ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 97/2016

Asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 9 aprilie 2015, reclamanții I.B.P., A.R.M. și D.G.L. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.I., să pronunțe o hotărâre prin care să admită contestația împotriva Deciziei de compensare nr 101 din 24 octombrie 2013 emisă de pârâtă. Prin sentința civilă nr. 746 din 12 iunie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și s-a dispus declinarea cauzei spre competentă soluționare către Tribunalul Cluj.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul București a reținut, în esență, că potrivit art. 21 din Legea nr. 165/2013, emiterea deciziei de validare sau de invalidare coincide cu momentul finalizării procedurii administrative de control al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii, control care se desfășoară centralizat la nivelul întregii țări de către Secretariatul C.N.C.I. Tribunalul a reținut și că, în noțiunea de „entitate învestită de lege" în accepțiunea actului normativ special intră, potrivit art. 3 pct. 4 lit. b) și entitatea învestită cu soluționarea notificării. În același timp, art. 35 din Legea nr. 165/2013 reprezintă o normă atributivă de competență teritorială în soluționarea contestațiilor promovate conform art. 34 în favoarea secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție de află sediul entității.

Din interpretarea coroborată a textelor evocate, tribunalul a apreciat că ceea ce prezintă relevanță în determinarea competenței teritoriale de soluționare a contestației este sediul entității învestite cu soluționarea notificării, emitente a hotărârii prin care s-au acordat măsuri compensatorii, iar nu sediul C.N.C.I. Tribunalul a mai arătat și că o interpretare contrară ar echivala cu stabilirea unei competențe teritoriale exclusive în favoarea Tribunalului București în soluționarea tuturor contestațiilor promovate în exercitarea controlului legalității tuturor hotărârilor entităților învestite cu soluționarea notificărilor, de pe întregul teritoriu al țării și a celor de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, atâta timp cât acest control se realizează, pe temeiul art. 21 alin. (5) din Legea nr 165/2013, exclusiv de Secretariatul C.N.C.I., organism unic cu sediul în municipiul București.

Or, dacă aceasta ar fi fost intenția legiuitorului, ar fi fost clar exprimată prin indicarea Tribunalului București ca unică instanță învestită cu soluționarea contestațiilor promovate conform art. 35 raportat la art. 34 din Legea nr. 165/2013. Pentru că orice derogare de la regimul de drept comun trebuie prevăzută în mod expres, tară echivoc. Mai mult, norma de competență teritorială de care uzează emitenta deciziei de compensare, pârâta C.N.C.I. în conținutul art. 2 al actului contestat, respectiv prevederea art. 35 din Legea nr. 165/2013, nu este incidență cauzei de față.

Învestit prin decimare, Tribunalul Cluj, secția civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 603 din 30 octombrie 2015, prin care a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București, a constat ivit conflict negativ de competență, a suspendat din oficiu judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență. În motivare, a reținut că art. 35 din Legea nr. 165/2013, prevede că "Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului, în a cărei circumscripție se află sediul entității". Tribunalul a apreciat că textul legal reglementează un caz de competență teritorială exclusivă, iar prin entitate, în înțelesul legii se înțelege unitatea emitentă a actului, care este C.N.C.I.

Tribunalul a arătat și că legiuitorul a stabilit în mod clar și fără echivoc, în conținutul normelor sus indicate, instanța căreia i se pot adresa persoanele nemulțumite. Totodată s-a avut în vedere și regula generală de drept comun prin care reclamantul trebuie să se deplaseze la instanța în a cărei circumscripție teritorială își are sediul pârâtul. A mai reținut și că, în sensul competenței stabilite de legiuitor în favoarea Tribunalului București, există și practică judiciară, respectiv Decizia civilă nr. 846/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 26917/3/2014. Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Norma de competență incidență raportului juridic litigios este cea invocată de cele două instanțe, respectiv dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165 din 16 mai 2013. Astfel, potrivit acestui text de lege „Deciziile emise cu respectarea prevederile art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării". Dispozițiile legale sus-menționate instituie o normă de competență teritorială absolută, ce conferă tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității învestite de lege competența de soluționare a contestației formulate împotriva deciziilor emise de aceasta.

Noțiunea de entitate învestită de lege este explicitată la art. 3 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 165/2013, în sensul că au această semnificație următoarele structuri cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii: a) unitatea deținătoare, în înțelesul H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, al O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și al O.U.G. nr. 83/1999, republicată; b) entitatea învestită cu soluționarea notificării, în înțelesul H.G.

nr. 250/2007, cu modificările și completările ulterioare; c) comisia locală de fond funciar, comisiile comunale, orășenești și municipale constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare; d) comisia județeană de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului București, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare; e) Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase și comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România; f) A.N.R.P., organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică; g) C.N.C.I., înființată potrivit legii.

Întrucât în cauză Decizia de invalidare nr. 101 din 24 octombrie 2013, contestată de reclamanți, a fost emisă de C.N.C.I., potrivit art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013, această instituție are calitatea de entitate învestită de lege, astfel încât, conform art. 35 alin. (1) din același act normativ, competența de soluționare a cauzei revine tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul acestei entități. Având în vedere că sediul C.N.C.I. se află în circumscripția Tribunalului București, aceasta este instanța competentă teritorial să soluționeze cauza dedusă judecății. În consecință, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului în circumscripția căreia se află sediul C.N.C.I., respectiv Tribunalul București.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2016.