Decizia nr. 1186/2015 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — revizuire împotriva sentinței nr. 1061/2011 a Curții de Apel București

Cererea de chemare în judecată; Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. - C., a solicitat anularea Deciziei nr. 112 din 09 aprilie 2010 emisă de B., a Deciziei de impunere nr. 866405 din 02 octombrie 2009 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 866405 din 01 octombrie 2009 emise de D. și, pe cale de consecință, constatarea ca nedatorat a debitului în sumă totală de 1.650.685 lei (respectiv T.V.A. în sumă de 1.039.474 lei și majorări de întârziere de 611.211 lei) stabilit prin decizia de impunere contestată.

Hotărârea primei instanțe; Prin sentința civilă nr. 1061 din 14 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. - C.

Hotărârea instanței de recurs; Prin Decizia nr. 2547 din 30 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a admis recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 1061 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost casată sentința recurată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Calea de atac a revizuirii; Recurenta-reclamantă a formulat la data de 17 octombrie 2014 cerere de revizuire împotriva Deciziei nr. 2547 din 30 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. S-a arătat că în mod greșit a respins Înalta Curte de Casație și Justiție critica adusă de revizuenta sentinței pronunțate de judecătorul fondului referitor la natura activităților desfășurate, însușindu-și în mod nelegal și netemeinic susținerile instanței de fond potrivit cărora: „din modul de derulare a operațiunilor juridice, natura acestora, precum și din volumul impresionant de tranzacții rezultă că sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 126 alin (1) și art. nalta127 alin (1) și (2) din C. fisc., respectiv că acestea ar fi fost efectuate în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate și deci generatoare de T.V.A. S-a susținut că decizia a fost pronunțată cu încălcarea principiului priorității dreptului comunitar asupra dreptului național, in condițiile in care prin Hotărârea pronunțată în Cauzele conexe C-180/10 și C-181/10 s-a reținut că „pentru calificarea activității ca fiind de natură economică, numărul și mărimea vânzărilor realizate nu constituie în sine un criteriu suficient pentru calificarea activității în sensul arătat” (parag. 37 din hotărârea Curtea de Justiție a Uniunii Europene). A arătat revizuenta că Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului nu a avut deloc în vedere dezlegările Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu privire la criteriile în raport de care o persoana poate fi considerată impozabilă din scopuri de T.V.A. și nici criteriile în raport de care o activitate poate fi considerată activitate economică, ci s-a limitat a aprecia că este „este de domeniul evidenței că operațiunile juridice derulate în perioada 2007 - 2008, justifică prin numărul lor (134) concluzia că au fost făcute „în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate", fiind pe drept cuvânt considerate de organele fiscale, drept fapte generatoare de T.V.A." A solicitat admiterea cererii de revizuire a Deciziei nr. 2547 din 30 mai 2014 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, anularea deciziei atacate și pe cale de consecință, fixarea unui termen pentru judecarea recursului. II. Aprecierile Înaltei Curți în privința admisibilității cererii de revizuire Potrivit art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004: „(1) Împotriva soluțiilor definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de contencios administrativ se pot exercita căile de atac prevăzute de C. proc. civ. (2) Constituie motiv de revizuire, care se adăuga la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părții interesate, în termen de 15 zile de la pronunțare. Cererea de revizuire se soluționează de urgență și precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare”. Alin. (1) al art. 21 din Legea nr. 554/2004 a fost abrogat prin Legea nr. 76/2012, art. 54 pct.

În privința dispozițiilor art. 21 alin. (2) teza I din Legea nr. 554/2004, Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr. 1039/2012, că sunt neconstituționale, în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de recurs, cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei. În considerarea caracterului general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, se constată că revizuirea întemeiată pe art. 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 poate fi exercitată și împotriva hotărârilor care nu evocă fondul. Instituirea căii de atac a revizuirii în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/ 2004 constituie o modalitate prin care legiuitorul, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanțele naționale respectă principiul priorității dreptului comunitar și deci, protejarea intereselor persoanelor care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar. Prin urmare, revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 ar putea fi admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de către instanța de recurs. Or, în cauză, această condiție nu este îndeplinită. Astfel, cum s-a arătat la pct. 1.4 din prezenta hotărâre, revizuenta apreciază că, reținând împrejurarea că in cauză s-a efectuat un număr important de tranzacții, Înalta Curte de Casație și Justiție a încălcat dezlegarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene in Cauzele conexe C-180/10 și C-181/10 prin care s-a stabilit că „numărul și mărimea vânzărilor realizate nu constituie în sine un criteriu suficient pentru calificarea activității”. Din cuprinsul considerentelor deciziei atacate rezultă însă că instanța de recurs a interpretat și aplicat prevederile pertinente din legea națională în corelație cu principiile degajate din jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului. Motivul de revizuire prevăzut în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, poate fi analizat doar în contextul reglementării generale a căii de atac de retractare, extraordinare, a revizuirii, pentru că dreptul comunitar nu impune unei jurisdicții naționale să reia în discuție fondul litigiului și să înlăture aplicarea normelor interne care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri. Or, in speță, motivele invocate de către revizuentă nu vizează o încălcare a normelor comunitare, ci aprecieri concrete ale instanței de recurs cu privire la volumul tranzacțiilor, făcându-se trimitere la hotărârea Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin care s-a arătat că numărul și mărimea vânzărilor nu reprezintă singure un criteriu pentru calificarea activității, omițându-se a se menționa că instanța de recurs a reținut și „caracterul de continuitate” al veniturilor obținute. De altfel, prin hotărârea atacată nu s-a dat o dezlegare fondului cauzei, dispunându-se trimiterea acesteia către instanța de fond spre rejudecare. In altă ordine de idei, amintește Înalta Curte propria jurisprudență, (cu titlu de exemplu, Deciziile nr. 2441 din data de 7 mai 2009, nr. 3604 din data de 21 iunie 2011 și nr. 4955 din 11 aprilie 2013), prin care s-a statuat că cererea de revizuire formulată în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 - ca mijloc procedural de verificare a modului în care instanța națională respectă principiul priorității dreptului comunitar - este admisibilă numai dacă prioritatea dreptului comunitar a fost invocată în fond sau în recurs, iar instanța nu a luat în considerare acest aspect și a soluționat litigiul numai prin raportare la legislația internă, ipoteză care nu se regăsește in prezenta cauză. În concluzie, apreciind că, prin criticile formulate, revizuenta tinde în realitate să obțină o rejudecare a cauzei, Înalta Curte are în vedere la pronunțarea prezentei decizii, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că „în conformitate cu jurisprudența sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, și 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat (…). O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, și 23-24, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)”.