ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 615/2016

Decizia nr. 615/2016 Asupra cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 20 ianuarie 2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța: 1) să se constate caracterul ilicit al strămutării și evacuării reclamantului și a părinților săi, B. și D., ambii decedați, din localitatea de domiciliu, Hunedoara, din 1 martie 1946 în Deva, iar începând cu data de 04 august 1949 în localitatea Hațeg și fixarea de domiciliu obligatoriu în Hațeg pe durată nedeterminată; 2) să se constate caracterul ilicit al retragerii pensiei tatălui reclamantului, B. începând cu data de 1 august 1948, pe considerente politice, al supunerii la exterminare fizică și psihică prin lipsirea de mijloace materiale, de tratament și de acces la asistență medicală, precum și caracterul ilicit al deposedării de întreaga proprietate pe care a avut-o familia sa; 3) să se constate caracterul ilicit al împiedicării reclamantului de-a urma și finaliza studiile liceale începând cu anul 1949; 4) să se aprecieze ca măsură necesară în scopul restabilirii drepturilor nepatrimoniale cărora li s-a adus atingere prin măsura administrativă a ridicării forțate din localitatea de domiciliu, strămutarea și fixarea de domiciliu obligatoriu la Hațeg,

luată pe baza Decretului nr. 83/02 martie 1949 și în scopul reparării prejudiciului cauzat prin strămutare și fixarea de domiciliu obligatoriu, obligarea Guvernului României să-și exercite inițiativa legislativă prevăzută de art. 74 din Constituția României, în sensul de a transmite Camerei Parlamentului competente, proiect de act normativ cu caracter reparatoriu pentru repararea prejudiciului moral (nepatrimonial) și a prejudiciului patrimonial suferit prin încălcarea drepturilor fundamentale apărate la data strămutării de Constituția din 1948 în art. 81, 102, 133, 144, 165, 196, 207, 258, 289, 2910, 69 și 7211 și în continuare de Constituția din 1952 în art. 7712, 7813, 7914, 80I5, 8116, 8717 și 8818, precum și de Declarația Universală a Drepturilor Omului în art. 1-1019, 12-1320, 1721, 22-2722, 29; 5) să fie obligat pârâtul ca, în virtutea dreptului de inițiativă legislativă, să ia măsuri de promovare de propuneri legislative Parlamentului României în scopul acordării de reparații patrimoniale pentru prejudiciile suferite prin împiedicarea de a urma și finaliza cursurile Liceului Romano catolic de Băieți din Alba Iulia, al cărui elev era reclamantul la data fixării domiciliului obligatoriu la Hațeg, de acordare de reparații reclamantului, în calitate de urmaș în drepturi, pentru retragerea pensiei tatălui său B., fost Prim Pretor al Județului Hunedoara,

prin vătămarea integrității corporale și a sănătății, prin determinarea decesului prematur, precum și prin restrângerea posibilităților viitoare de viață familială și socială cauzate reclamantului și părinților săi, B. și D., pe considerente de persecuție politică; să fie obligat pârâtul ca măsurile pe care le va dispune să fie conforme cu art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și cu protocoalele adiționale la această convenție, cu Legea nr. 157/2005, cu Legea nr. 19/1990, cu Legea nr. 13/2008, cu C. civ, adoptat prin Legea nr. 287/2011, cu dreptul comunitar, în ceea ce privește repararea integrală; 6) să se dispună orice alte măsuri oportune în scopul celor de mai sus, necesare pentru repararea prejudiciilor cauzate prin strămutare, fixare de domiciliu obligatoriu, retragerea pensiei tatălui reclamantului, deposedarea de toate bunurile pe care le-a avut și pentru încălcarea drepturilor fundamentale la libertate individuală, la domiciliu, la libertatea muncii, la egalitatea în fața legii, la odihnă, la educație și învățătură, la demnitate, la sănătate, la proprietate, la onoare, la familie, la corespondență și la viață, ale reclamantului și ale părinților reclamantului; La data de 22 februarie 2013, reclamantul a depus la dosar cerere modificatoare(filele 243-246,

vol. II dosar Tribunal), prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât și a Statului Român prin E. La data de 10 ianuarie 2014, reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare (filele 20-22 vol. III dosar Tribunal), prin care a indicat temeiurile de drept al cererii de chemare în judecată. Prin sentința civilă nr. 422 din 04 aprilie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă: - a admis excepția inadmisibilității capetelor de cerere 1, 2, 3, 4 și 5 în numerotarea descrisă în considerente de Tribunal și a respins astfel capetele 1, 2, 3, 4 și 5 de cerere, formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâțiiGuvernul României și Statul Român prin E., ca inadmisibile; - a respins capetele 6, 7 și 8 de cerere, ca neîntemeiate.

În motivare, tribunalul a arătat că la termenul de judecată din data de 07 martie 2014, a pus în discuția părților excepția inadmisibilității capetelor 1-5 ale acțiunii. Tribunalul a apreciat că petitele în constatare ale acțiunii formulate de reclamant nu sunt admisibile, întrucât reclamantul putea să ceară direct realizarea drepturilor pretins încălcate, deci reclamantul avea posibilitatea formulării unei acțiuni prin care să solicite acordarea de despăgubiri materiale și morale pentru prejudiciile cauzate acestuia și autorilor săi prin acțiunile pretins ilicite săvârșite de Statul Român prin organele sale în perioada regimului comunist, precum și restituirea bunurilor confiscate.

Tribunalul a mai reținut că, pe lângă dispozițiile legale menționate, cu caracter general, care prevăd posibilitatea victimei faptei ilicite de a fi dezdăunată, există o serie de acte normative speciale cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în timpul regimului comunist. Astfel, legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte.

Tribunalul a constat că au fost adoptate o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice în perioada regimului comunist. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. S-a mai reținut de tribunal că, în ceea ce privește restituirea bunurilor mobile confiscate în perioada regimului comunist, există posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare a acestora, în temeiul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Prin urmare, reclamantul avea posibilitatea să solicite restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor confiscate, precum și acordarea de despăgubiri sau alte reparații pentru prejudiciile care au fost cauzate acestuia și autorilor săi de organele de represiune comuniste, în temeiul reglementărilor legale mai sus menționate, situație în care petitele având ca obiect acțiune în constatare apar ca inadmisibile, în raport de dispozițiile art. 111 C. proc. civ. Pentru considerentele reținute, tribunalul a respins capetele de cerere în constatare ca inadmisibile.

În ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect obligarea Guvernului României să-și exercite inițiativa legislativă prevăzută de art. 74 din Constituția României, tribunalul a arătat că instanța de judecată nu poate obliga Guvernul să-și exercite inițiativa legislativă, în sensul de a adopta un proiect de act normativ și nici Parlamentul să legifereze într-un anumit domeniu, pentru că aceasta ar însemna să se încalce principiul separației puterilor în stat, consacrat de dispozițiile art. 1 alin. (4) din Constituția României.

Existența unor reglementări paralele în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă a fost și motivul pentru care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Cât privește capătul de cerere având ca obiect obligarea Statului român la despăgubiri morale în sumă de 1.000.000 euro și la daune cominatorii și compensatorii, în cuantum a câte 500.000 euro, pentru încălcarea drepturilor apărate de Constituțiile aflate în vigoare la data supunerii reclamantului și autorilor săi la măsurile abuzive, tribunalul a reținut că reclamantul a invocat ca temei de drept al pretențiilor deduse judecății prin capătul 8 de cerere art. 5, 12, 14, 16, 21 din Constituția din 1938, art. 8, 10, 13, 14, 16, 19, 20, 28, 29, 69, 72 din Constituția din 1948, art. 77, 78, 79, 80, 81, 87 și 88 din Constituția din 1952. Astfel,

instanța a constatat că dispozițiile constituționale menționate nu pot constitui temei pentru acordarea de despăgubiri reclamantului pentru măsurile abuzive la care au fost supuși acesta și părinții săi, în perioada regimului comunist, în condițiile în care există norme speciale cuprinse în C. civ. și în alte acte normative (menționate în cele ce preced), care prevăd posibilitatea acordării unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice sau etnice, norme care nu contravin dispozițiilor constituționale. În consecință, tribunalul a respins și capătul de cerere privind pretențiilebănești din acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiat. Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia nr. 420/A din 24 septembrie 2015 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă minori și de familie, a admis excepția lipsei de interes pe capătul de cerere în constatare privind strămutarea și domiciliul obligatoriu, a admis excepția prescripției pentru daune morale pretinse pentru fapte ilicite petrecute înainte de 1989, a admis apelul formulat de reclamantul A., a schimbat,în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a respins capătul de cerere în constatare privind strămutarea și domiciliul obligatoriu, ca lipsit de interes în baza art. 111 C. proc. civ., a respins cererea de acordare daune morale pentru fapte ilicite petrecute înainte de 1989, ca prescrisă. A menținut,în rest, sentința civilă.

În motivare, curtea de apel a reținut că prin cererea de apel ca și solicitările de la prima instanță cu motivările lor, reclamantul a pretins la prima instanță acordarea de compensații materiale pentru suferințele multiple cauzate acestuia și părinților săi prin fapte anterioare anului 1990. Aceste compensații materiale reclamantul le-a denumit și cuantificat ca daune morale de 1.000.000 euro, daune compensatorii de 500.000 euro, daune cominatorii de 500.000 euro, însă în realitate în raport cu cele arătate în motivele de apel și în cererea de chemare în judecată ele sunt dorite de reclamant a repara moral toate suferințele pricinuite acestuia și părinților săi anterior anului 1989 de reprezentanții statului, astfel că întreaga sumă reprezintă pretențiibănești pentru reparația patrimonială a daunelor morale pretinse de reclamant, acesta neevaluând la prima instanță vreun bun material care să facă obiectul acestei judecăți pentru despăgubiri referitoare la o anumită valoare a acestuia, iar daunele compensatorii reprezentând tocmai daune morale, adică acele reparatii patrimoniale menite a compensa suferințele psihice Or, daunele nu au fost pretinse la prima instanță pentru neîndeplinirea unei obligatii de a face ci au fost pretinse nejustificat, de la pârâtul Statul Român prin E., împreună cu daunele compensatorii, în cuantumuri de câte 500.000 daune cominatorii,

500.000 daune compensatorii, pentru încălcarea drepturilor fundamentale apărate de Constituțiile din 1938,1948 și 1952 din timpul exercitării măsurilor abuzive. În apel nu se poate extinde cadrul juridic obiectiv al cererii de chemare în judecată, pe bază de interpretări care nu-și găsesc fundament în cererea de chemare în judecată pentru că s-ar ajunge la încălcarea nelegală a art. 294 C. proc. civ. Curtea constată că în apel apelantul-reclamant formulează și pretenții noi, care nu au format obiectul cererii de chemare în judecată modificate și precizate, solicitând direct în apel daune morale care ar rezulta din fapte ilicite ulterioare anului 1990. În plus, apelantul mai pretinde nelegal direct în apel și dispoziții judecătorești care să producă efecte asupra unor persoane ce nu au figurat ca părți în proces la prima instanță privind îndeplinirea unor obligații de a face, contrar art. 294 C. proc.

civ. Cu privire la reparația patrimonială pentru daune morale(nepatrimoniale) promovată de reclamant pentru fapte ilicite petrecute anterior anului 1990, curtea de apel a reținut depășirea termenului legal de prescripție de 3 ani. În mod nelegal prima instanță a considerat că asemenea daune morale ar fi imprescriptibile, trecând astfel nelegal de prevederile art. 137 C. proc.

civ., întrucât, potrivit art. 1, 3, 7 din Decretul nr. 167/1958, la data cererii de chemare în judecată era demult împlinit termenul legal de prescripție de 3 ani pentru daunele morale pretinse de reclamant în cererea de chemare în judecată pentru fapte ilicite petrecute anterior anului 1990, ce a început să curgă la 1 ianuarie 1990. Instanța a mai arătat că în speța de față nu se aplică art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru daunele morale pretinse în cererea de chemare în judecată ca rezultând din fapte ilicite anterioare anului 1990, fiind o speță în care a intervenit de mult timp prescripția dreptului material la acțiunea în daune morale.

Așadar, reclamantul a avut la dispoziție calea acțiunii în realizare de drept comun pentru daune morale și materiale decurgând din fapte ilicite petrecute anterior anului 1990,în baza art. 998-999 C. civ.vechi începând din anul 1990 și până în anul 1993, în mod nestingherit, nefiindu-i necesară în prealabil vreo acțiune în constatare lipsită de interes juridic tocmai din cauza existenței acțiunii în realizare pentru răspundere civilă delictuală în care să se pretindă și daunele morale decurgând din faptele ilicite petrecute anterior anului 1990, dar nu a exercitat-o în termenul legal de prescripție pe care l-a depășit nejustificat, invocând nefondat în cererea de chemare în judecată introductivă din cauza de față noile prevederi legale referitoare la daune morale din N.C.C., inaplicabil pretențiilor sale pentru daune morale născute și stinse prin prescripție sub imperiul legii vechi reprezentate de V.C.C.

și de Decretul nr. 167/1958. Din anul 2009 are la dispoziție pentru strămutarea și domiciliul obligatoriu, pe care le-a descris pe larg în cererea de chemare în judecată introductivă ca fiind aplicate din motive politice, anterior anului 1990, calea specială a acțiunii speciale în constatare în baza Legii speciale, nr. 221/2009. Curtea a reținut că în speță nu s-a relevat niciun interes juridic, născut și actual, de urmărit printr-o simplă acțiune în constatare în baza art. 111 C. proc. civ. pentru strămutarea și domiciliul obligatoriu, așa cum au fost descrise pe larg în cererea de chemare în judecată introductivă, concluzionând că acest capăt de cerere distinct formulat de reclamant este lipsit de interes juridic în condițiile art. 111 C. proc.

civ. Instanța de apel a arătat și că pentru critica de apel că nu ar fi menționat Tribunalul numele mandatarului sunt aplicabile prevederile art. art. 281 2 C. proc. civ. potrivit cărora ,,Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 281 - 281 2 ”. Împotriva acestei decizii reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 din noul cod de procedură civilă. În cuprinsul recursului, reclamantul și-a exprimat nemulțumirea legată de modul în care instanțele au reținut situația de fapt. A susținutcă a urmat toate căile puse la dispoziție de legislație și că nici până în prezent hotărârile judecătorești pronunțate în cauză nu au fost puse în posesie.

De asemenea, a mai arătat și că primăria locală i-ar fi sustras acte din dosar, care se refereau la dreptul său de proprietate. Analizând excepția de nulitate a recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte a reținut următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., „cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum și dezvoltarea lor”. Conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția motivelor de ordine publică ce pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs”. De asemenea, potrivit art. 306alin. (3) C. proc. civ. „indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ.” În cauză, recurentul reclamant a formulat critici referitoare la situația de fapt reținută și la administrarea și interpretarea probelor aflate la dosar. Aceste susțineri nu vizează argumentele legale prezentate de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate, ci se referă la administrarea și interpretarea probelor de către instanța de apel. Motivarea recursului, înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată în apel, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală. Pentru a conduce la modificarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare a textelor de lege, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând determinarea greșelilor anume imputate instanței de apel; o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor pe care se bazează.

În acest sens, trebuie menționat că dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a învedera nelegalitatea hotărârii. În consecință, văzând că în speță nu este posibilă o încadrare a motivelor de recurs în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 420/A din 24septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 martie 2016.