ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 615/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 615/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr. 615/2016

Asupra cauzei

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la

data de 20 ianuarie 2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul

Guvernul României, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța:

1) să se constate caracterul ilicit al

strămutării și evacuării reclamantului și a părinților săi, B. și D., ambii decedați,

din localitatea de domiciliu, Hunedoara, din 1 martie 1946 în Deva, iar

începând cu data de 04 august 1949 în localitatea Hațeg și fixarea de domiciliu

obligatoriu în Hațeg pe durată nedeterminată;

2) să se constate caracterul ilicit al

retragerii pensiei tatălui reclamantului, B. începând cu data de 1 august 1948,

pe considerente politice, al supunerii la exterminare fizică și psihică prin

lipsirea de mijloace materiale, de tratament și de acces la asistență medicală,

precum și caracterul ilicit al deposedării de întreaga proprietate pe care a

avut-o familia sa;

3) să se constate caracterul ilicit al

împiedicării reclamantului de-a urma și finaliza studiile liceale începând cu

anul 1949;

4) să se aprecieze ca măsură necesară în

scopul restabilirii drepturilor nepatrimoniale cărora li s-a adus atingere prin

măsura administrativă a ridicării forțate din localitatea de domiciliu,

strămutarea și fixarea de domiciliu obligatoriu la Hațeg, luată pe baza

Decretului nr. 83/02 martie 1949 și în scopul reparării prejudiciului cauzat

prin strămutare și fixarea de domiciliu obligatoriu, obligarea Guvernului

României să-și exercite inițiativa legislativă prevăzută de art. 74 din

Constituția României, în sensul de a transmite Camerei Parlamentului

competente, proiect de act normativ cu caracter reparatoriu pentru repararea

prejudiciului moral (nepatrimonial) și a prejudiciului patrimonial suferit prin

încălcarea drepturilor fundamentale apărate la data strămutării de Constituția

din 1948 în art. 81, 102, 133, 144, 165, 196, 207, 258, 289, 2910, 69 și 7211

și în continuare de Constituția din 1952 în art. 7712, 7813, 7914, 80I5, 8116,

8717 și 8818, precum și de Declarația Universală a Drepturilor Omului în art. 1-1019,

12-1320, 1721, 22-2722, 29;

5) să fie obligat pârâtul ca, în virtutea

dreptului de inițiativă legislativă, să ia măsuri de promovare de propuneri

legislative Parlamentului României în scopul acordării de reparații

patrimoniale pentru prejudiciile suferite prin împiedicarea de a urma și

finaliza cursurile Liceului Romano catolic de Băieți din Alba Iulia, al cărui

elev era reclamantul la data fixării domiciliului obligatoriu la Hațeg, de

acordare de reparații reclamantului, în calitate de urmaș în drepturi, pentru

retragerea pensiei tatălui său B., fost Prim Pretor al Județului Hunedoara,

prin vătămarea integrității corporale și a sănătății, prin determinarea

decesului prematur, precum și prin restrângerea posibilităților viitoare de

viață familială și socială cauzate reclamantului și părinților săi, B. și D.,

pe considerente de persecuție politică; să fie obligat pârâtul ca măsurile pe

care le va dispune să fie conforme cu art. 8 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului, cu Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale și cu protocoalele adiționale la această convenție,

cu Legea nr. 157/2005, cu Legea nr. 19/1990, cu Legea nr. 13/2008, cu C. civ,

adoptat prin Legea nr. 287/2011, cu dreptul comunitar, în ceea ce privește

repararea integrală;

6) să se dispună orice alte măsuri oportune

în scopul celor de mai sus, necesare pentru repararea prejudiciilor cauzate

prin strămutare, fixare de domiciliu obligatoriu, retragerea pensiei tatălui

reclamantului, deposedarea de toate bunurile pe care le-a avut și pentru

încălcarea drepturilor fundamentale la libertate individuală, la domiciliu, la

libertatea muncii, la egalitatea în fața legii, la odihnă, la educație și

învățătură, la demnitate, la sănătate, la proprietate, la onoare, la familie,

la corespondență și la viață, ale reclamantului și ale părinților

reclamantului;

La data de 22 februarie 2013, reclamantul a

depus la dosar cerere modificatoare(filele 243-246, vol. II dosar Tribunal),

prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât și a Statului

Român prin E.

La data de 10 ianuarie 2014, reclamantul a

depus la dosar cerere precizatoare (filele 20-22 vol. III dosar Tribunal), prin

care a indicat temeiurile de drept al cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 422 din 04 aprilie 2014,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă:

- a admis excepția inadmisibilității

capetelor de cerere 1, 2, 3, 4 și 5 în numerotarea descrisă în considerente de

Tribunal și a respins astfel capetele 1, 2, 3, 4 și 5 de cerere, formulate de

reclamantul A., în contradictoriu cu pârâțiiGuvernul României și Statul Român

prin E., ca inadmisibile;

- a respins capetele 6, 7 și 8 de cerere, ca

neîntemeiate.

În motivare, tribunalul a arătat că la

termenul de judecată din data de 07 martie 2014, a pus în discuția părților

excepția inadmisibilității capetelor 1-5 ale acțiunii.

Tribunalul a apreciat că petitele în

constatare ale acțiunii formulate de reclamant nu sunt admisibile, întrucât

reclamantul putea să ceară direct realizarea drepturilor pretins încălcate,

deci reclamantul avea posibilitatea formulării unei acțiuni prin care să

solicite acordarea de despăgubiri materiale și morale pentru prejudiciile

cauzate acestuia și autorilor săi prin acțiunile pretins ilicite săvârșite de

Statul Român prin organele sale în perioada regimului comunist, precum și restituirea

bunurilor confiscate.

Tribunalul a mai reținut că, pe lângă

dispozițiile legale menționate, cu caracter general, care prevăd posibilitatea

victimei faptei ilicite de a fi dezdăunată, există o serie de acte normative

speciale cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au avut de suferit atât

din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la

care au fost supuse în timpul regimului comunist.

Astfel, legiuitorul român a acordat o atenție

deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate

de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, având în

vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a

recunoaște și de a condamna aceste fapte.

Tribunalul a constat că au fost adoptate o

serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate

din motive politice și etnice în perioada regimului comunist.

Edificatoare în acest sens sunt: prevederile

Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6

martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în

prizonieri, republicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 631 din 23

septembrie 2009, prevederile O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare,

prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

S-a mai reținut de tribunal că, în ceea ce

privește restituirea bunurilor mobile confiscate în perioada regimului

comunist, există posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare a

acestora, în temeiul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Prin urmare, reclamantul avea posibilitatea

să solicite restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor confiscate,

precum și acordarea de despăgubiri sau alte reparații pentru prejudiciile care

au fost cauzate acestuia și autorilor săi de organele de represiune comuniste,

în temeiul reglementărilor legale mai sus menționate, situație în care petitele

având ca obiect acțiune în constatare apar ca inadmisibile, în raport de dispozițiile

art. 111 C. proc. civ. Pentru considerentele reținute, tribunalul a respins

capetele de cerere în constatare ca inadmisibile.

În ceea ce privește capetele de cerere având

ca obiect obligarea Guvernului României să-și exercite inițiativa legislativă

prevăzută de art. 74 din Constituția României, tribunalul a arătat că instanța

de judecată nu poate obliga Guvernul să-și exercite inițiativa legislativă, în

sensul de a adopta un proiect de act normativ și nici Parlamentul să legifereze

într-un anumit domeniu, pentru că aceasta ar însemna să se încalce principiul

separației puterilor în stat, consacrat de dispozițiile art. 1 alin. (4) din

Constituția României.

Existența unor reglementări paralele în

domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor

persecutate din motive politice în perioada comunistă a fost și motivul pentru

care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art.

5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările

ulterioare, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.,

Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Cât privește capătul de cerere având ca

obiect obligarea Statului român la despăgubiri morale în sumă de 1.000.000 euro

și la daune cominatorii și compensatorii, în cuantum a câte 500.000 euro,

pentru încălcarea drepturilor apărate de Constituțiile aflate în vigoare la

data supunerii reclamantului și autorilor săi la măsurile abuzive, tribunalul a

reținut că reclamantul a invocat ca temei de drept al pretențiilor deduse

judecății prin capătul 8 de cerere art. 5, 12, 14, 16, 21 din Constituția din

1938, art. 8, 10, 13, 14, 16, 19, 20, 28, 29, 69, 72 din Constituția din 1948, art.

77, 78, 79, 80, 81, 87 și 88 din Constituția din 1952.

Astfel, instanța a constatat că dispozițiile

constituționale menționate nu pot constitui temei pentru acordarea de

despăgubiri reclamantului pentru măsurile abuzive la care au fost supuși acesta

și părinții săi, în perioada regimului comunist, în condițiile în care există

norme speciale cuprinse în C. civ. și în alte acte normative (menționate în

cele ce preced), care prevăd posibilitatea acordării unor sume de bani

persoanelor persecutate din motive politice sau etnice, norme care nu contravin

dispozițiilor constituționale.

În consecință, tribunalul a respins și

capătul de cerere privind pretențiilebănești din acțiunea formulată de

reclamant, ca neîntemeiat.

Împotriva sentinței primei instanțe a

formulat apel reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia nr. 420/A din 24 septembrie 2015

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă minori și de familie, a admis

excepția lipsei de interes pe capătul de cerere în constatare privind

strămutarea și domiciliul obligatoriu, a admis excepția prescripției pentru

daune morale pretinse pentru fapte ilicite petrecute înainte de 1989, a admis

apelul formulat de reclamantul A., a schimbat,în parte, sentința civilă

apelată, în sensul că a respins capătul de cerere în constatare privind strămutarea

și domiciliul obligatoriu, ca lipsit de interes în baza art. 111 C. proc. civ.,

a respins cererea de acordare daune morale pentru fapte ilicite petrecute

înainte de 1989, ca prescrisă. A menținut,în rest, sentința civilă.

În motivare, curtea de apel a reținut că prin

cererea de apel ca și solicitările de la prima instanță cu motivările lor,

reclamantul a pretins la prima instanță acordarea de compensații materiale

pentru suferințele multiple cauzate acestuia și părinților săi prin fapte

anterioare anului 1990.

Aceste compensații materiale reclamantul le-a

denumit și cuantificat ca daune morale de 1.000.000 euro, daune compensatorii

de 500.000 euro, daune cominatorii de 500.000 euro, însă în realitate în raport

cu cele arătate în motivele de apel și în cererea de chemare în judecată ele

sunt dorite de reclamant a repara moral toate suferințele pricinuite acestuia

și părinților săi anterior anului 1989 de reprezentanții statului, astfel că

întreaga sumă reprezintă pretențiibănești pentru reparația patrimonială a

daunelor morale pretinse de reclamant, acesta neevaluând la prima instanță

vreun bun material care să facă obiectul acestei judecăți pentru despăgubiri

referitoare la o anumită valoare a acestuia, iar daunele compensatorii

reprezentând tocmai daune morale, adică acele reparatii patrimoniale menite a

compensa suferințele psihice

Or, daunele nu au fost pretinse la prima

instanță pentru neîndeplinirea unei obligatii de a face ci au fost pretinse

nejustificat, de la pârâtul Statul Român prin E., împreună cu daunele

compensatorii, în cuantumuri de câte 500.000 daune cominatorii, 500.000 daune

compensatorii, pentru încălcarea drepturilor fundamentale apărate de

Constituțiile din 1938,1948 și 1952 din timpul exercitării măsurilor abuzive.

În apel nu se poate extinde cadrul juridic

obiectiv al cererii de chemare în judecată, pe bază de interpretări care nu-și

găsesc fundament în cererea de chemare în judecată pentru că s-ar ajunge la

încălcarea nelegală a art. 294 C. proc. civ.

Curtea constată că în apel apelantul-reclamant

formulează și pretenții noi, care nu au format obiectul cererii de chemare în

judecată modificate și precizate, solicitând direct în apel daune morale care

ar rezulta din fapte ilicite ulterioare anului 1990.

În plus, apelantul mai pretinde nelegal

direct în apel și dispoziții judecătorești care să producă efecte asupra unor

persoane ce nu au figurat ca părți în proces la prima instanță privind

îndeplinirea unor obligații de a face, contrar art. 294 C. proc. civ.

Cu privire la reparația patrimonială pentru

daune morale(nepatrimoniale) promovată de reclamant pentru fapte ilicite

petrecute anterior anului 1990, curtea de apel a reținut depășirea termenului

legal de prescripție de 3 ani.

În mod nelegal prima instanță a considerat că

asemenea daune morale ar fi imprescriptibile, trecând astfel nelegal de

prevederile art. 137 C. proc. civ., întrucât, potrivit art. 1, 3, 7 din

Decretul nr. 167/1958, la data cererii de chemare în judecată era demult

împlinit termenul legal de prescripție de 3 ani pentru daunele morale pretinse

de reclamant în cererea de chemare în judecată pentru fapte ilicite petrecute

anterior anului 1990, ce a început să curgă la 1 ianuarie 1990.

Instanța a mai arătat că în speța de față nu

se aplică art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului pentru daunele morale pretinse în cererea de chemare în

judecată ca rezultând din fapte ilicite anterioare anului 1990, fiind o speță

în care a intervenit de mult timp prescripția dreptului material la acțiunea în

daune morale.

Așadar, reclamantul a avut la dispoziție

calea acțiunii în realizare de drept comun pentru daune morale și materiale

decurgând din fapte ilicite petrecute anterior anului 1990,în baza art. 998-999

C. civ.vechi începând din anul 1990 și până în anul 1993, în mod nestingherit,

nefiindu-i necesară în prealabil vreo acțiune în constatare lipsită de interes

juridic tocmai din cauza existenței acțiunii în realizare pentru răspundere

civilă delictuală în care să se pretindă și daunele morale decurgând din

faptele ilicite petrecute anterior anului 1990, dar nu a exercitat-o în

termenul legal de prescripție pe care l-a depășit nejustificat, invocând

nefondat în cererea de chemare în judecată introductivă din cauza de față noile

prevederi legale referitoare la daune morale din N.C.C., inaplicabil

pretențiilor sale pentru daune morale născute și stinse prin prescripție sub

imperiul legii vechi reprezentate de V.C.C. și de Decretul nr. 167/1958.

Din anul 2009 are la dispoziție pentru

strămutarea și domiciliul obligatoriu, pe care le-a descris pe larg în cererea

de chemare în judecată introductivă ca fiind aplicate din motive politice,

anterior anului 1990, calea specială a acțiunii speciale în constatare în baza Legii

speciale, nr. 221/2009.

Curtea a reținut că în speță nu s-a relevat

niciun interes juridic, născut și actual, de urmărit printr-o simplă acțiune în

constatare în baza art. 111 C. proc. civ. pentru strămutarea și domiciliul

obligatoriu, așa cum au fost descrise pe larg în cererea de chemare în judecată

introductivă, concluzionând că acest capăt de cerere distinct formulat de

reclamant este lipsit de interes juridic în condițiile art. 111 C. proc. civ.

Instanța de apel a arătat și că pentru

critica de apel că nu ar fi menționat Tribunalul numele mandatarului sunt

aplicabile prevederile art. art. 281

2

C. proc. civ. potrivit cărora ,,Îndreptarea,

lămurirea, înlăturarea dispozițiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu

poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 281

- 281

2

”.

Împotriva acestei decizii reclamantul A. a

formulat recurs, întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 din

noul cod de procedură civilă.

În cuprinsul recursului, reclamantul și-a

exprimat nemulțumirea legată de modul în care instanțele au reținut

situația de fapt.

A susținutcă a urmat toate căile puse la

dispoziție de legislație și că nici până în prezent hotărârile

judecătorești pronunțate în cauză nu au fost puse în posesie.

De asemenea, a mai arătat și că primăria locală

i-ar fi sustras acte din dosar, care se refereau la dreptul său de proprietate.

Analizând excepția de

nulitate a recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte a reținut

următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., „cererea de

recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care

se întemeiază, precum și dezvoltarea lor”.

Conform art. 306 alin.

(1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal,

cu excepția motivelor de ordine publică ce pot fi invocate și din oficiu de

instanța de recurs”.

De asemenea, potrivit

art. 306alin. (3) C. proc. civ. „indicarea greșită a motivelor de recurs nu

atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea

lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.”

În cauză, recurentul reclamant

a formulat critici referitoare la situația de fapt reținută și la administrarea

și interpretarea probelor aflate la dosar.

Aceste susțineri

nu vizează argumentele legale prezentate de instanța de apel în susținerea

soluției pronunțate, ci se referă la administrarea și interpretarea

probelor de către instanța de apel.

Motivarea recursului,

înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată în apel,

ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții,

instanța a pronunțat o hotărâre nelegală.

Pentru a conduce la

modificarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare a

textelor de lege, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând

determinarea greșelilor anume imputate instanței de apel; o minimă argumentare

a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor pe care se

bazează.

În acest sens,

trebuie menționat că dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare

corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care,

circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a

învedera nelegalitatea hotărârii.

În consecință, văzând

că în speță nu este posibilă o încadrare a motivelor de recurs în dispozițiile art.

304 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, Înalta

Curte urmează să constate nulitatea recursului, în

condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul

A. împotriva Deciziei civile nr. 420/A din 24septembrie 2015

pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17

martie 2016.