ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 297/2015

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 297/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

de recurs

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel

București, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. 6207 din 2 august

2012, reclamanta B.T.R. prin lichidator F.G.D.S.B., în contradictoriu cu pârâta

A.N.A.F. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea

în tot a Deciziei nr. 176 din 04 aprilie 2012 pronunțate de D.G.S.C. în soluționarea

contestației B.T.R. împotriva Deciziei de impunere nr. F/MC/394 din 09

noiembrie 2011 emisă de către D.G.A.M.C. în baza Raportului de inspecție fiscală

nr. F/MC/202 din 09 noiembrie 2011 - comunicată la 10 aprilie 2012, cu consecința

anulării în parte a Deciziei de impunere și a Raportului de inspecție pentru

obligații fiscale în sumă de 1.836.546 lei (principal și accesorii derivate până

la data falimentului) și obligarea pârâtei la recunoașterea: caracterului

opozabil al evidenței contabile a SC B.T.R. SA, ca fiind de natură a face proba

achitării obligațiilor fiscale în absența confirmărilor de încasare a plății

acestora; legitimității dreptului pretins, recunoscut de lege, de a beneficia

de acordarea creditului fiscal aferent anului 2000 și de aprobare a compensării

valorii acestuia cu suma obligațiilor fiscale derivate din T.V.A. vânzări

active, drept ce nu este stins prin prescripție.

În motivarea acțiunii,

cu privire la categoria obligațiilor fiscale în sumă de 52.221 lei reprezentând

impozit pe veniturile din salarii, fond special de solidaritate pentru

persoanele cu handicap și impozit pe veniturile din dobânzi aferent anului

2000, cu accesoriile acestora în sumă de 69.106 lei calculate până la data

falimentului, reclamanta a arătat că, prin decizia contestată A.N.A.F. - D.G.S.C.

a dispus respingerea contestației B.T.R. ca neîntemeiată și nesusținută cu

documente întrucât prin aceasta nu sunt aduse argumente și documente din care să

rezulte o situație contrară față de cea constatată prin raport și deopotrivă

pentru că nu sunt invocate temeiuri diferite față de cele în baza cărora

organele de inspecție fiscală au calculat respectivele obligații.

Prin Decizia de

impunere nr. F/MC/394 din 09 noiembrie 2011 emisă de către D.G.A.M.C. în baza

Raportului de inspecție fiscală nr. F/MC/202 din 09 noiembrie 2011, întocmit de

inspectorii fiscali din cadrul A.I.F. s-a stabilit în sarcina reclamantei, SC

B.T.R. SA - Bancă în faliment, obligații fiscale în sumă de 1.836.546 lei,

reprezentând T.V.A. aferentă vânzări active pentru anul 2001, impozit pe

venituri din salarii aferent anului 2000, fond special de solidaritate pentru

persoanele cu handicap aferent anului 2000 și impozit pe venituri din dobânzi

aferent anului 2000, cu accesoriile aferente pentru fiecare categorie de obligații

fiscale.

Decizia de impunere nr.

F/MC/394 din 09 noiembrie 2011 și Raportul de inspecție fiscală nr. F/MC/202

din 09 noiembrie 2011 au fost contestate de către reclamantă, prin contestația

înregistrată la A.N.A.F.-D.G.S.C. sub nr. 908152 din 20 decembrie 2011 în

temeiul, art. 205 C. proc. fisc.

Prin Decizia nr. 176

din 04 aprilie 2012 privind soluționarea contestației formulată de reclamantă

emisă de A.N.A.F.-D.G.S.C. a fost respinsă contestația pentru suma de 121.327

lei reprezentând impozit pe venituri din salarii aferente anului 2000, fond

special de solidaritate pentru persoanele cu handicap aferent anului 2000 și

impozit pe venituri din dobânzi aferent anului 2000, cu accesoriile aferente

pentru fiecare categorie de obligații fiscale, ca neîntemeiată și ca nemotivată

pentru suma de 1.715.219 lei reprezentând T.V.A. aferentă vânzări active pentru

anul 2001, cu accesoriile aferente.

Prin sentința nr. 6640

din 20 noiembrie 2012, Curtea de Apel București a respins contestația formulată

de reclamanta B.T.R. prin Lichidator F.G.D.S.B.

Pentru a pronunța

această hotărâre Curtea a reținut că în ceea ce privește obligațiile fiscale în

sumă de 52.221 lei, obligații reprezentând impozit pe veniturile din salarii a

reținut instanța de fond faptul că potrivit dispozițiilor art. 64 C. proc.

fisc. documentele justificative și evidentele contabile ale contribuabilului

constituie probe la stabilirea bazei de impunere, iar în cazul în care ar

exista și alte documente doveditoare, acestea vor fi luate în considerare la

stabilirea bazei de impunere.

Instanța de fond a reținut

că reclamanta neobținând confirmările de plată de la banca unde a susținut ca a

efectuat acele 17 plăți reprezentând impozit pe venituri din salarii, fond

special de solidaritate pentru persoanele cu handicap și impozit pe veniturile

din dobânzi aferente anului 2000, achitate de Sucursala Târgu Mureș, nu a fost

în măsură să dovedească acest aspect.

În opinia instanței,

acest lucru rezultă în mod evident din economia dispozițiilor art. 65 alin. (1)

C. proc. fisc.

Deci, în mod corect a

reținut instanța de fond că organul de inspecție fiscală și de soluționare a

contestației a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada plății acestor obligații

fiscale.

În ceea ce privește

categoria obligației fiscale în sumă de 1.129.548 lei reprezentând T.V.A.

aferentă vânzărilor de active în anul 2001 și accesoriile aferente până la data

falimentului, instanța de fond a reținut că legalitatea actelor de impunere nu

este afectată de împrejurarea că D.G.A.M.C. nu a dispus un control fiscal

total, considerând prescrisă efectuarea unui control fiscal pentru verificarea și

acordarea creditului fiscal pentru anul 2000, nerespectându-și astfel obligațiile

ce decurgeau din Decizia Curții de Apel București nr. 1011 pronunțată la 13

octombrie 2008 în Dosarul nr. 28174/3/2007, prin care s-a dispus trecerea creanței

A.N.A.F. din rândul creanțelor certe, lichide si exigibile în rândul creanțelor

provizorii până la îndeplinirea condiției suspensive, aceea de efectuare a

controlului de fond asupra obligațiilor fiscale ale SC B.T.R. SA întrucât

acesta reprezintă un alt raport juridic.

exercitată

Împotriva sentinței

nr. 6640 din 20 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București a

declarat recurs B.T.R., apreciind-o ca nelegală și netemeinică și invocând ca

temei legal dispozițiile art. 304

1

, art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.

În susținerea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susține, în

esență, că hotărârea în ceea ce privește obligațiile fiscale în sumă de 52.221

lei, reprezentând impozit pe veniturile din salarii, fond special de

solidaritate pentru persoanele cu handicap și impozit pe veniturile din dobânzi

aferente anului 2000, cu accesoriile acestora în sumă de 69.106 lei, a fost

dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 65 alin. (1) C.

proc. fisc., atunci când s-a apreciat că acest text răstoarnă caracterul

regimului probator al evidențelor contabile, respectiv înlătură forța probantă

a acestora, consacrată de art. 64 C. proc. fisc.

Se arată, de

asemenea, că toate plățile examinate de organul fiscal au fost regăsite în

evidențele contabile ale băncii cu regim de consemnare identic, astfel că

trebuia să beneficieze de încredere cu referire la toate înscrierile din

evidențele contabile.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se susține că

hotărârea a fost dată ca urmare a interpretării greșite a actului juridic dedus

judecății, cu referire la obligațiile fiscale în sumă de 1.129.548 lei,

reprezentând T.V.A. aferentă vânzărilor active în anul 2001 și accesoriile

acestora, în sumă de 585.671 lei.

În esență, se arată

că toate aspectele invocate în cererea de chemare în judecată referitoare la

efectuarea unui control fiscal general urmat de acordarea creditului fiscal la

care recurenta era îndreptățită, compensarea valorii acestuia cu suma

obligațiilor fiscale derivate din T.V.A. vânzări active, cât și dezlegările

care rezultă din Decizia nr. 1011 din 13 octombrie 2008 a Curții de Apel

București, constituiau componentele aceluiași raport juridic care viza stabilirea

cu certitudine a creanței A.N.A.F. la data deschiderii procedurii falimentului

recurentei, declarată la masa credală.

Menționează recurenta

că în mod greșit instanța de fond a reținut că aspectele privind refuzul de

aprobare a compensării și acordare a creditului fiscal ori legalitatea

considerării ca prescrisă a verificării și acordării acestuia, vizau un alt

raport juridic legat de soluționarea și acordarea creditului fiscal, iar

Decizia nr. 1011/2008 nu afectează legalitatea actelor administrative

contestate.

Intimata-pârâtă A.N.A.F.

a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca

nefondat, considerând temeinică și legală sentința recurată, combătând

criticile recurentei-reclamante.

În esență, se susține

că în ceea ce privește obligațiile fiscale în sumă de 52.221 lei și accesoriile

aferente, recurenta nu a făcut dovada plății acestora.

Referitor la

obligațiile fiscale în sumă de 1.129.548 lei reprezentând T.V.A. aferentă

vânzărilor de active în anul 2001 și accesoriile aferente până la data

falimentului, se menționează că acestea au fost în mod legal reținute prin

actele de impunere, criticile recurentei fiind nefondate, făcând referire la

alte raporturi juridice.

de recurs

Înalta Curte,

analizând recursul în raport de criticile formulate, apreciază că acesta este

nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.

În ceea ce privește

criticile recurentei-reclamante cu referire la obligațiile fiscale în sumă de

52.221 lei reprezentând impozit pe veniturile din salarii, fond special de

solidaritate pentru persoanele cu handicap și impozit pe veniturile din dobânzi

aferente anului 2000, cu accesoriile acestora în sumă de 69.106 lei, instanța

de recurs reține că acestea sunt nefondate. Recurentei i s-au reținut sumele

respective ca obligații de plată deoarece nu s-a putut obține confirmarea de

încasare pentru un număr de 17 plăți cu ordine de plată despre care aceasta

susține că au fost achitate la sucursalele unor bănci.

În cauză

recurenta-reclamantă a menționat că documentele justificative și evidența

contabilă au forță probantă conform prevederilor art. 64 din O.G. nr. 92/2003

privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Conform art. 65 alin.

(1) C. proc. fisc.: „Contribuabilul are sarcina de a dovedi actele și faptele

care au stat la baza declarațiilor sale și a oricăror cereri adresate organului

fiscal”.

Recurenta-reclamantă,

conform dispozițiilor citate, avea obligația să depună dovezi care să confirme

plățile efectuate de bancă către bugetul de stat pentru perioada supusă

verificării, a obligațiilor fiscale datorate și necontestate de aceasta.

De altfel, recurenta

a recunoscut că s-a aflat în imposibilitate de a obține confirmările de

încasare de la bănci.

În consecință, în

raport de prevederile art. 65 alin. (1) citat anterior, în mod corect instanța

de fond a apreciat că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada plății

obligațiilor fiscale reținute în sarcina sa prin actele contestate.

Real este că potrivit

art. 64 C. proc. fisc.: „Documentele justificative și evidențele contabile ale

contribuabilului constituie probe la stabilirea bazei de impunere. În cazul în

care există și alte acte doveditoare, acestea vor fi luate în considerare la

stabilirea bazei de impunere”.

Însă, evidența

contabilă are la bază înscrisuri și documente justificative, iar din cuprinsul acestor

dispoziții citate rezultă că documentele justificative și evidențele contabile

ale contribuabilului, împreună, au forță probantă.

Cum în situația în

cauză recurenta nu deține documente justificative care să confirme plățile

efectuate de bancă către bugetul de stat a obligațiilor fiscale datorate de aceasta,

doar înscrierile în evidențele contabile, fără dovezi care să le susțină

realitatea, certitudinea și conformitatea plăților efectuate către bugetul de

stat, criticile acesteia sunt lipsite de suport legal și probator.

În ceea ce privește

criticile cu referire la obligațiile fiscale în sumă de 1.129.548 lei,

reprezentând T.V.A. aferentă vânzărilor de active în anul 2001 și accesoriile

acestora, în sumă de 585.671 lei, instanța de recurs reține că deși recurenta

le-a subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în

realitate acestea se circumscriu prevederilor art. 304pct. 9 C. proc. civ.,

instanța de fond analizând legalitatea actelor administrative contestate de

recurenta-reclamantă, astfel cum acestea au fost indicate în acțiunea

formulată.

Necontestat este că

obiectul acțiunii în contencios administrativ îl reprezintă anularea Deciziei nr.

176/2012 emisă în procedura prevăzută de Titlul IX - „Soluționarea contestațiilor

formulate împotriva actelor administrative fiscale” C. proc. fisc., cu modificările

și completările ulterioare, urmare a contestației împotriva Deciziei de

impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția

fiscală nr. F/MC394 din 9 noiembrie 2011 formulate de reclamantă, în baza

Raportului de inspecție fiscală nr. F/MC/202 din 9 noiembrie 2011 cu privire la

suma totală de 1.836.546 lei, din care 1.129.548 lei T.V.A. aferentă vânzării

de active 2001 și 585.671 lei, accesorii aferente.

Instanța de fond a

fost deci investită cu analiza legalității Deciziei nr. 176/2012, conform procedurii

speciale prevăzută de Titlul IX menționat anterior cu referire la obligații

fiscale reprezentând T.V.A. și accesorii aferente.

Compensarea debitelor

este reglementată de alte dispoziții legale, fiind instituită o altă procedură

potrivit cap. II - „Stingerea creanțelor fiscale prin plată, compensare și

restituire” C. proc. fisc., cu modificările și completările ulterioare.

În cauză, instanța nu

a fost investită cu o acțiune care să implice analiza legalității acestei

proceduri de compensare, de altfel soluționată prin procesul-verbal din 28

martie 2001, conform căruia au fost acordate în anul 1999 facilități fiscale în

sumă de 1358.394 lei din care s-a aprobat compensarea cu datoria reprezentând T.V.A.

în sumă de 1.219.326 lei, astfel cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 176/2012,

dar și din contestația reclamantei.

Prin urmare, instanța

de fond a fost investită doar cu acțiunea care viza legalitatea Deciziei nr. 176/2012,

toatele celelalte operațiuni, aspecte, fapte și împrejurări la care recurenta

face referire exced obiectului cererii de chemare în judecată.

Față de toate

considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare, va respinge recursul formulat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de B.T.R. prin lichidator F.G.D.S.B. împotriva sentinței nr. 6640 din

20 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 ianuarie 2015.