsa calității procesuale active a SC C.R.G. SA întemeiată pe lipsa titlului de proprietate asupra trenului, ce a făcut obiectul contractului de închiriere din 13 decembrie 1999 instanța de apel a apreciat că este fără relevanță pentru locator, pentru încheierea valabilă a contractului de închiriere calitatea de proprietar câtă vreme are folosința acestuia, asigură transferul posesiei și folosința utilă a bunului pe durata contractului de închiriere. Cu privire la temeinicia refuzului de a achita chiria pentru terenul în suprafață de 1.134,93 m 2 , apreciat de SC P.T.

SRL ca aferent construcțiilor, s-a considerat că, în mod corect, prima instanță a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare din 15 decembrie 1999 nu a operat transferul dreptului de proprietate asupra terenului, cu prioritate pentru că forma contractului nu fost cea cerută de lege pentru validitatea acestuia, conform art. 2 alin. (1) Legea nr. 54/1998, contractul nefiind încheiat în formă autentică, însă și pentru faptul că terenurile nu s-au aflat în proprietatea societății nici la data încheierii contractului și nici ulterior la data achitării integrale a prețului, SC C.R.G. SA neobținând certificatul de atestare al dreptului de proprietate. Cu privire la refuzul de a achita contravaloarea chiriei conform contractului de închiriere din 20 octombrie 2003, întemeiat pe faptul neutilizării imobilului încă de la data încheierii contractului, instanța de apel a constatat, pe de o parte, că refuzul este nejustificat, în condițiile în care SC P.T.

SRL nu a notificat denunțarea contractului cu respectarea art. 3 cu minimul 30 de zile înainte de data pentru care s-a solicitat încetarea. De asemenea, s-a reținut și faptul că prin sentința civilă nr. 34152 din 1 iulie 2005 Tribunalul București a admis acțiunea formulată de SC C.R.G. SA și a dispus rezilierea contractelor de locațiune din 13 decembrie 1999 și a contractului de închiriere din 20 octombrie 2003, iar prin decizia civilă nr. 505 din 12 octombrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, irevocabilă prin nerecurare, s-a dispus evacuarea pârâtei din imobilele deținute în temeiul acestor contracte, decizia fiind pusă în executare, așa cum însăși pârâta a învederat la 18 decembrie 2007 în cadrul executării silite ce a format obiectul executării silite în Dosarul nr. 1461/2007 de către Biroul Executorilor Judecătorești D.G.

Cu privire la contravaloarea lipsei de folosință s-a reținut că ulterior desființării contractelor, pârâta nu a procedat la predarea imobilelor fiind necesară preluarea acestora pe calea executării silite. Cu privire la determinarea cuantumului chiriei curente în temeiul contractului din 20 octombrie 2003, de 360 dolari S.U.A. în loc de 450 dolari S.U.A., cum greșit s-a consemnat în cuprinsul considerentelor, instanța a constatat că eroarea materială nu se regăsește în calculele expertizei judiciare și nu impietează asupra a stabilirii corecte a cuantumului despăgubirilor la care justificat pârâta a fost obligată.

Cu privire la penalitățile de întârziere s-a apreciat că, în mod corect, prima instanță a reținut că acestea sunt datorate în temeiul contractelor de închiriere, conform art. VI pct. 2 din contractul de închiriere din 13 decembrie 1999 și art. 4 din contractul de închiriere din 20 octombrie 2003 cu art. 1066 C. civ., fiind fără relevanță pentru obiectul pricinii dacă pârâta și-a îndeplinit obligațiile fiscale. Împotriva acestei decizii a declarat recurs SC P.T.

SRL solicitând admiterea recursului, în principal admiterea excepției lipsei calității procesual active a reclamantei și respingerea cererii de chemare în judecată și, în subsidiar, modificarea, în parte, a deciziei atacate în sensul recalculării contravalorii chiriei conform contractului din 13 decembrie 1999 și a cuantumului lipsei de folosință raportat la suprafața de teren de 1754 mp în loc de 2988 mp, respingerea capătului de cerere privind penalitățile de întârziere aferente contractelor de închiriere din 13 decembrie 1999 și din 20 octombrie 2003 precum și respingerea capătului de cerere privind lipsa de folosință a barăcii pentru perioada 1 ianuarie 2006-31 martie 2008. Recurenta-pârâtă își subsumează criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc.

civ. Într-o primă critică recurenta-pârâtă arată că, instanța de fond nu s-a pronunțat în nici un fel asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei și, mai mult decât atât, nu a menționat în întreg conținutul sentinței această solicitare. În ceea ce privește această excepție, se arată, instanța de apel apreciază că aceasta este fără relevanță pentru locator, recurenta-pârâtă, pentru încheierea valabilă a contractului de închiriere calitatea de proprietar câtă vreme are folosința acestuia.

Precizează recurenta-pârâtă că intimata-reclamantă a solicitat atât plata contravalorii chiriei cât și lipsa de folosință a terenului după expirarea contractelor de închiriere, fără însă a face în vreun fel dovada posesiei legale a terenului în cauză, singurele documente referitoare la regimul juridic al acestui teren fiind obținute de recurentă, respectiv adresele emise de Primăria Municipiului București, Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală, prin care se comunică că, terenul situat în Bdul. G., sector 1, este domeniul privat al Municipiului București.

Cea de-a doua critică privește fondul cauzei, respectiv modalitatea de calcul a pretențiilor solicitate de intimata-reclamantă, recurenta-pârâtă aducând în susținere următoarea argumentație: Referitor la contractul de închiriere din 13 decembrie 1999 având ca obiect închirierea suprafeței de 2988 mp suprafața de teren prevăzută a fi închiriată în contractul din 13 decembrie 1999 include și suprafața de teren, respectiv 1134,93 mp, de sub construcțiile pe care societatea reclamantă Ie-a cumpărat conform contractului de vânzare-cumpărare din 15 decembrie 1999, fapt necontestat de reclamantă în prezenta cauză.

Recurenta-pârâtă a solicitat instanței de fond ca și obiectiv al raportului de expertiză, calculul lipsei de folosință pentru suprafața rămasă din totalul de 2988 mp, respectiv 1754 mp, pentru perioada 1 iunie 2006-31 martie 2008. Deși instanța de fond a admis obiectivul prin care se solicita expertului să precizeze valoarea chiriei și pe metru pătrat, tocmai pentru a se lua în calcul diferența de teren, în final nu ține cont de această suprafață, obligând-o la plata chiriei și a contravalorii lipsei de folosință pe întreaga suprafață de teren. Astfel, se arată, pentru perioada iunie-decembrie 2005, instanța a obligat societatea reclamantă la plata sumei de 11.095,02 RON reprezentând contravaloare chirie pentru teren și la plata sumei de 11.095,02 RON penalități de întârziere aferente de 0,2%/zi, dintr-un calcul elementar rezultând că această sumă provine din înmulțirea celor 6 luni (iunie decembrie 2005) cu suma de 450 dolari S.U.A.

(contravaloarea contractului de teren de 2998 mp) la care se adaugă TVA de 24%. În ceea ce privește lipsa de folosință a terenului pentru perioada 1 ianuarie 2006-31 martie 2008, însumând 27 de luni, recurenta arată că instanța de fond fără a avea în vedere concluziile raportului de expertiză în ceea ce privește valoarea contractului și pe mp, obligă societatea recurentă la plata sumei de 37.875,83 RON, astfel cum a fost solicitată de reclamantă prin acțiunea introductivă. Menționează recurenta că această sumă nu corespunde cu valorile stabilite în raportul de expertiză și care ar fi trebuit să fie ca punct de reper în stabilirea cuantumului corect, însă în mod evident a fost luată în calcul întreaga suprafață de teren, incluzând și terenul aflat sub construcțiile proprietatea recurentei.

Precizează recurenta că, din calculele sale, dacă s-ar fi luat în considerare suprafața de 1754 mp, pentru lipsa de folosință ar fi rezultat suma de 22.234,58 RON (1754 mp x 0,15 dolari S.U.A. x 27 luni) în loc de 37.875,83 RON, recurenta fiind astfel obligată la mult mai mult decât este corect, rezultând o diferență de 15.641,25 RON. Referitor la penalitățile solicitate de reclamantă în baza contractelor de închiriere din 20 octombrie 2003 și din 13 decembrie 1999, recurenta-pârâtă solicită respingerea penalităților, ca fiind neîntemeiate, având în vedere faptul că așa cum reiese și din raportul de expertiză contabilă efectuat în prezenta cauză, reclamanta nu a emis facturi și nu a înregistrat în contabilitate și fiscal pretențiile solicitate.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta. Prima critică vizând faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei și că instanța de apel a apreciat lipsa de relevanță a acestei excepții pentru locator, este nefondată. Recurenta-pârâtă nu a invocat la termenul din 14 iunie 2010 o atare excepție în fața instanței de fond, astfel cum rezultă cu evidență din cuprinsul încheierii de la acel termen. Această apărare nu a fost exprimată în forma unei excepții procesuale pentru a fi analizată ca atare de instanța de fond, instanța de control judiciar fiind cea care a dat o astfel de calificare acestei simple apărări, analizând-o din această perspectivă în virtutea caracterului devolutiv al apelului.

Dezlegarea dată acestei excepții este judicioasă din perspectiva efectelor contractului de locațiune, locatarul (recurenta) având asigurate transferul posesiei și folosința utilă a bunului indiferent de calitatea de proprietar sau neproprietar a locatorului (intimata) dat fiind faptul că locațiunea nu transmite dreptul de proprietate. Ce de-a doua critică, privind modalitatea de calcul a pretențiilor intimatei-reclamante, este susținută de argumente ce se referă în mare parte la hotărârea instanței de fond și readuc în discuție reinterpretarea probatoriului administrat.

Or, simpla prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurentă, reiterarea unor situații de fapt, repunerea în discuție a probatoriilor administrate, în lipsa unei argumentații în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de modificare indicate, fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de recurs, din cuprinsul argumentației neputându-se desprinde elemente relevante care să permită verificarea legalității deciziei recurate. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC P.T. SRL București împotriva deciziei nr. 637 din 22 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 3 februarie 2015.