ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1174/2015

Decizia nr. 1174/2015

Deliberând asupra contestației în anulare, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 2897 din 7 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta A. împotriva Deciziei civile nr. 153 din 17 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, și a fost obligată recurenta să achite intimaților-reclamanți B. și C. suma de 6796,19 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei decizii, Înalta Curte a reținut următoarele:

Deși criticile dezvoltate de către recurentă au fost întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., prin conținut, Înalta Curte a arătat că acestea corespund exclusiv unor critici de nelegalitate referitoare la aplicarea sau interpretarea greșită a legii și la motivarea insuficientă a deciziei instanței de apel, nicio critică nefiind specifică celei stabilite prin art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, s-a constatat că primul motiv al recursului derivat din greșita soluționare a excepției lipsei interesului reclamanților în promovarea acțiunii, este nefondat.

Recurenta critică în fapt estimarea greșită a caracterului actual al interesului reclamaților care, indiferent de rezultatul soluției judiciare, nu mai pot cere și obține încheierea valabila a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului-teren intravilan în suprafață de 5668 mp.

Înalta Curte a arătat totuși că a constituit preocuparea instanței de fond analiza acestei caracteristici a interesului ca și condiție de promovare a acțiunii, din moment ce a concluzionat că nu există la acest moment niciun impediment pentru perfectarea în formă autentică a promisiunii de vânzare-cumpărare din data de 01 octombrie 2007.

Aceasta pentru că la data stabilită pentru perfectarea contractului în forma autentică potrivit antecontractului, 16 noiembrie 2007 pârâta D. a fost cea care nu a îndeplinit o cerință necesară pentru perfectarea actului, prin imposibilitatea prezentării extrasului de carte funciară obligatoriu, acesta fiind blocat din pricina notării unui litigiu în grănițuire. Oricum, această imposibilitate era doar relativă, deoarece nu exista un impediment juridic real la încheierea tranzacției, deoarece litigiul în grănițuire pendinte nu era o cauză reală de inalienabilitate.

În măsura în care s-a statuat și că litigiul respectiv a fost pornit printr-o conivență a pârâților, cu doar câteva zile înainte de data fixată de reclamant și pârâta D. pentru executarea promisiunii de vânzare-cumpărare, că s-a renunțat subit la judecarea procesului de grănițuire, imediat după perfectarea contractului de vânzare-cumpărare din 28 decembrie 2007, dar și că în acest context pârâta D. a refuzat o dată ulterioară de încheiere a contractului, după ce procesul "simulat" s-ar fi încheiat, instanța de apel a reținut că aceasta s-a plasat în culpă pentru neexecutarea în natură a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare încheiate cu reclamanții.

Reținându-se și că reclamanții aveau disponibilă la 16 noiembrie 2007 diferența de preț promis prin antecontract, dar și că este de natura contractului de vânzare simultaneitatea îndeplinirii obligațiilor sinalagmatice, că aceștia au insistat la încheierea în viitor a tranzacției promise, s-a considerat că aceștia nu au avut nicio culpă, astfel încât să le fie corect opusă sancțiunea stabilită prin art. 1020 C. civ.

Astfel, pârâta D. nu s-a putut prevala de dreptul de desființare a antecontractului prin "rezilierea" sa valabilă pentru că era sigura parte în culpă în convenția sinalagmatică încheiată la 01 octombrie 2007. Nu a fost considerată ca având semnificație nici împrejurarea că aceasta a consemnat la dispoziția reclamanților avansul de 50.000 primit, deoarece aceasta nu valorează o desistare valabilă de contract dată fiind incidența art. 969 C. civ.

Ca o consecință directă, antecontractul nu a fost considerat desființat, menținându-se dreptul părților derivat din acesta, adică dreptul de a cere încheierea contractului de vânzare-cumpărare în forma valabilă.

Înalta Curte a arătat că aceasta justifică interesul readucerii bunului promis - teren intravilan în suprafață de 5668 mp - în patrimoniul promitentei vânzătoare (prin succesori) pentru a asigura posibilitatea transferului patrimonial.

Tot acest raționament de natură a justifica interesul reclamanților a fost explicitat de către instanța de apel și respectă rigorile unei corecte aplicări și interpretări a legii.

S-a apreciat că nici al doilea motiv al recursului nu este fondat.

Înalta Curte a impus încă de la început sublinierea că temeiul nulității stabilite de către instanțele de fond s-a bazat pe un unic, determinant motiv: cauza ilicită a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 28 decembrie 2007. Nicio instanță și nici cererea de chemare în judecată nu referă ca motiv al nulității absolute existența unei cauze de inalienabilitate temporară a imobilului care a făcut obiectul contractului, astfel că argumentele oferite în susținerea acestui motiv de recurs nu au legătură cu cauza juridică a acțiunii.

Dincolo de aceasta, nevoia financiară deosebită care, în opinia recurentei, a impus necesitatea încheierii contractului cu o terță parte nu este justificată ca element al evocării bunei-credințe, așa cum nu este relevant aspectul că la 16 noiembrie 2007 numita D. a insistat să primească întreg prețul vânzării în condițiile în care contractul nu se putea încheia din culpa sa sau argumentul că pârâții au rămas în pasivitate, nu sunt aspecte relevante în evaluarea cauzei nulității.

Reaua-credință a pârâtei s-a stabilit prin aplicarea raționamentului potrivit căruia nu se poate acționa în plan obiectiv (acțiunea de încheiere a contractului de vânzare din 28 decembrie 2007) cu asumarea încălcării unui drept subiectiv (dreptul reclamanților derivat din antecontractul din 01 octombrie 2007 privind cumpărarea bunului). Așadar, angajamentul contractual al pârâtei nu justifică apărarea acesteia fundamentată pe nevoia financiară stringentă, întrucât convenția reprezenta pentru aceasta izvor obligațional concret, potrivit art. 969 C. civ., iar aceasta nu avea libertatea discreționară de a încălca aceste obligații determinat de starea sa materială.

Nu doar că instanța de apel a răspuns acestor apărări, lipsind de fundament critica recurentei justificată pe art. 129 C. proc. civ., dar examenul acestora a avut ca premisă interdependența și simultaneitatea executării obligațiilor în contractele sinalagmatice ca gen, și în contractul de vânzare-cumpărare, ca specie.

De asemenea, împrejurarea că potrivit art. 1082 C. civ. reclamanții aveau doar un drept la dezdăunare pentru ipoteza îndeplinită a neexecutării antecontractului, nu este un argument în susținerea celui de-al doilea motiv de recurs și nu caracterizează buna-credință. Creditorul obligației de încheiere a contractului în forma autentică are concomitent, potrivit art. 1073 C. civ., alternativa executării obligației exacte, în natură, iar debitorul în culpă nu se poate libera unilateral de aceasta oferind echivalentul său, ori dezdăunare, în timp ce debitorului i se menține pe toată durata antecontractului obligația executării promisiunii.

Astfel, s-a apreciat că este nefondat argumentul dezvoltat subsumat acestui motiv de recurs care se referă la aprecierea greșită a semnificației juridice a litigiului de grănițuire care, în opinia recurentei, a reprezentat cauza legitimă a neîndeplinirii obligațiilor generate de antecontract.

Înalta Curte a arătat că instanța de apel a făcut o analiză exhaustivă și corectă asupra semnificației juridice pe care acest litigiu o implica în dinamica încheierii contractului. S-a analizat corect atât riscul pe care un asemenea litigiu în presupunea, faptul că el nu semnifica un impediment legal la vânzare, de vreme ce notarea lui în cartea funciară a persistat și la data încheierii convenției atacate, dar și contextul în care litigiul a fost provocat și apoi retras, de natură a releva o conivență frauduloasă între ambele părți ale contractului atacat.

În concluzie, instanța de recurs, a arătat că deși al doilea motiv al recursului are ca premisă încălcarea și aplicarea greșită a legii prin eludarea conceptului bunei-credințe în plan juridic, al ignorării forței obligatorii a convențiilor și încălcarea principiului libertății contractuale, nu se dezvoltă mecanismul concret de încălcare a acestora de către instanța de apel. Recurenta s-a limitat la evocarea unor la aspecte factuale de circumstanță care nu sunt de natură să repună în discuție aplicarea greșită a legii în apel.

În fine s-a apreciat că nici ultimul motiv de recurs nu este fondat.

Înalta Curte a arătat încă de la început că argumentele recurentei repun în discuție chestiuni de fapt referitoare la oferta de revânzare formulată în favoarea reclamanților de către intimata SC E. SRL, evaluări care exced limitelor și obiectului recursului potrivit art. 304 C. proc. civ.

În ce privește critica referitoare la imposibilitatea executării antecontractului, împrejurare determinată de încetarea sa prin denunțare unilaterală dublată de consemnarea avansului la dispoziția reclamanților prin intermediul ofertei reale de plată, Înalta Curte a arătat că răspunsul acestei critici se regăsește deplin în considerentele deja expuse cu privire la primul motiv de recurs în care s-a analizat modul de soluționare al interesului reclamanților la promovarea cererii.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare A., întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

Contestatoarea susține că instanța de recurs nu a analizat toate motivele de recurs invocate.

Astfel, arată că deși prin memoriul de recurs a invocat mai multe aspecte prin care se confirmă reaua-credință a reclamanților intimați, niciunul dintre acestea nu au fost analizate și înlăturate motivat prin considerentele deciziei contestate. Consideră că instanța s-a limitat să cerceteze numai aspectele referitoare la reaua-credință a contestatoarei, omițând însă să analizeze și să înlăture motivat argumentele din memoriile de apel și de recurs prin care pârâta recurentă contestatoare și-a dovedit buna sa credința contractuală.

De asemenea, contestatoarea susține că prin memoriul de recurs a invocat ca aspect de nelegalitate al deciziei recurate statuarea greșită de către instanța de apel că prin constatarea nulității absolute a contractului din 28 decembrie 2007 a fost înlăturat orice impediment în aplicarea principiului executării contractelor și totodată pentru perfectarea antecontractului din data de 01 octombrie 2007 și aceasta cu atât mai mult cu cât la data perfectării antecontractului cu reclamanții intimați aceștia au achitat un avans de preț de 50.000 euro.

Arată că a învederat prin memoriul de recurs că această statuare nu are suport în realitățile dosarului, deoarece anularea contractului de vânzare-cumpărare menționat nu poate opera prin ea însăși și anularea actului de denunțare unilaterală a antecontractului convenit de către pârâta recurentă cu reclamanții intimați și nici nu poate lipsi de semnificație juridică restituirea de către pârâta recurentă promitenților cumpărători întreaga sumă de 50.000 euro primită de la aceștia cu titlu de avans de preț. Ca efect al denunțării unilaterale, antecontractul convenit cu reclamanții intimați este în prezent un act juridic inexistent, iar instanța de apel a greșit nescuzabil apreciind că acesta se afla încă în vigoare și își produce efectele firești.

Contestatoarea mai susține și faptul că dezlegarea dată pricinii în recurs este și consecința unor greșeli materiale comise de instanța de recurs care a considerat, la fel ca și instanțele inferioare, că faptul consemnării de către pârâta recurenta la dispoziția reclamanților-intimați a avansului de 50.000 de euro primit, "nu valorează o desistare valabilă de contract data fiind incidența art. 969 C. civ. Ca o consecință directă antecontractul nu a fost considerat desființat, menținându-se dreptul pârâților derivat din acesta, adică dreptul de a cere încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă valabilă". Formulând această apreciere instanța de recurs a omis că suma consemnată de către pârâta recurentă prin recipisa din 16 noiembrie 2007 pe numele reclamanților promitenți cumpărători reprezentând restituirea avansului de preț a fost acceptată și însușită de către aceștia ceea ce are semnificația juridică a consimțirii lor implicite la rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare.

Arată că prin acceptarea și însușirea avansului de preț restituit de către reclamanți și neîntreprinderea de către aceștia a niciunui demers privind înapoierea respectivei sume către promitenta cumpărătoare pe durata a 7 ani este evident pentru interpretul de bună-credință că antecontractul de vânzare-cumpărare despre care toate cele trei instanțe consideră că este încă în vigoare, este în realitate rezoluționat prin acordul părților. Așa se explică faptul că reclamanții intimați nu au promovat în întreg acest interval de timp o acțiune în prestație tabulară împotriva promitentei vânzătoare prin care sa solicite obligarea acesteia pe cale judecătorească la încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare, iar în caz de refuz sentința ce se va pronunța să țină loc de act bun de întabulare a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu în favoarea lor. De altfel prin trecerea acestui interval de timp dreptul reclamanților de a promova o astfel de acțiune civilă s-a prescris astfel încât și din această perspectiva cele trei hotărâri judecătorești la care ne referim rămân lipsite de orice finalitate practică.

Contestatoarea consideră că o altă greșeală materială comisă de instanța de recurs, ca și de instanța de apel în rejudecare constă în greșita evaluare a costurilor pe care le-ar fi comportat pentru reclamanții intimații acceptarea ofertei ferme făcută în timpul procedurii de judecată de către SC E. SRL privind vânzarea terenului în litigiu în favoarea acestora în condiții de preț identice cu cele în care l-a dobândit ea însăși. Atât instanța de rejudecare cât și instanța de recurs au considerat că refuzul reclamanților de a accepta oferta respectivă este justificat datorită faptului că în prezent cumpărătorii ar trebui sa plătească TVA ceea ce le-ar crește costurile cumpărării. Obligația de plată a TVA-ului era în sarcina cumpărătorilor și la finele anului 2007 dacă aceștia ar fi perfectat contractul direct cu promitenta-vânzătoare recurentă. Pare surprinzător că reclamanții intimați nu și-au motivat refuzul de a accepta oferta de cumpărare făcută de pârâta SC E. SRL dar acest refuz a fost motivat din oficiu de către instanța de rejudecare, iar respectiva motivare a fost însușită de instanța de recurs.

În consecință, contestatoarea solicită admiterea contestației astfel cum a fost formulată, anularea deciziei atacate și rejudecarea recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 153 din 17 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.

Analizând contestația în anulare formulată, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit prevederilor art. 318 C. proc. civ., "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare."

Textul are în vedere erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și care au avut drept consecință darea unor soluții greșite. Este deci vorba despre acea greșeală, pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluția pronunțată.

Exempli gratia, sunt greșeli materiale, în sensul art. 318 C. proc. civ.: respingerea unui recurs ca tardiv, în raport cu data înregistrării la instanță, deși din plicul atașat la dosar rezultă că recursul a fost depus recomandat la oficiul poștal, înăuntrul termenului de recurs; anularea recursului ca netimbrat, cu toate că la dosar se găsea chitanța de plată a taxei de timbru, ori nu s-a observat că pentru unul din motivele de casare nu era necesară timbrarea; anularea greșită a recursului ca fiind făcut de un mandatar fără calitate, deși la dosar se găsea procura dată reprezentantului părții; pronunțarea asupra legalității unei alte hotărâri decât cea recurată etc.

Textul citat vizează greșeli de fapt, involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare sau aplicare a unor dispoziții legale ori de rezolvare a unui incident procedural. În doctrină s-a arătat că a da părților posibilitatea de a se plânge aceleiași instanțe care a dat hotărârea de modul în care a apreciat probele și a stabilit raporturile dintre părți, ar însemna să se deschidă dreptul părților de a provoca rejudecarea căii de atac, ceea ce ar echivala cu o opoziție (cale de atac ce funcționa în trecut numai atunci când judecata avusese loc în lipsa părții), astfel încât contestația în anulare ar deveni o cale ordinară de atac, mai rea decât recursul la recurs, care, cel puțin, se adresează unei instanțe superioare.

Prin urmare, pe calea contestației în anulare nu pot fi valorificate decât nereguli procedurale, iar nu relative la dezlegarea dată de instanță fondului raportului juridic dedus judecății.

Așadar, numai o greșeală materială esențială și evidentă poate fi invocată pe calea contestației în anulare.

În consecință, împrejurările invocate de contestatoare (reținerea greșită de către instanță a faptului că nu valorează o desistare valabilă de contract consemnarea de către pârâta recurentă la dispoziția reclamanților-intimați a avansului de 50.000 de euro primit sau greșita apreciere a instanței care a considerat că antecontractul de vânzare-cumpărare este încă în vigoare, deși în realitate este rezoluționat prin acordul părților sau greșita evaluare a costurilor pe care le-ar fi comportat pentru reclamanții intimații acceptarea ofertei ferme făcută în timpul procedurii de judecată de către SC E. SRL privind vânzarea terenului în litigiu) reprezintă critici vizând greșeli de judecată și nu greșeli de fapt, involuntare în legătură cu un aspect formal al judecării recursului, ce pot fi remediate pe calea contestației în anulare.

Arătând că hotărârea instanței de recurs poate fi retractată când instanța "a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare", textul are în vedere acele situații în care partea, prin recursul declarat, fie sub forma enunțiativă, fie prin dezvoltarea criticilor, a înțeles să invoce mai multe din motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar instanța, din greșeală, a analizat doar parte dintre acestea.

Invocarea acestui motiv de contestație în anulare privește de fapt, la nemulțumirea contestatoarei față de modul în care instanța de recurs a răspuns acestor motive.

Or, instanța de recurs a analizat motivele de recurs, ea neavând obligația de a analiza fiecare argument cuprins în motivele de recurs, ci de a analiza fiecare motiv de casare.

Faptul că instanța de recurs nu s-a referit explicit la reaua-credință a reclamanților nu înseamnă că nu a analizat acest aspect, instanța de recurs respingându-l, motivat de faptul că s-a reținut în mod explicit culpa exclusivă a contestatoarei, ceea ce a demontat susținerile acesteia privind reaua-credință a reclamanților. Totodată, la pag. 14 alin. (1) a deciziei contestate, instanța de recurs a reținut că reclamanții nu au avut nicio culpă pentru neîncheierea contractului în formă autentică la data stabilită.

Prin urmare, întrucât contestația în anulare este o cale de atac de retractare la dispoziția părților litigante, contestatoarea nu are la îndemână o astfel de cale pentru a-și exprima nemulțumirea față de soluția pronunțată în litigiu, pentru acesta operând prezumția de validitate de care se bucură o hotărâre irevocabilă (res judicata pro veritate habetur) și principiul stabilității raporturilor juridice.

Pe cale de consecință, contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva Deciziei nr. 2897 din 7 octombrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, va fi respinsă, nefiind îndeplinite cerințele imperative prevăzute de art. 318 C. proc. civ.

Constatând incidența în cauză și a dispozițiilor art. 274 (1) C. proc. civ., potrivit căruia "partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", contestatoarea va fi obligată la 1953,22 lei, cu acest titlu către intimații B. și C., conform înscrisului de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva Deciziei nr. 2897 din 7 octombrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/84/2008*.

Obligă pe contestatoarea A. la plata sumei de 1953,22 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimații B. și C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 aprilie 2015.

Procesat de GGC - NN