ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 135/2015

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 135/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea formulată la data de 9 august 2011, reclamanta SC D.M. SRL Turda a chemat

în judecată D.G.F.P. Cluj - în prezent D.G.R.F.P. Cluj, solicitând anularea Deciziei

de impunere nr. 264 din 18 martie 2011, a R.I.F. din 18 martie 2011, precum și

a Deciziei nr. 268 din 15 iunie 2011 emise în soluționarea contestației, prin

care s-au stabilit în sarcina societății obligații fiscale suplimentare în

valoare de 730.447 lei, reprezentând impozit pe profit, T.V.A. și impozit pe

venit, cu majorările și penalitățile de întârziere aferente.

Într-un

prim ciclu procesual, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca neîntemeiată cu motivarea că obligațiile

fiscale au fost corect stabilite.

Prin

Decizia nr. 713 din 12 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și

Justiție-Secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul formulat de

reclamantă și a dispus casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare,

reținând în esență că este necesară administrarea de noi probe referitoare la motivul

de nelegalitate privind lipsa avizului de inspecție fiscală și pentru ca reclamanta

să-și precizeze poziția în legătură cu cererea de sesizare a C.J.U.E.

În

fond după casare s-a depus la dosar copia avizului de inspecție fiscală din 20

ianuarie 2011 și cererea formulată de reclamantă, de sesizare a C.J.U.E. cu o

serie de întrebări preliminare.

Prin

încheierea din 10 iunie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a respins cererea de sesizare a C.J.U.E., constatând

că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind

funcționarea U.E., urmărindu-se prin întrebările formulate însăși dezlegarea fondului

cauzei.

Ulterior,

aceeași instanță a hotărât prin sentința civilă nr. 525 din 28 octombrie 2013

respingerea acțiunii ca nefondată.

Pentru

a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că, anterior datei

începerii controlului fiscal, pârâta a comunicat reclamantei atât avizul de inspecție

fiscală din 20 ianuarie 2011, cât și cel din 8 februarie 2011, neexistând

motive de nulitate a raportului de inspecție fiscală, fiind respectate

dispozițiile legale care stabilesc competența organelor fiscale pentru

administrarea creanțelor fiscale, ca și cele referitoare la drepturile contribuabilului

de a fi informat și a-și formula apărarea.

Pe

fondul cauzei, instanța și-a însușit concluziile raportului de expertiză

contabilă efectuat în cauză, constatând că obligațiile fiscale suplimentare au

fost corect determinate.

Astfel,

s-a reținut, referitor la impozitul pe profit și T.V.A. că, deși veniturile impozabile

au fost eronat calculate de organul fiscal, intimata nu a respectat termenele

de emitere a facturilor, acestea nereflectând totodată, valoarea finală în lei,

prin regularizarea necorespunzătoare a avansului încasat în euro.

Cu

privire la suma de 70.886 lei aferentă T.V.A. suplimentar, s-a constatat că

organul fiscal a considerat în mod întemeiat că serviciile prestate de către SC

M.R.G.C. SRL, SC G.C. SRL și SC P.D.S. SRL sunt fictive, iar facturile deținute

de reclamantă nu conțin elementele obligatorii, respectiv date certe pentru a

dovedi realitatea prestării operațiunilor consemnate, astfel încât nu s-a

probat caracterul deductibil al cheltuielilor în sumă de 373.169 lei, cu T.V.A.

aferentă.

Referitor

la contractele de vânzare-cumpărare de apartamente și la facturile emise în

perioada 1 iulie 2009-31 decembrie 2010, cu toate că, astfel cum s-a menționat în

raportul de expertiză, organul fiscal a calculat veniturile impozabile prin luarea

în considerare a unor cursuri de schimb valutar eronate, instanța de fond a

constatat că este corectă poziția autorității pârâte privind reconsiderarea datei

la care T.V.A. este exigibilă, valoarea contractelor fiind influențată în minus

cu sumele aferente facturilor fiscale emise greșit la o altă dată.

S-a

reținut de asemenea, că majorările și penalitățile de întârziere sunt datorate la

termenul de scadență, aplicându-se diferit în funcție de perioada pentru care nu

au fost achitate sumele datorate, în cotă de 0,1% pentru 1 mai 2009-30 iunie 2010,

respectiv de 0,05% pentru 1 iulie 2010-30 septembrie 2010, iar cu începere de la

1 octombrie 2010 în cotă de 0,04%.

În

ceea ce privește T.V.A. suplimentar de 482 lei aferentă achiziționării unor

produse, instanța de fond a stabilit că, în raport de utilizarea acelor bunuri,

reclamanta nu poate beneficia de dreptul de deducere.

Referitor

la impozitul pe profit suplimentar de 310.652 lei și accesoriile de 1.126,96 lei,

se precizează în sentință că acestea sunt detaliate în raportul de inspecție

fiscală și au fost corect stabilite, în raport de valoarea bazei impozabile de

2.033.775 lei.

Aceeași

concluzie a corectei determinări o reține prima instanță și cu privire la baza impozabilă

de 1.226.719 lei și respectiv cea în valoare de 431.285 lei, precum și referitor

la impozitul pe venit stabilit suplimentar și la obligațiile fiscale accesorii

aferente acestora.

Împotriva

sentinței a declarat recurs reclamanta SC D.M. SRL, prin lichidator judiciar S,

Sprl, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

O

primă critică adusă hotărârii privește respingerea sesizării C.J.U.E. cu întrebări

preliminare referitoare la exercitarea dreptului la apărare al contribuabilului

pe durata inspecției fiscale precum și la elaborarea și comunicarea deciziei de

impunere, și respectiv, la exercitarea dreptului de deducere a T.V.A., în lipsa

altor documente justificative în afara facturilor fiscale.

Sub

acest aspect, reclamanta a învederat că sunt întrunite condițiile pentru sesizarea

C.J.U.E., privind incidența unei probleme de drept european, care nu a fost anterior

rezolvată printr-o speță analogă în jurisprudența Curții, iar interpretarea respectivei

probleme nu rezultă cu certitudine din textele de lege relevante.

Reclamanta

a invocat de asemenea motive de nelegalitate și netemeinicie a sentinței,

vizând necompetența autorității pârâte în efectuarea inspecției fiscale,

nerespectarea dreptului la apărare și inexistența unor împrejurări care să fi

justificat extinderea inspecției fiscale.

Astfel,

s-a arătat că inspecția fiscală a fost efectuată de un organ necompetent, în

condițiile în care potrivit normelor în vigoare, verificarea trebuia să fie

realizată de departamentul special creat pentru contribuabilii mijlocii, respectiv

A.F.P.C.M. Cluj-Napoca.

De

asemenea, reclamanta a invocat încălcarea dreptului la apărare, întrucât nu i

s-a dat posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere asupra aspectelor ce au

format obiectul controlului fiscal anterior emiterii deciziei de impunere, convocarea

societății după emiterea actului cauzator de prejudicii și posibilitatea formală

de a formula obiecțiuni nefiind de natură a asigura în mod efectiv exercitarea dreptului

la apărare.

Reclamanta

a criticat sentința și cu privire la constatarea legalității extinderii inspecției

fiscale pentru întreaga perioadă de prescripție a dreptului de a stabili

obligații fiscale, în condițiile în care organul fiscal nu a probat cu

argumente valide necesitatea extinderii controlului pentru fiecare tip de impozit/taxă.

Cu

privire la fondul cauzei, reclamanta a învederat că instanța a respins acțiunea,

deși și-a însușit raportul de expertiză contabilă care reține că au fost greșit

calculate obligațiile fiscale ale societății, pe baza unui curs de schimb

valutar eronat.

Referitor

la T.V.A. suplimentară de plată de 70.886 lei s-a precizat că organele fiscale au

anulat dreptul de deducere a taxei, cu privire la facturile emise de SC M.R.G.

SRL, SC G.C. SRL și SC P.D.S. SRL, pe considerentul că nu există și alte documente

justificative și că acei parteneri, aflați în insolvență, nu și-ar fi îndeplinit

obligațiile declarative.

Sub

acest aspect, reclamanta a arătat că textul de lege nu impune deținerea altor mijloace

de probă decât facturile pentru exercitarea dreptului de deducere, în același

sens fiind și jurisprudența Curții de la Luxemburg sesizată cu întrebări preliminare

privind interpretarea directivelor referitoare la sistemul comun al taxei pe

valoarea adăugată.

Reclamanta

a formulat critici și cu privire la T.V.A. suplimentară în cuantum de 100.607

lei, stabilită prin utilizarea eronată a cursului de schimb valutar pentru calcularea

bazei impozabile.

De

asemenea, s-a invocat greșita respingere a dreptului de deducere pentru o serie

de cheltuieli mărunte necesare și auxiliare activității economice, cum ar fi

achiziționarea unui fier de călcat, a unei mașini de spălat, a unei canapele și

a unei camere foto, instanța reținând astfel că nu se justifică T.V.A. suplimentară

de 482 lei.

Cu

privire la impozitul pe profit stabilit suplimentar, s-a învederat de către

reclamantă că suma determinată de altfel chiar de organul fiscal nu este datorată,

societatea deținând facturi fiscale, situații de lucrări și procese-verbale de recepție

și având dreptul de deducere a cheltuielilor pentru operațiunile derulate cu

cei 3 parteneri despre care s-a făcut vorbire și la capitolul privind taxa pe

valoarea adăugată.

Printr-un

ultim motiv de recurs s-a criticat soluția privitoare la obligațiile fiscale

accesorii care nu sunt datorate, întrucât organul fiscal nu a făcut dovada

îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv, faptă,

vinovăție, raport de cauzalitate și prejudiciu.

Analizând

actele și lucrările dosarului în raport de motivele invocate și de prevederile

art. 304 și 304/1 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat,

urmând a fi respins ca atare.

Astfel,

în conformitate cu dispozițiile art. 267 parag. 1 lit. a) și b) din Tratatul privind

funcționarea U.E., C.J.U.E. este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar

cu privire la interpretarea tratatelor, respectiv validitatea și interpretarea

actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile uniunii.

Din

interpretarea acestui text rezultă că rolul instanței de la Luxemburg este de a

asigura interpretarea și aplicarea uniformă a dreptului comunitar atunci când textul

normei este echivoc, existând îndoieli serioase cu privire la modul de interpretare

a acestuia.

Nici

interpretarea unor dispoziții din legislația națională și nici aprecierea cu

privire la conformitatea acestora cu normele comunitare - cum este cazul

întrebărilor 1-4 din cererea de sesizare a C.J.U.E. referitoare la exercitarea dreptului

la apărare - nu pot forma obiectul unor întrebări preliminare, întrucât misiunea

instanței de la Luxemburg este de a interpreta dreptul comunitar, iar nu aplicarea

acestuia în legislația internă a membrilor uniunii.

Nici

în cazul celorlalte întrebări menționate în cererea de sesizare a C.J.U.E. nu

se poate reține îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 267 T.F.U.E.,

întrucât, pe de o parte, nu au fost indicate în concret normele din legislația uniunii

asupra cărora se solicită interpretarea, iar pe de altă parte, nu s-a demonstrat

relevanța solicitării pentru soluționarea cauzei.

Cu

privire la critica formulată referitoare la necompetența materială a pârâtei de

a efectua inspecția fiscală, susținerea reclamantei nu are temei legal, dreptul

de a exercita controlul fiscal revenind A.N.A.F. și unităților subordonate, la

nivel județean direcțiilor generale ale finanțelor publice județene, în conformitate

cu dispozițiile art. 99 alin. (2) C. proc. fisc. și cu prevederile referitoare

la organizarea și funcționarea acestor autorități cuprinse în H.G. nr. 109/2009

și Ordinul P.A.N.A.F. nr. 1378/2009 și nr. 375/2009.

Curtea

constată că prima instanță a reținut în mod corect că, pe parcursul

desfășurării controlului fiscal, atât prin reprezentantul legal, cât și prin contabilul

societății, prezenți la discuții, i-au fost aduse la cunoștință constatările

inspecției, semnându-se înștiințarea pentru discuția finală din 18 martie 2011

și exprimându-se un punct de vedere asupra aspectelor rezultate în urma verificării

fiscale, împrejurări în raport de care apare ca lipsită de suport critica privind

încălcarea dreptului la apărare.

Instanța

de fond a reținut în mod întemeiat că au fost respectate prevederile art. 98 C.

proc. fisc. potrivit cărora se putea extinde inspecția fiscală, întrucât s-a constatat

nedepunerea unei declarații fiscale aferente semestrului I/2008 și faptul că

societatea avea obligații de plată neachitate la bugetul general consolidat,

reprezentând contribuții salariale și impozit pe profit,cu accesoriile aferente.

Nici

criticile vizând fondul cauzei nu sunt întemeiate, prima instanță dispunând în

mod corect respingerea acțiunii.

Din

actele dosarului rezultă că în perioada verificată reclamanta a realizat un

ansamblu de locuințe pe care, începând cu luna septembrie 2009, le-a

comercializat, prețul menționat în contractele de vânzare-cumpărare fiind stabilit

în euro.

Astfel

cum s-a reținut prin raportul de expertiză, reclamanta a încheiat cu beneficiarii

și antecontracte de vânzare-cumpărare, încasând avansuri din prețul convenit,

facturat prin utilizarea cursului de schimb valutar valabil la data emiterii

facturilor.

Deși

instanța a constatat că autoritatea fiscală a utilizat pentru fiecare contract și

factură luate în calcul un curs de schimb valutar eronat, diferențele de venituri

impozabile pentru care s-a stabilit și T.V.A. suplimentar au fost corect determinate,

deoarece valoarea contractelor a fost influențată în minus cu sumele aferente

facturilor emise greșit la o altă dată.

Astfel

cum reține raportul de expertiză, reclamanta nu a aplicat corect prevederile legale

privind regularizarea avansurilor facturate și încasate în euro anterior încheierii

contractelor în formă autentică, reconsiderarea datei de către autoritatea fiscală

la care T.V.A. devenea exigibilă fiind justificată, facturile de vânzare a apartamentelor

fiind emise ulterior încheierii actelor de vânzare-cumpărare autentice.

În

ceea ce privește considerarea ca nedeductibile, a unor cheltuieli, instanța de

fond a constatat în mod întemeiat că serviciile prestate de către SC M.R.G.C.

SRL, SC G.C. SRL și SC P.D.S. SRL sunt fictive, neavând la bază documente

justificative.

În

raportul de expertiză se reține că facturile emise de SC M.R.G.C. SRL,

societate în insolvență și apoi în faliment nu îndeplinesc condițiile legale

pentru deducerea taxei pe valoarea adăugată, lucrarea efectuată în cauză

concluzionând în sensul că totuși, în ceea ce privește impozitul pe profit,

acestea pot fi considerate documente justificative.

Prima

instanță nu și-a însușit această ultimă concluzie și nici constatarea din

raport în sensul că facturile emise de celelalte două societăți comerciale

partenere cuprind toate elementele prevăzute de legislația în vigoare.

Sub

acest aspect, Curtea reține că s-a făcut o corectă aplicare a prevederilor art.

21 alin. (4) și art. 146 din C. fisc. și ale pct. 48 din H.G. nr. 44/2004, care

reglementează condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a fi deduse cheltuielile

cu prestările de servicii, atât contractele, cât și situațiile de lucrări și facturile

prezentate de cele 3 societăți fiind sumar întocmite și conținând date incomplete,

aspecte care, față de inexistența unor procese-verbale de recepție, îndrituiesc

concluzia că nu s-a probat realitatea prestărilor.

În

ceea ce privește T.V.A. suplimentar de 482 lei aferentă achiziționării unor produse

este justificată soluția adoptată de instanța de fond care, luând în

considerare natura și destinația bunurilor, a constatat că societatea nu are

drept la deducerea cheltuielilor.

Curtea

nu poate primi nici critica referitoare la stabilirea majorărilor de întârziere

și a penalităților de întârziere, care sunt datorate în procentele menționate

în hotărârea recurată, pentru neachitarea la termen a obligațiilor de plată, în

condițiile prevăzute de codul de procedură fiscală.

În

raport de cele expuse mai sus, hotărârea contestată fiind legală și temeinică, Curtea

va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC D.M. SRL prin lichidator judiciar S. Sprl împotriva sentinței civile

nr. 525 din 28 octombrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 ianuarie 2015.