ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 552/2016

Decizia nr. 552/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În esență, prima instanță a arătat că față de data încheierii actului „minute of meeting", 19 octombrie 2007 și în raport cu dispozițiile art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958, formularea acțiunii la 19 octombrie 2013 este situată în afara termenului de prescripție extinctivă.

S-a reținut că termenul de prescripție a fost întrerupt prin acțiunea care a format obiectul Dosarului nr. x/3/2009 finalizat prin sentința civilă nr. 9822 din 19 octombrie 2010, iar un nou termen de prescripție de 3 ani a început să curgă la data rămânerii irevocabila a acestei hotărâri, 16 octombrie 2012, dată la care Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia civilă nr. 3992.

Recursurile au fost fondate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 coroborat cu art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., pârâtele solicitând casarea deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei la aceeași instanță.

După succinta prezentare a situației de fapt, recurentele au arătat că prin acțiunea ce face obiectul acestui dosar, în fața Tribunalului București, reclamantul a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de cesiune având ca obiect un număr de 284.866 acțiuni nominative emise de C. SA, reclamantul în calitate de cedent și pârâta B. în calitate de cesionar, obligarea cesionarei la suma de 400.000 euro, reprezentând cota de impozit aferentă prețului contractului de cesiune de 2.500.000 euro și consemnarea cesiunii în Registrul acționarilor C., raport juridic care a debutat prin semnarea unui antecontract de cesiune intitulat „minute of meeting" semnat la 19 octombrie 2007.

Recurenții au arătat că decizia din apel este rezultatul unei greșite aplicări a normelor de drept material referitoare la prescripție.

Astfel, în decizia recurată instanța de apel a reținut în mod corect că apelantul își valorifică drepturi din antecontractul din 19 octombrie 2007, iar nu din sentința nr. 9822/2010 și că acțiunea promovată nu reprezintă o punere în executare a acestei sentințe.

Pe cale de consecință, trebuie constatat că drepturile generale de antecontractul „minute of meeting" sunt drepturi de creanță susceptibile de valorificare în termenul de prescripție de trei ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/19958.

Dreptul reclamantului de a obține o hotărâre judecătorească care să consfințească contractul de cesiune este, în opinia recurentului, distinct ca natură și finalitate de dreptul de a obține plata cesiunii, însă ambele drepturi puteau fi exercitate în trei ani de la data nașterii lor, 19 octombrie 2007, aplicabile fiind în acest sens prevederile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Ca atare, formularea cererii de chemare în judecată la 19 octombrie 2013 se situează în afara termenului de prescripție, fiind lipsit de orice temei a se considera că termenul de prescripție pentru plata prețului își începe cursul la data pronunțării sentinței comerciale nr. 9822 din 19 octombrie 2010.

Chiar și dacă s-ar admite că prin acțiunea ce a format obiectul Dosarului nr. x/3/2009 s-a întrerupt cursul prescripției extinctive, se impune totuși observația că nici pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, nici obligarea pârâtei B. la plata de 2.100.000 euro ca preț al cesiunii nu au constituit obiect al acelui dosar, astfel că în privința acestor două petite nu a operat întreruperea prescripției prevăzută de art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Obiectul cererii introductive este o executare directă a obligațiilor asumate prin antecontract din 19 octombrie 2007, iar nu drepturi instituite sau recunoscute reclamantului prin sentința nr. 9822/2010.

În procedura de regularizare a recursului prevăzută de art. 493 C. proc. civ., intimatul A. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursurilor promovate, în principal, ca inadmisibile, în subsidiar, ca nefondate.

Cu privire la inadmisibilitate, intimatul a arătat că recursurile sunt promovate pe ignorarea dispozițiilor art. 459 C. proc. civ., câtă vreme recurenții nu au promovat apel, astfel că soluția privind întreruperea termenului de prescripție a dreptului său la acțiune a intrat în puterea lucrului judecat câtă vreme critici le reclamantului în apel au vizat doar momentul la care un nou termen de prescripție a început să curgă.

Intimatul a arătat că apelul a fost promovat prin demersul său exclusiv și a vizat greșita interpretare a primei instanțe referitoare la momentul la care începe să curgă o nouă prescripție, or potrivit art. 459 alin. (1) C. proc. civ., recursul nu este admisibil dacă hotărârea este susceptibilă de apel iar acesta nu a fost exercitat. Or, câtă vreme soluția nu a fost criticată sub aspectul întreruperii termenului de prescripție extinctivă, această dezlegare criticată în recurs s-a făcut omisso medio.

Cu privire la temeinicie, intimatul a arătat că recurenții încearcă să inducă teza că reclamantul ar fi trebuit să exercite concomitent atât acțiunea de obligarea a pârâtei Intralot B. la încheierea contractului de cesiune, cât și pe cea prin care instanța să pronunțe o hotărârea care să țină loc de contract, chestiune inadmisibilă.

Instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale, reținând că promovarea unei acțiuni finalizată cu o soluție de admitere a cererii reclamantului, întrerupe prescripția, efectul întreruperii fiind acela că o nouă prescripție de același fel își începe cursul.

S-a arătat că argumentele oferite de recurenți nu se încadrează în logica juridică și nu poate fi considerat că întreruperea prescripției are caracter provizoriu și se consolidează la momentul rămânerii definitive a hotărârii.

Recurenta-pârâtă SC C. SA a formulat răspuns la întâmpinare combătând apărările intimatului.

Conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a efectuat raportul asupra inadmisibilității recursurilor promovate, comunicat părților, potrivit dispozițiilor luate prin încheierea din 10 noiembrie 2015.

Recursul a fost admis în principiu la 26 ianuarie 2016 și dezbătut în ședință publică la 15 martie 2016.

Este irevocabil statuat prin sentința civilă nr. 9822 din 19 octombrie 2010, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 3992 din 16 octombrie 2012 pronunțate în Dosarul nr. x/3/2009 că reclamantul A. și-a valorificat în acțiunea anterioară drepturi derivate din antecontractul intitulat „minute of rneeting" încheiat la 19 octombrie 2007, prin promovarea unei pretenții constând în obligarea pârâtei B. a face, a încheia un contract de cesiune în condițiile stabilite prin antecontract. Scopul acțiunii reclamantului, consfințită printr-un titlu executoriu a fost acela de a obține realizarea executării directe a antecontractului, executare care a fost refuzată.

Întrucât refuzul pârâtei de a încheia contractul de cesiune transcende în perioada dintre momentul încheierii antecontractului și cel al transpunerii sale într-un titlu executoriu, reclamantul a promovat prezenta acțiune, al cărei capăt principal de cerere îl reprezintă pronunțarea unei hotărâri care să tină loc de contract de cesiune de acțiuni. Această acțiune urmărește la executarea directă, în natură, prin mijlocirea instanței a obligației de a face confințită prin titlul judiciar. Astfel, nu se poate face abstracție de faptul că între titlul convențional, „minute of meeting", din 19 octombrie 2007 și promovarea prezentei acțiuni se transpune sentința civilă nr. 9822 din 19 octombrie 2010, definitivă la 09 septembrie 2011 și irevocabilă la 16 decembrie 2012 care, consfințind judiciar obligația de a face statuată prin antecontract, o reînnoiește din perspectiva posibilității creditorului de a obține executarea sa în natură.

Altfel spus, cererea de obligare a pârâtului la executarea antecontractului prin încheierea contractului de cesiune și cererea prin care se solicită pronunțarea hotărârii judecătorești care să țină loc de contract de cesiune valorifică același drept: un drept personal al creditorului de a obține îndeplinirea exactă a promisiunii, iar din aceasta perspectivă este lipsit de relavanță care este mijlocul procesual la care reclamantul a recurs pentru valorificarea dreptului său (acțiunea de a face - de a încheia contractul, ori acțiunea pentru executarea obligației de a face - de pronunțare a unei hotărâri care să semnifice contractul).

Este, așadar, corectă concluzia instanței de apel care a considerat că cele două demersuri judiciare succesive ale reclamantului converg către același scop, chiar dacă fundamentul juridic al fiecărei acțiuni este parțial diferit și chiar dacă a menținut ca validă teza primei instanțe, care a subliniat că în cauză reclamantul avea la îndemână mai multe acțiuni derivate din convenția încheiată la 19 octombrie 2007.

Transpunând aceste concluzii la instituția prescripției, Înalta Curtea arată că dreptul material la acțiune nu poate fi disociat de dreptul subiectiv civil valorificat, fiind o componentă a acestuia. Prin urmare, dacă în cele două acțiuni succesive (privite ca mijloc) se valorifică același drept, acestuia i se atașează o prescripție unică, stabilită conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Aceasta are o durată de 3 ani, calculată de la data scadenței actului primordial, „minute of meeting", 19 octombrie 2007.

Din perspectiva cursului acestei prescripții, în mod corect, instanța de apel a statuat că introducerea acțiunii care a făcut obiectul Dosarului nr. x/3/2010 a fost de natură să întrerupă cursul prescripției acțiunii ce a avut ca obiect obligarea pârâtei la încheierea contractului de cesiune. Potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, introducerea acestei acțiuni a semnificat întreruperea prescripției începute la data încheierii antecontractului, iar potrivit art. 17 alin. (3) din același decret, noua nu prescripție și-a început cursul decât la data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a cererii, 09 septembrie 2011, data pronunțării deciziei nr. 372 în apel.

A accepta critica recurentelor-pârâtelor pârâte din care rezultă prescripția dreptului material la acțiunea promovată în acest dosar - care are ca obiect executarea obligației pâtâtei de a încheia contractul de cesiune prin pronunțarea hotărârii judecătorești care să țină loc de contract - nu a fost întreruptă prin inițierea demersului judiciar anterior, înseamnă a lipsi de conținut reglementarea instituită prin art. 17 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958. Aceste dispoziții statuează că „în cazul în care prescripția a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată (..), noua prescripție nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă (..)" atunci când prin cele două acțiuni succesive se valorifică același drept, respectiv dreptul de a obține executarea în natură a obligației de a face a debitorului.

Înalta Curtea arată că este corect argumentul recurentelor prin care se susține că drepturile reclamantului derivând din antecontractul din 19 octombrie 2007 sunt drepturi de creanță supuse prescripției conform art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 și că debutul termenului prescripției se confundă, potrivit art. 7 din decret, cu data încheierii actului „minute of meeting". Cu toate acestea, raționamentul dezvoltat omite să sublinieze că și actualul demers al reclamantului valorifică același drept de creanță generat de antecontract pentru care însă reclamantul a acționat în instanță și anterior, acțiune care, fiind admisă, a întrerupt termenul de prescripție cu toate consecințele juridice pe care această întrerupere le-a generat, astfel cum s-a arătat în cuprinsul acestor considerente.

De aceea, pentru toate considerentele dezvoltate în această decizie, Înalta Curte decide că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitor la greșita aplicare a normelor de drept material referitoare la întreruperea prescripției extinctive este nefondat.

Cât privește al doilea segment al criticilor din recurs, prin care recurentele arară că, independent de întreruperea termenului prescripției cu privire la primul petit al cererii de chemare în judecată, nu a făcut obiectul litigiului cererea de plată a prețului cesiunii, deci, cel puțin în privința acestuia nu a operat întreruperea prescripției.

Critica este, de asemenea, nefondată.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă la data nașterii dreptului la acțiune care se confundă cu momentul la care creditorul poate cere debitorului plata, adică, de regulă, cu data certitudinii și scadenței dreptului. Cum dreptul la plata prețului cesiunii devine cert numai în condițiile încheierii contractului de cesiune, rezultă că anterior acestui moment el nu putea fi pretins la executare voluntare sau pe cale judiciară.

În aceste condiții, nu poate fi admis că poate fi evaluată prescripția dreptului material la acțiune pentru sancționarea unui drept încă nenăscut și de aceea, în mod corect la evaluarea prescripției instanțele s-au raportat numai la capătul de cerere principal.

Pentru toate aceste considerente, apreciind nefondate recursurile, potrivit art. 496 C. proc. civ., recursurile promovate de pârâtele B. și SC C. SA vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtele B. și SC C. SA București împotriva deciziei nr. 1121 din 25 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 15 martie 2016.