ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2536/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2536/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 2536/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 1865 din 22 aprilie 2005 pronunțată în Dosarul nr. x/2005, Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, a anulat ca netimbrată cererea formulată de A. și a respins ca prescrise acțiunile formulate de B. și C. A respins cererile formulate de D., E. și F. și Ie-a obligat pe pârâtele SC G. SA și A.V.A.S. să plătească următoarele sume: 228.080.280 ROL, cu titlu de contravaloare a 2.199 unități de fond, actualizată cu indicele de inflație începând cu 30 mai 2000 și până la plata efectivă, plus 15.873.112 ROL, cu titlu de cheltuieli de judecată către H.; 285.230.000 ROL reprezentând contravaloare a 2.750 unități de fond, actualizată cu indicele de inflație, începând cu 30 mai 2000 și până la plata efectivă, plus 15.694.200 ROL, cu titlu de cheltuieli de judecată pentru I.; 60.261.320 ROL, cu titlu de contravaloare a 581 unități de fond, actualizată cu indicele de inflație începând cu 30 mai 2000 și până la plata efectivă, plus 4.338.954 ROL cu titlu de cheltuieli de judecată pentru J. și 48.229.800 ROL cu titlu de contravaloare a 465 de unități de fond actualizată începând cu 30 mai 2000 și până la plata efectivă plus 7.700.000 ROL, cu titlu de cheltuieli de judecată pentru K. A respins cererile formulate de H., I., J. și K. în contradictoriu cu L.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că cererea formulată de C. a fost depusă la instanță după împlinirea termenului de prescripție extinctivă, această cerere formulată în modalitatea intervenției principale fiind o adevărată cerere de chemare în judecată, supusă prescripției reglementate de Decretul nr. 167/1954, fiind incident termenul general de prescripție de 3 ani care curge de la data exigibilității sumelor de bani pretinse. Instanța de judecată a reținut că termenul de prescripție a început să curgă la 24 mai 2000, când toate punctele prin care s-a derulat activitatea de primire a cererilor de răscumpărare și de plată a contravalorii unităților de fond au fost închise, devenind evident că intenția administratorului L. a fost aceea de a nu mai plăti sumele de bani datorate, împrejurarea devenind notorie.

În ceea ce privește pe reclamanta D. instanța a reținut că nu a făcut dovada cumpărării unor unități de fond de la L.

Prin decizia comercială nr. 178 din 02 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în Dosarul nr. x/2/2005 a fost anulat ca netimbrat apelul declarat de A., a fost respins apelul declarat de M. pentru lipsa calității procesuale active, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de apelanta pârâta A.V.A.S. împotriva sentinței comerciale nr. 1865 din 22 aprilie 2005 pronunțată de secția a Vl-a comercială a Tribunalului București în Dosarul nr. x/2005, de apelanta reclamantă C. împotriva încheierii de la 14 septembrie 2001, pronunțată în Dosarul nr. x/2001 al Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, și împotriva încheierii de la 30 iunie 2005, pronunțată în Dosarul nr. x/2005 al Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, și de I. împotriva încheierii de la 14 septembrie 2001, pronunțată în Dosarul nr. x/2001 al Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, în contradictoriu cu intimații D., intimații-pârâți SC G. SA, L. și intimații-reclamanți B., E., F., H., J., K.

Au fost admise apelurile declarate de C. și de D. împotriva sentinței nr. 1865/2005, pronunțată de secția a Vl-a comercială a Tribunalului București în Dosarul nr. x/2005, desființată în parte sentința atacată și trimisă cauza privitoare la apelantele reclamante spre rejudecare la aceeași instanță.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a de apel a constatat din înscrisurile anexate la cererea de apel că s-a făcut dovada faptului că apelanta-reclamantă D. a achiziționat 75 de unități de fond L., pentru care a formulat cererea de răscumpărare din 12 mai 2000, astfel încât situația de fapt reținută de instanța de fond este neconformă cu realitatea.

În legătură cu apelul declarat de C., în ce privește data de la care începe să curgă termenul de prescripție, Curtea a înlăturat susținerile apelantei-reclamante despre incidența în speță a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, instanța apreciind că aceste prevederi se ocupă distinct de prescripția dreptului la acțiune în răspundere civilă delictuală, iar cele ale alin. (2) de prescripția dreptului la acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, cele două articole acoperind domeniile executării silite, al răspunderii contractuale, al răspunderii delictuale și al răspunderii întemeiate pe faptul juridic licit.

Totodată, Curtea a mai reținut că acțiunea este întemeiată pe răspunderea contractuală, dispozițiile privitoare la prescripția extinctivă fiind cele prevăzute de art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

S-a apreciat că dreptul la acțiune al apelantei-reclamante C. s-a născut la momentul semnării adeziunii la L., respectiv 07 aprilie 1999, conform înscrisului aflat la dosarul de fond, durata termenului fiind cea generală de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

De asemenea, în legătură cu problema întreruperii cursului prescripției, criticile apelantei-reclamante C. au fost apreciate întemeiate în parte.

Împotriva deciziei comerciale nr. 178 din 02 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în Dosarul nr. x/2/2005 au formulat recurs A.V.A.S. și C.

Prin decizia nr. 1341 din 22 aprilie 2010 pronunțată în Dosarul nr. x/1/2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a respins recursurile declarate ca nefondate.

În raport de decizia comercială nr. 178 din 02 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în Dosarul nr. x/2/2005, tribunalul în rejudecare, a pronunțat sentința civilă nr. 5233 din 29 octombrie 2014, prin care a admis în parte cererea formulată de reclamantele D. și C. - prin mandatar N., în contradictoriu cu pârâții Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, L. și SC G. SA, prin lichidator judiciar I. SPRL, a disjuns cererea formulată de reclamantele D. și C. în contradictoriu cu Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, L. și G. SA - prin lichidator judiciar I. SPRL față de pârâta G. SA - prin lichidator, dispunând formarea unui nou dosar în care figurează în calitate de reclamante D. și C. și în calitate de pârâtă G. SA - prin lichidator judiciar I. SPRL, având ca obiect pretenții. în acest dosar, instanța a admis în parte cererea formulată de reclamanta C. și a obligat pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului să plătească suma de 3.111,6 RON reprezentând contravaloarea a 300 unități de fond L., la prețul de 10,372 RON/unitate, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație pentru perioada 30 mai 2000 și până la plata efectivă. Au fost respinse ca neîntemeiate celelalte capete de cerere și obligată pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului să plătească suma de 2.022,99 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Totodată, a fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea formulată de D.

Pentru a pronunța această soluție, în rejudecare, tribunalul a reținut că între cei care au cumpărat titluri de participare la L., J. SA și G. SA s-au născut următoarele obligații: SC G. SA s-a obligat să răscumpere și să plătească unitățile de fond, în caz de administrare defectuoasă a banilor s-a obligat să răspundă pentru daune, iar J. SA a garantat obligațiile SC G. SA în legătură cu sumele de bani ce trebuiau plătite investitorilor care solicitau răscumpărarea titlurilor de participație.

Contractul prin care J. SA și-a asumat obligația de garanție a

fost declarat valabil prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar prin

Legea nr. 333/2001 toate drepturile și obligațiile J. SA decurgând din acest contract au fost preluate de către A.V.A.S. (actualmente Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului).

Instanța a mai reținut că L. este o entitate fără personalitate juridică, o societate civilă care poate sta în judecată în condițiile art. 41 alin. (2) C. proc. civ., întrucât are un organ propriu de conducere, respectiv Consiliul de încredere.

În stabilirea raporturilor juridice dintre Consiliul de încredere al L. și fiecare investitor în parte, instanța a reținut că obligația asumată de J. SA de a plăti sume de bani către L. este în realitate o obligație de a plăti acea sumă membrilor L., fondul neavând personalitate juridică și funcționând în conformitate cu art. 1500 C. civ. și potrivit regulilor speciale stabilite prin O.G. nr. 24/1993.

S-a reținut că răspunderea SC G. SA este necesar a fi analizată prin prisma regulilor de drept comun ale mandatului și a regulilor specifice raporturilor dintre un fond deschis de investiții și o societate de administrare.

Referitor la valoarea titlurilor de participare, instanța a reținut că părțile au pornit în lipsă de dovadă contrarie, de la prezumția bunei-credințe a cocontractantilor că pe parcursul executării contractului J. SA a acceptat ca valoare stabilită în condițiile legii valoarea adusă la cunoștința publică de reprezentanții SC G. SA, la această valoare achiziționând și cerând răscumpărarea titlurilor de participare.

Totodată, instanța a apreciat că SC G. SA și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, ca succesoare a J. SA, au obligația solidară de a plăti reclamanților sumele reprezentând contravaloarea unităților de fond la valoarea publicată a acestora, iar pentru ca sumele să reprezinte o valoare egală cu cea de la data scadenței obligației, sumele de bani au fost acordate cu posibilitatea actualizării la cursul executării în funcție de coeficientul de scădere al puterii de cumpărare a monedei naționale pentru perioada mai 2000 și până la plata efectivă.

Față de faptul că cererile principale formulate de reclamantele D. și C. au fost apreciate ca fiind în stare de judecată, față de cererea formulată de către pârâta I. SPRL, în calitate de lichidator judiciar al debitorului G. SA prin care s-a solicitat în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 suspendarea de drept a cererii, tribunalul a disjuns cererile formulate de reclamante și a dispus formarea unui nou dosar în care figurează în calitate de reclamante D. și C. și în calitate de pârâta I. SPRL, având ca obiect pretenții.

În ceea ce privește cererea formulată de către reclamanta C. instanța a admis-o în parte și a obligat pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului să plătească suma de 3.111,6 RON reprezentând contravaloarea a 300 unități de fond L. la prețul de 10,372 RON/unitate, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație pentru perioada 30 mai 2000 și până la plata efectivă.

În legătură cu celelalte capete de cerere tribunalul Ie-a respins ca neîntemeiate întrucât acestea nu au fost prevăzute în contractele pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea. Cererea formulată în acest sens nu a putut fi primită deoarece s-a considerat că prin acordarea sumelor reactualizate cu coeficientul de inflație se acoperă daunele posibil a se fi produs.

Potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. tribunalul a obligat pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului să plătească suma de 2.022,99 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Tribunalul a respins ca rămasă fără obiect cererea formulată de către D., având în vedere că prin sentința nr. 1064 din 04 martie 2005 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2004 al Tribunalului București s-a admis cererea formulată de către această reclamantă, sentință rămasă definitivă prin decizia nr. 487 din 18 octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, și irevocabilă prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3909 din 29 noiembrie 2007.

împotriva acestei soluții, în termen legal, a formulat apel pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fosta A.V.A.S., redenumită prin O.U.G. nr. 96/2012), solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile atacate, iar pe fondul cauzei respingerea cererii ca neîntemeiate.

În motivare apelanta a reiterat excepția prescripției în legătură că pretențiile intimatei-reclamante, față de dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958, și dispozițiile art. 2.500 și urm. din noul C. civ.

A mai invocat apelanta ca și motiv de apel, excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce o privește, având în vedere că prin Legea nr. 333/2001, A.A.A.S. a preluat drepturile și obligațiile CEC-ului rezultând din contractul de fidejusiune-cauțiune încheiat între CEC și L. - administrat de G. SA.

O altă critică a vizat faptul că nici J. SA și nici A.A.A.S. nu au garantat riscurile decurgând din săvârșirea unor infracțiuni, ci doar riscurile specifice fondurilor deschise de investiții, respectiv riscul de plasament, riscul de piață și riscul de randament, arătându-se totodată că nu sunt îndeplinite nici condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998, art. 999, art. 1000 alin. (1) și art. 1079 alin. (1) C. civ., deoarece A.A.A.S. (succesoare de drept a C.N.V.M.) nu a săvârșit o faptă ilicită, nu a produs nici un prejudiciu, nu există raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu sau vinovăția acesteia în săvârșirea faptei ilicite, iar ca urmare C.N.V.M. nu are nici o obligație de plată a despăgubirilor L.

A.V.A.S. a vizat prin criticile formulate și faptul că hotărârea apelată este nelegală și netemeinică și sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, deoarece în cauza de față nu poate fi reținută culpa procesuală a A.A.A.S. în generarea acestui litigiu.

Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, prin decizia nr. 607/A din 15 aprilie 2015, a respins ca nefondat apelul pârâtei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și a obligat apelanta să plătească intimatei C. suma de 37,7 RON cheltuieli de judecată.

În fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, în privința excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei C., că aceasta nu mai poate fi pusă în discuție, câtă vreme a fost soluționată deja în primul ciclu procesual prin respingere, potrivit deciziei comerciale nr. 178 din 02 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, cauza fiind trimisă spre rejudecare tocmai pentru că prin sentința inițială nr. 1865 din 22 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, excepția prescripției fusese în mod greșit soluționată.

Nefondate au fost găsite și criticile referitoare la lipsa calității procesuale pasive a apelantei pârâte, și această problemă fiind tranșată irevocabil în primul ciclu procesual.

Critica legată de faptul că nici J. SA și nici A.A.A.S. nu ar fi garantat riscurile decurgând din săvârșirea unor infracțiuni a fost respinsă în considerarea dispozițiilor Titlului II Cap. IV, art. 32 lit. b) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 9/1996, care prevăd expres riscul de management (evident defectuos, ce poate avea și o componentă penală) printre factorii care influențează riscul nesistematic (diversificabil) acest din urmă risc fiind una din cele două mărimi ce compun riscul la care sunt supuse fondurile deschise de investiții.

Cu privire la greșita obligare a apelantei pârâte la plata cheltuielilor de judecată de către prima instanță, Curtea a apreciat că nici aceasta critică nu este fondată, câtă vreme acțiunea reclamantei fiind admisă, fie chiar și în parte, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului solicitând în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, schimbarea sentinței civile nr. 5233 din 29 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, iar pe fondul cauzei respingerea cererii ca neîntemeiate.

Recurenta-pârâtă își subsumează criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vizând următoarele aspecte:

În ceea ce privește prima critică recurenta arată că acesta se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și vizează faptul că în mod nelegal a fost obligată A.A.A.S. să plătească suma de 3.111,6 RON, actualizată către reclamanta C.

În primul rând, se arată, există inadvertențe față de sentința comercială nr. 1865 din 22 aprilie 2005 pronunțată în primul ciclu procesual, prin această hotărâre A.A.A.S. fiind obligată împreună cu SC G. SA la plata unor sume de bani către reclamanții H., I., J. și K., iar prin sentința recurată în rejudecare doar A.A.A.S. a fost obligată la plata unei sume de bani către reclamanta C.

Recurenta susține faptul că motivările instanțelor de fond și de apel sunt nelegale, deoarece din analiza hotărârilor judecătorești recurate instanțele de judecată au stabilit calitatea de persoană îndreptățită a intimatei fără a arăta în concret probele în baza cărora a fost dovedită această calitate.

Învederează recurenta că instanțele de fond și de apel nu au administrat și analizat temeinicia probelor cauzei din care să rezulte în mod cert calitatea de persoană îndreptățită a intimatei, împrejurare față de care apreciază că hotărârea instanței de apel nu este motivată în drept și în fapt.

În ceea ce privește acest motiv recurenta învederează instanței că în mod greșit a fost stabilită valoarea despăgubirilor, deoarece nu s-au avut în vedere sumele efectiv investite la data achiziționării, nu la data de 24 mai 2000, că instanța nu a verificat dacă au fost unități de fond răscumpărate.

Raportându-se la art. 8 alin. (2) din Reglementările interne privind administrarea și funcționarea L., recurenta arată că „deținerea de unități de fond este dovedită de carnetul de investitor, confirmarea de sold, ordinele de plată, chitanțele sau alte acte doveditoare ale achiziției”, apreciind că nu se poate stabili despăgubirea numai pe baza unităților de fond din carnetul de investitor.

Consideră recurenta că despăgubirile cuvenite trebuiau stabilite conform numărului unităților de fond astfel cum rezultă din cuprinsul carnetelor de investitor, confirmările de sold, ordinele de plată, chitanțelor, altor acte doveditoare ale achiziționării și achitării către fond a contravalorii titlurilor de participare, potrivit prospectului de ofertă publică continuă, precum și a Reglementărilor interne privind administrarea și funcționarea L. și nu stabilirea unor sume de bani sau număr de unități de fond, cu privire la care nu exista garanții că sunt și cele corecte, valoarea unităților de fond trebuind raportată la momentul achiziționării acestora.

A doua critică vizează faptul că în mod greșit și nelegal a fost respinsă de către instanța de apel excepția prescripției pretențiilor intimatei-reclamante, față de dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958 și dispozițiile art. 2.500 și urm. din noul C. civ.

Argumentându-și și această critică recurenta-pârâtă arată următoarele:

- potrivit dispozițiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar, potrivit dispozițiilor art. 3 din același act normativ, termenul de prescripție este de 3 ani;

- potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. (3), dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul;

- dreptul material la acțiune al intimatei-reclamante s-a născut la data de 24 mai 2000, dată la care L. administrat de G. SA, a intrat în încetare de plăți;

- față de data introducerii cererii de chemare în judecată, dreptul material la acțiune al intimatei-reclamante este prescris, întrucât termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1957 a început să curgă de la data de 24 mai 2000 și s-a împlinit la 24 mai 2003;

În prezenta cauză, în ceea ce privește stabilirea momentului de începere pentru calculul termenului de prescripție, sunt aplicabile dispozițiile art. 22 din O.G. nr. 24 din 25 august 1993, privind reglementarea constituirii și funcționării fondurilor deschise de investiții și a societăților de investiții ca instituții de intermediere, în raport de care rezultă că, în cauză termenul de prescripție este de 3 ani, care începe să curgă după expirarea termenului de 10 zile lucrătoare de la data depunerii cererilor de răscumpărare a unităților de fond;

În cauză dreptul la acțiune s-a născut la data de 24 mai 2000, dată la care toate agențiile din București și din țară ale SC G. SA, au fost închise, situație de fapt care a fost de notorietate, astfel că termenul de prescripție s-a împlinit la data de 28 mai 2003, ultima zi până la care intimata-reclamantă putea să își formuleze pretențiile, fără a fi incidență prescripția;

- față de data la care reclamanta a introdus cererile de răscumpărare și data cererii de chemare în judecată au trecut mai mult de 3 ani de zile de la data nașterii dreptului la acțiune, astfel că dreptul acestora la acțiune este prescris.

Recurenta solicită să se admită ca întemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune.

De asemenea, se arată, în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (5) C. civ. se dispune că dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau după caz, produse ori săvârșite după intrarea în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare (01 octombrie 2011).

Recurenta învederează instanței că noile reglementări cuprinse în noul C. civ., aplicabile și cauzei deduse judecății, redând dispozițiile art. 2500, art. 2501, art. 2517, art. 2523, art. 2528 C. civ.

Raportându-se data introducerii cererii de chemare în judecată, recurenta solicită instanței să constate că dreptul material la acțiune al intimatei-reclamante este prescris, întrucât termenul de 3 ani de zile de la data nașterii dreptului la acțiune, s-a împlinit, conform dispozițiilor legale menționate mai sus.

A treia critică vizează faptul că, în mod greșit și nelegal a fost respinsă de către instanța de apel excepția lipsei calității procesuale pasive a A.A.A.S.

În susținerea acestei critici recurenta aduce următoarea argumentație:

- prin Legea nr. 333/2001 A.A.A.S. a preluat drepturile și obligațiile CEC-ului rezultând din contractul de fidejusiune-cauțiune încheiat între CEC și L. - administrat de G. SA;

- față de dispozițiile exprese ale Legii nr. 333/2001, rezultă fără echivoc că A.A.A.S. nu a preluat drepturile și obligațiile L. la care intimata-reclamantă avea calitatea de investitor;

În cauza dedusă judecății calitate procesuală pasivă pot avea exclusiv L. și G. și nicidecum A.A.A.S., motiv pentru care solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a A.A.A.S.;

- intimata-reclamantă nu precizează și nici nu dovedește ce drept al său i-a fost încălcat de A.A.A.S., în condițiile în care la momentul în care L. a intrat în încetare de plăți, A.A.A.S. nu era parte în raporturile juridice dintre intimata-reclamantă și L. - administrat prin G. SA;

- prin Legea nr. 333/2001 A.A.A.S. a preluat drepturile și obligațiile CEC-ului, izvorând din contractul de fidejusiune-cauțiune încheiat între CEC și L. - administrat de G. Intimata-reclamantă a avut calitatea de investitor la L., A.A.A.S. nepreluând drepturile și obligațiile L., ci ale CEC-ului.

În cadrul celei de-a patra critici recurenta-pârâtă invocă nelegalitatea deciziei recurate arătând că promovarea unei acțiuni în interes personal în raport cu A.A.A.S. este lipsită de temei legal, întrucât intimata-reclamantă nu a anexat nici un înscris din care să rezulte că între instituția recurentă și intimata-reclamantă există raporturi juridice, astfel că față de A.A.A.S., cererea de chemare în judecată este formulată împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă.

În același sens, se arată că potrivit art. 12 alin. (2) din O.G. nr. 24/1993 privind reglementarea constituirii și funcționării fondurilor deschise de investiții și a societăților de investiții ca instituții de intermediere financiară (aprobată prin Legea nr. 83/1994), coroborat cu dispozițiile Cap. 4 al prospectului de oferta publică continuă a unităților fondului mutual L. prețul de răscumpărare va fi plătit de fond, în termen de 10 zile lucrătoare de la data primirii respectivei cereri de răscumpărare.

Consideră recurenta că dreptul la acțiune, prin aplicarea dispozițiilor art. 12 din O.G. nr. 24/1993 s-a născut la finele celor 10 zile lucrătoare de la formularea cererii de răscumpărare, respectiv la data de 30 mai 2000, intimata-reclamantă învestind astfel instanța de judecată cu soluționarea cauzei fără a face dovada unor eventuale cauze de suspendare a prescripției, astfel încât apreciază că în speță sunt deplin aplicabile prevederile legale privind incidența prescripției extinctive și dreptul material la acțiune al intimatei-reclamante fiind prescris.

Învederează recurenta că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998, art. 999, art. 1000 alin. (1) și art. 1079 alin. (1) C. civ., deoarece A.A.A.S. nu a săvârșit o faptă ilicită, nu a produs nici un prejudiciu, nu există raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu sau vinovăția acesteia în săvârșirea faptei ilicite.

Recurenta arată că în raport de art. 1000 alin. (3) C. civ., comitentul răspunde pentru prejudiciile cauzate de prepus în exercițiul funcțiilor ce i-au fost încredințate, situație în care se constată faptul că nu a existat un raport de prepușenie (subordonare) între A.A.A.S. și L. - administrat prin G. SA și angajații acestora care au cauzat prejudiciul și ca urmare, nu există un temei legal ca A.A.A.S. să fie obligată la repararea prejudiciului ce face obiectul cauzei deduse judecății.

A cincea și ultima critică vizează faptul că hotărârile recurate sunt nelegale și sub aspectul obligării A.A.A.S. la plata cheltuielilor de judecată față de faptul că în cauza de față nu poate fi reținută culpa procesuală a A.A.A.S. în generarea acestui litigiu.

Intimata-reclamantă C., prin mandatar N., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Prima critică este nefondată întrucât pretinsele inadvertențe vizând beneficiarul obligației de plată și persoana obligată la plată sunt reflecția a două judecăți diferite făcute în cicluri procesuale distincte, diferența de raționament a instanței de fond, de la un ciclu procesual, la celălalt, neputând fi asimilată unor inadvertențe, astfel cum susține recurenta.

Critica vizând faptul că instanțele de fond și de apel s-au pronunțat asupra temeiniciei pretențiilor fără a-și motiva hotărârile în fapt și în drept, fără a administra temeinicia probelor nu poate fi primită întrucât, astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța de control judiciar a avut a se pronunța numai în limitele învestirii - date de instanța de apel , respectiv în cele ale judecății astfel cum acestea au fost configurate de decizia nr. 1341 din 22 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială.

Criticile vizând nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva modului în care au fost analizate excepția prescripției dreptului la acțiune și cea privind lipsa calității procesuale pasive nu pot fi primite întrucât dezlegarea dată de instanța de apel în primul ciclu procesual cu privire la aceste aspecte a intrat în autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 1341 din 22 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de control judiciar statuând în considerente asupra efectelor negativ și pozitiv a manifestării procesuale a excepției autorității de lucru judecat.

Este de subliniat totodată că invocarea de către recurentă a incidenței în speță a dispozițiilor noului C. civ. ce reglementează instituția prescripției dreptului la acțiune este improprie față de principiul instituit de art. 6 alin. (5) din același cod, raportat la momentul nașterii raportului juridic dintre părți, aspect judicios reținut de instanța de apel.

Argumentele de nelegalitate din cadrul celei de a patra critici nu pot fi de asemenea, primite.

Aceasta întrucât excepția lipsei calității pasive a A.A.A.S., dezlegată cu autoritate de lucru judecat, a fost examinată în contextul în care instanțele, în primul ciclu procesual, au statuat în mod irevocabil și asupra situării temeiului juridic al acțiunii în sfera răspunderii civile contractuale, raporturile juridice litigioase fiind derivate din contractul de fidejusiune din 06 decembrie 1999, împrejurare față de care criticile privind neîndeplinirea în cauză a condițiilor răspunderii civile delictuale în raport de dispozițiile legale care le reglementează, apar ca fiind lipsite de fundament.

Ultima critică este, de asemenea, nefondată întrucât, față de soluția pronunțată de tribunal, instanța de control judiciar a făcut o corectă interpretare și aplicare a art. 274 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului București împotriva deciziei nr. 607/A din 15 aprilie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 10 decembrie 2015.