ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 97/2016

Asupra conflictului

negativ de competență, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 9 aprilie 2015,

reclamanții I.B.P., A.R.M. și D.G.L. au solicitat instanței, în contradictoriu

cu pârâtul C.N.C.I., să pronunțe o hotărâre prin care să admită contestația

împotriva Deciziei de compensare nr 101 din 24 octombrie 2013 emisă de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 746 din 12

iunie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a fost admisă excepția necompetenței

teritoriale și s-a dispus declinarea cauzei spre competentă soluționare către

Tribunalul Cluj.

Pentru a

pronunța această sentință, Tribunalul București a reținut, în esență, că

potrivit art. 21 din Legea nr. 165/2013, emiterea deciziei de validare sau de

invalidare coincide cu momentul finalizării procedurii administrative de

control al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la

măsuri reparatorii, control care se desfășoară centralizat la nivelul întregii țări

de către Secretariatul C.N.C.I.

Tribunalul a

reținut și că, în noțiunea de „entitate învestită de lege" în accepțiunea

actului normativ special intră, potrivit art. 3 pct. 4 lit. b) și entitatea

învestită cu soluționarea notificării.

În același

timp, art. 35 din Legea nr. 165/2013 reprezintă o normă atributivă de competență

teritorială în soluționarea contestațiilor promovate conform art. 34 în

favoarea secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție de află sediul

entității.

Din

interpretarea coroborată a textelor evocate, tribunalul a apreciat că ceea ce

prezintă relevanță în determinarea competenței teritoriale de soluționare a

contestației este sediul entității învestite cu soluționarea notificării,

emitente a hotărârii prin care s-au acordat măsuri compensatorii, iar nu sediul

C.N.C.I.

Tribunalul

a mai arătat și că o interpretare contrară ar echivala cu stabilirea unei

competențe teritoriale exclusive în favoarea Tribunalului București în

soluționarea tuturor contestațiilor promovate în exercitarea controlului

legalității tuturor hotărârilor entităților învestite cu soluționarea

notificărilor, de pe întregul teritoriu al țării și a celor de aplicare a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, atâta timp cât acest control se realizează, pe

temeiul art. 21 alin. (5) din Legea nr 165/2013, exclusiv de Secretariatul C.N.C.I.,

organism unic cu sediul în municipiul București.

Or, dacă

aceasta ar fi fost intenția legiuitorului, ar fi fost clar exprimată prin

indicarea Tribunalului București ca unică instanță învestită cu soluționarea

contestațiilor promovate conform art. 35 raportat la art. 34 din Legea nr. 165/2013.

Pentru că orice derogare de la regimul de drept comun trebuie prevăzută în mod

expres, tară echivoc.

Mai mult,

norma de competență teritorială de care uzează emitenta deciziei de compensare,

pârâta C.N.C.I. în conținutul art. 2 al actului contestat, respectiv prevederea

art. 35 din Legea nr. 165/2013, nu este incidență cauzei de față.

Învestit

prin decimare, Tribunalul Cluj, secția civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 603

din 30 octombrie 2015,

prin

care a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat competența de

soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București, a constat ivit

conflict negativ de competență, a suspendat din oficiu judecata cauzei și a

înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și justiție, în vederea soluționării

conflictului negativ de competență.

În motivare, a

reținut că art. 35 din Legea nr. 165/2013, prevede că "Deciziile emise cu

respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se

consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului, în a cărei

circumscripție se află sediul entității".

Tribunalul

a apreciat că textul legal reglementează un caz de competență teritorială

exclusivă, iar prin entitate, în înțelesul legii se înțelege unitatea emitentă

a actului, care este C.N.C.I.

Tribunalul

a arătat și că legiuitorul a stabilit în mod clar și fără echivoc, în

conținutul normelor sus indicate, instanța căreia i se pot adresa persoanele

nemulțumite. Totodată s-a avut în vedere și regula generală de drept comun prin

care reclamantul trebuie să se deplaseze la instanța în a cărei circumscripție

teritorială își are sediul pârâtul.

A mai reținut

și că, în sensul competenței stabilite de legiuitor în favoarea Tribunalului

București, există și practică judiciară, respectiv Decizia civilă nr. 846/2015

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 26917/3/2014.

Cu privire la

conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în

baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

reține următoarele:

Norma de

competență incidență raportului juridic litigios este cea invocată de cele două

instanțe, respectiv dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165 din 16 mai

2013.

Astfel,

potrivit acestui text de lege „Deciziile emise cu respectarea prevederile art. 33

și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția

civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în

termen de 30 de zile de la data comunicării".

Dispozițiile

legale sus-menționate instituie o normă de competență teritorială absolută, ce

conferă tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității

învestite de lege competența de soluționare a contestației formulate împotriva

deciziilor emise de aceasta.

Noțiunea

de entitate învestită de lege este explicitată la art. 3 alin. (1) pct. 4 din

Legea nr. 165/2013, în sensul că au această semnificație următoarele structuri

cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de

stabilire a măsurilor reparatorii: a) unitatea deținătoare, în înțelesul H.G.

nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii

nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările

ulterioare, al O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, precum și al O.U.G. nr. 83/1999, republicată; b) entitatea

învestită cu soluționarea notificării, în înțelesul H.G. nr. 250/2007, cu

modificările și completările ulterioare; c) comisia locală de fond funciar,

comisiile comunale, orășenești și municipale constituite în temeiul Legii nr. 18/1991,

republicată, cu modificările și completările ulterioare; d) comisia județeană

de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului

București, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu

modificările și completările ulterioare; e) Comisia specială de retrocedare a

unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase și comunităților

cetățenilor aparținând minorităților naționale din România; f) A.N.R.P., organ

de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică;

g) C.N.C.I., înființată potrivit legii.

Întrucât în cauză Decizia de

invalidare nr. 101 din 24 octombrie 2013, contestată de reclamanți, a fost

emisă de C.N.C.I., potrivit art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013,

această instituție are calitatea de entitate învestită de lege, astfel încât,

conform art. 35 alin. (1) din același act normativ, competența de soluționare a

cauzei revine tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul acestei

entități.

Având în

vedere că sediul C.N.C.I. se află în circumscripția Tribunalului București, aceasta

este instanța competentă teritorial să soluționeze cauza dedusă judecății.

În

consecință, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în

favoarea tribunalului în circumscripția căreia se află sediul C.N.C.I.,

respectiv Tribunalul București.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2016.