ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1140/2015

Decizia nr. 1140/2015

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 1 septembrie 1997, reclamanții A., B., C. și D., prin mandatar E., au chemat în judecată pe pârâții Primăria sectorului 1 București, Consiliul General al Municipiului București și F., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestora să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sectopr 1, compus din teren în suprafață de 2.600 mp și construcții.

Prin încheierea din data de 15 iunie 1999 Judecătoria sectorului 1 București, în temeiul dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. a declinat competența de soluționare a cauzei la Tribunalul București.

Prin sentința nr. 842 din data de 7 decembrie 2000, Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, a admis excepția dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra imobilului din București, sectorul 1, invocată de pârâta F. A respins, ca nefondată, acțiunea în revendicare a imobilului susmenționat formulată de reclamanții A., B., C. și D. împotriva pârâților Consiliul General al Municipiului București și F., cererea de intervenție în interes propriu și în interesul reclamanților formulată de G. și cererile de intervenție forțată ale intervenienților H., I. și J.

La adoptarea soluției, prima instanță a reținut îndeplinirea în cauză a condițiilor uzucapiunii în ce o privește pe pârâta F., având în vedere că de la data încheierii donației, donatorul Fondul Plastic al Republicii Populare Române a preluat efectiv imobilul, comportându-se față de el ca un adevărat proprietar și exercitând o posesie ce întrunește cerințele prevăzute de art. 1847 și urm. C. civ.

Conform adresei din 1 iunie 1999, Administrația Financiară a sectorului 1 București a comunicat Judecătoriei sectorului 1 București că în matricola clădiri - terenuri, la poziția 611, în perioada 1958-1959 au figurat cu rol fiscal pentru imobilul din București, moștenitorii lui K., la aceeași poziția fiind făcută mențiunea că în anul 1959, J.R. nr. 128772/1959, de la data de 1 septembrie :1959 a fost donat către Combinatul fondului plastic conform declarațiilor din 1961 și din 1962.

S-a mai reținut că din probele administrate în cauză nu a rezultat că autorii reclamanților ar fi fost constrânși în vreun mod să facă oferta de donație pentru a se putea aprecia că posesia exercitată de Fondul plastic nu ar fi fost utilă.

De asemenea, instanța a avut în vedere faptul că în anul 1989 imobilul a fost predat de Combinatul fondului plastic către F., care începând cu anul 1990 a achitat impozitul pentru clădiri și terenuri la Administrația Financiară a sectorului 1 București, conform declarațiilor de impunere și ordinelor de plată depuse în copie la dosar.

S-a apreciat că excepția dobândirii dreptului de proprietate de către pârâta F. prin uzucapiune este întemeiată și cum uzucapiunea paralizează acțiunea în revendicare a proprietarului imobilului s-a dispus, pe cale de consecință, respingerea acțiunii principale și a cererilor de intervenție.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel reclamanții A., B.,C. și D. precum și intervenienții G., I. și J.

Prin Decizia nr. 34 din 29 ianuarie 2002, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

I. Cu privire la apelul intervenientei G.: Uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, poate fi invocată atât pe cale de acțiune, cât și pe cale de excepție.

În cauză, instituția uzucapiunii a fost invocată ca excepție de pârâta F. prin întâmpinarea aflată la fila 15 din dosarul Judecătoriei sectorului 1 București. Pârâta s-a apărat față de acțiunea în revendicare și prin aceea că a posedat, imobilul timp de peste 30 de ani netulburată și cu buna-credință, apărare corect calificată de instanța de fond ca referindu-se la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, având în vedere că instanța este obligată să dea calificarea legală cererilor și apărărilor părților.

Invocarea uzucapiunii s-a făcut de către pârâta F. la dezbaterea pe fond a pricinii, când toate părțile au pus concluzii și pe această apărare, fapt ce rezultă din încheierea de dezbateri de la termenul din 23 noiembrie 2000 (fila 145 dosar fond tribunal).

Critica prin care s-a susținut că în cauză nu erau îndeplinite condițiile uzucapiunii deoarece posesia pârâtei nu a fost utilă, fiind fondată pe un act de violență, întreruptă prin intrarea în vigoare a Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974 și discontinuă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, întrucât regularitatea posesiei se prezumă, iar cel ce invocă faptul că posesia este viciată trebuie să facă această dovada, respectiv să probeze existența viciului pe care-1 invocă.

Din probele administrate s-a constatat că intrarea pârâtei în posesia imobilului în litigiu s-a realizat în anul 1959, ca urmare a încheierii actului intitulat "contract de donație"- între K. L., M., N., O., P., R., S. și T., pe de o parte și Fondul plastic din Republica Populară Română, pe de altă parte.

S-a reținut că apelanta-intervenientă care a invocat vicierea acestei posesii prin violență decurgând din constrângerea exercitată de autoritățile de la acea vreme pentru a-i determină pe proprietarii - persoane fizice să-și doneze imobilele, nu a produs nicio dovadă în acest sens.

În ceea ce privește efectul Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974 asupra prescripției achizitive, s-a reținut că acesta nu a constat în întreruperea naturală a prescripției, cum a invocat apelanta.

Potrivit art. 1864 pct. 2 C. civ., întreruperea naturală a prescripției achizitive operează atunci "când lucrul este declarat - neprescriptibil în urma unei transformări legale a naturii sau destinației sale", iar potrivit art. 1844 C. civ. "sunt scoase afară din comerț" bunurile care prin natura lor sau printr-o declarație a legii nu pot fi obiecte de proprietate privată.

Prin art. 30 din Legea nr. 58/1974 și art. 44 din Legea nr. 59/1974 s-a interzis "înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a terenurilor", ori aceste, dispoziții legale nu au efectul unei întreruperi naturale a prescripției achizitive, deoarece prin intrarea lor în vigoare nu se poate susține că terenurile proprietate personală au fost transformate în natura, sau destinația lor, cum prevede art. 1864 pct. 2 C. civ., nici că terenurile au fost scoase afară din comerț, în sensul art. 1844 C. civ., ele putând în continuare să facă obiectul dreptului de proprietate privată.

Prin Legile nr. 58/1974 și nr. 59/1974 s-a interzis doar înstrăinarea terenurilor prin acte juridice, deci, per a contrario, transmiterea terenurilor pe calea uzucapiunii, care este un fapt juridic, nu a fost prohibită.

Conform art. 1848 C. civ., "posesia este discontinuă atunci când posesorul o exercita în mod neregulat, adică cu intermitențe anormale", situație ce nu se regăsește în speță.

După primirea imobilului în litigiu în baza "contractului de donațiune" încheiat cu autorii reclamanților și intervenienților, Fondul plastic din Republica Populară Română, actualmente F., l-a transmis în folosință gratuită și fără termen Combinatului fondului plastic, sens în care s-a emis Decizia nr. 12297 din 1 septembrie 1959. Deținerea bunului de către Combinatul fondului plastic s-a făcut până în anul 1989, când bunul a fost restituit pârâtei F..

Ca atare, Combinatul fondului plastic a avut pe această perioadă calitatea de detentor precar al imobilului, el exercitând acte de folosință asupra bunului, dar nu în nume propriu, ci pentru ceea ce i-a transmis folosința temporară a bunului. Pe perioada în discuție pârâta F. a exercitat posesia prin intermediul Combinatului fondului plastic, neputând fi vorba, pentru această perioadă, de o intermitență în exercitarea posesiei.

Pe de altă parte, s-a reținut că în perioada arătată, pârâta F. a făcut demersuri pentru obținerea aprobărilor necesare punerii în executare a proiectului elaborat la inițiativa sa în vederea reparării imobilului litigios, ceea ce reprezintă în fapt acte specifice unei posesiuni utile.

Susținerile că imobilul în litigiu s-ar afla într-o stare de degradare și că el ar fi fost înregistrat pe numele pârâtei la administrația financiară abia în anul 1990, nu au fost primite ca argumente în sensul discontinuității posesiei, de vreme ce, din anul 1959 până în anul 1989, posesia a fost exercitată continuu pentru pârâtă de Combinatul fondului plastic, iar ulterior chiar de către pârâtă, care începând cu anul 1990 a făcut declarații de impozitare a imobilului la organele financiare, și a demarat un proiect de amenajare pentru imobil, acte ce atestă folosința în nume propriu a bunului.

În privința degradării imobilului s-a reținut că aceasta nu s-a datorat intermitențelor în exercitarea posesiei, nefiind făcută nicio dovadă în acest sens de apelantă. In schimb, pârâta a probat cu actele depuse la dosarul de fond că a încercat repararea imobilului, elaborând un proiect de amenajare, care însă nu s-a finalizat pentru că nu a mai fost cuprins în planul de investiții și nici în planul Oficiului Economic Central Carpați pe anul 1980. De asemenea, în anul 1990 a încheiat un contract pentru elaborarea unui nou proiect pentru realizarea Complexului de ateliere de creație - Nemetului, fapt dovedit cu înscrisurile de la filele 12 -15 din dosarul tribunalul.

Referitor la critica ce vizează faptul că instanța de fond nu s-ar fi pronunțat cu privire la două din părțile procesului, și anume Consiliul general al municipiului București și Primăria sectorului 1 București s-a reținut că este neîntemeiată.

Pârâtul Consiliul General al Municipiului București a participat la judecarea pricinii în fond, acțiunea în revendicare fiind respinsă și față de acesta, care este menționat expres în dispozitivul hotărârii atacate.

Referitor la pârâta Primăria sectorului 1 București s-a reținut că tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive la care au achiesat toate părțile - în ședința publică de la 23 noiembrie 2000, ceea ce rezultă din încheierea de dezbateri de la acea dată.

II. Cu privire la apelul reclamanților și al intervenienților I. și J. instanța de apel a reținut unnătoarele:

Acești apelanți și-au construit apărarea pe ideea că folosința exercitată de pârâta F. a fost lipsită de elementul intențional, psihologic -animus, fiind săvârșită nu pentru sine, ci pentru altul, ceea ce semnifică precaritatea posesiei, care în fapt echivalează chiar cu lipsa posesiei și nu doar cu un simplu viciu alei.

Apelanți au susținut că stăpânirea exercitată de către pârâtă s-a realizat pentru stat, care era titularul dreptului de proprietate fața de dispozițiile Decretelor nr. 218/1960 și nr. 712/1966.

Potrivit Decretului nr. 712/1966, bunurile ce se încadrau în prevederile art. 3 din Decretul nr. 218/1960, respectiv bunurile care au intrat înainte de publicarea acestui decret în posesiunea statului, în aceea a unei organizații cooperatiste sau a oricărei alte organizații obștești, fie fără nici un titlu, fie în cadrul procedurii prevăzute de Decretul nr. 111/1951 - și care se aflau în posesia unei organizații socialiste, erau considerate proprietate de stat de la dată intrării lor în posesia statului sau a oricărei organizații socialiste, acestea din urmă având doar un drept de folosință asupra lor.

Instanța de apel a statuat că din interpretarea acestor dispoziții legale nu rezultă fapul că stăpânirea exercitată de pârâta F. a fost lipsită de elementul intențional, psihologic al posesiei, căci față de existența contractului de donație, în baza căruia pârâta a intrat în stăpânirea imobilului litigios, contract care a creat o aparență de proprietate în favoarea pârâtei, apare ca neîndoielnică intenția acesteia de a stăpâni bunul pentru sine și nu pentru altul.

În consecință, s-a reținut că stăpânirea realizată de pârâtă întrunește și elementul psihologic, intențional, caracteristic posesiei, așa încăt pârâta nu a exercitat doar o detenție precară asupra bunului.

De asemenea, s-a reținut și împrejurarea că deși în declarațiile de impunere pe anii 1993 și 1994 pârâta a făcut referire la scutirea de impozit pentru imobilul litigios în baza H.G. nr. 251/1991, aceasta nu conduce la concluzia că folosința bunului s-a exercitat de pârâtă pentru Stat, în condițiile în condițiile în care intenția acesteia de a stăpâni bunul pentru sine este cert dovedită, ceea ce exclude precaritatea posesiei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A., B. - decedată, continuat procesual de moștenitorul E., C.- decedat, continuat procesual de moștenitorii U., V.și X., D. și de intervenienții I.- decedată, continuată procesual de moștenitorii Z. și Y., J.- decedat, continuat procesual de moștenitoarea A.A., G.

Recurenții-reclamanți au criticat decizia recurată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru următoarele motive:

Sub acest aspect recurenții-reclamanți au arătat că deși instanța de apel a reținut că este adevărat că potrivit Decretului nr. 712/1996 bunurile ce se încadrau în prevederile art. 3 din Decretul nr. 218/1960 erau considerate proprietate de stat de la dată intrării lor în posesia statului sau a oricărei organizații socialiste, acestea din urmă având doar un drept de folosință asupra lor, în mod greșit a considerat că nu se poate reține din aceste dispoziții legale că stăpânirea exercitată de pârâtă a fost lipsită de elementul psihologic, intențional al posesiei.

În mod greșit instanța de apel a considerat că existența contractului de donație a creat o aparență de proprietate în favoarea pârâtei, fiind neîndoielnică intenția acesteia de a stăpâni bunul pentru sine și nu pentru altul. Față de dispozițiile din Decretul nr. 712/1996, în opinia recurenților, pârâta F. nu avea cum să stăpânească pentru sine, atât timp cât legea prevedea expres că toate aceste bunuri sunt proprietatea statului.

Recurenții au mai criticat decizia din perspectiva faptului că în mod eronat instanța de apel a considerat că invocarea H.G. nr. 215/1991 pentru neplata impozitului nu ar dovedi lipsa intenției pârâtei de a stăpâni pentru sine, în condițiile în care aceste dispoziții se referă expres la faptul că taxa anuală pentru folosirea terenurilor proprietate de stat nu se datorează pentru terenurile care sunt în curs de execuție obiectivă de investiții. Aceste dispoziții legale se referă la terenuri proprietate de stat, împrejurare față de care elementul intențional al pârâtei este probat.

Au mai subliniat recurenții că existența normelor legale care dispuneau că toate aceste bunuri intrau în proprietatea statului, coroborată cu evidențierea imobilului în cauză ca proprietate de stat în administratrea I.C.R.A.L. Herăstrău și cu lipsa rolului fiscal, aceste aspecte duc la concluzia că F. nu a posedat pentru sine și dovedesc precaritatea posesiei și discontinuitatea acesteia.

De asemenea, s-a susținut că intenția pârâtei F. de a stăpâni imobilul în cauză pentru sine s-a născut începând cu 31 decembrie 1995, perioadă care nu conduce la dobândirea imobilului prin uzucapiune.

Prin precizările de la termenul din data de 5 mai 2015, recurenții, prin avocat, au solicitat admiterea recursului, față de puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 205/A din 26 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2503 din 1 octombrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în soluționarea contestației în baza Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce succed:

În prezentul dosar, la termenul din data de 17 iunie 2003, recurenții au solicitat suspendarea judecății cauzei, conform art. 46 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, până la soluționarea notificării formulate în temeiul acestei legi speciale, iar prin încheierea de la aceeași dată s-a admis cererea.

La data de 2 aprilie 2015 recurenții au depus cerere de redeschidere a judecății, susținând că temeiul suspendării nu mai subzistă, întrucât prin Decizia nr. 2503 din 1 octombrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a soluționat irevocabil dosarul având ca obiect contestația în baza Legii nr. 10/2001, privind imobilul în litigiu.

Cauza de față a fost repusă pe rol la data de 5 mai 2015, în raport de dispozițiile art. 245 C. proc. civ., după soluționarea litigiului purtat între părți în temeiul Legii nr. 10/2001. Recurenții au invocat autoritatea de lucru judecat în raport de hotărârea pronunțată în soluționarea demersului inițiat în baza Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. 205/A din 26 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2503 din 1 octombrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a admis, în parte contestația formulată de A., B., D., G., V., B.B., C.C., J., Z. și Y. și cererile de intervenție formulate de intervenienții U. și X. în contradictoriu cu pârâta F. A fost obligată pârâta să restituie în natură către contestatori și intervenienți, imobilul compus din construcții și teren în suprafață de 1.523 mp situat în București, sector 1. A fost redirecționată notificarea formulată de contestatori și intervenienți către Primăria municipiului București, pentru a fi soluționată în privința diferenței de teren solicitat.

În considerentele acestei hotărâri irevocabile s-au reținut următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 20 aprilie 2007 pe rolul Tribunalului București, contestatorii A., B., D., G., V., B.B., C.C., J., Z. și Y. au solicitat, în contradictoriu cu intimata F., anularea Deciziei nr. 15381/2007 emisă de pârâtă și obligarea sa la restituirea.

În natură a imobilului compus din construcții și teren în suprafață de 2.627 mp, situat în București, sector. 1.

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 10 decembrie 1905 de fostul Tribunal Ilfov, K. a dobândit de la contesa D.D., născută principesa E.E., un loc viran din moșia Băneasa, situat în județul Ilfov, com. Băneasa-Herăstrău și care face parte din tarlaua însemnată cu literele E și F pe strada Micșunele de pe platoul gării, în suprafață de 2.400 mp.

Prin cotractul de donație încheiat la data de 1 septembrie 1959, C., N., O.- născută C. și P.- născută C., în calitate de moștenitori ai defunctului K. au donat Fondului plastic din Republica Populară Română imobilul în suprafață de 2.400 mp situat în București, împreună cu construcțiile existente.

Totodată, instanța a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de către o persoană juridică, respectiv Fondul plastic din Republica Populară Română în perioada de referință și ca atare este supus restituirii în baza art. 1 din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la identificarea terenului s-a statuat că în speță întinderea dreptului de proprietate nu rezultă din contractul de donație întrucât acesta nu indică dimensiunile laturilor.

Așa fiind, instanța a omologat varianta 1 din suplimentul la raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, care a concluzionat că imobilul compus din construcții și teren- reprezentând lotul S1, identificat în anexa 1, pe care îl deține pârâta este în suprafață de 1.523 mp.

În temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instanța a constatat că măsura compensatorie la care sunt îndreptățiți reclamanții și intervenienții pentru terenul în suprafață de 1.523 mp este cea a restituirii în natură.

Întrucât pârâta F. nu deține restul de teren solicitat de reclamanți și intervenieți, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, a dispus redirecționarea notificării formulată de aceștia către Primăria municipiului București.

Astfel, împrejurarea soluționării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 privind imobilul situat în București, sector 1, deținut de pârâta F., face aplicabil în speță principiul electa una via.

Adagiul electa una via reflectă o regulă de drept procesual care împiedică o parte să pretindă, prin apelarea la multiple demersuri în instanță, reluarea perpetuă a discuțiilor asupra existenței dreptului, conținutulu și întinderii acestuia, câtă vreme aceste elemente au fost analizate irevocabil într-una din căile alese de parte.

Parcurgerea și finalizarea procedurii prevăzute de legea specială echivalează cu epuizarea dreptului reclamanților și al intervenienților la măsurile reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilul în discuție, sens în care sunt efectele principiului electa una via non datur recursus ad alteram, consacrat expres de art. 46 alin. (1) (fost art. 47) din Legea nr. 10/2001, dar și efectele principiului specialia generalibus drogant, dreptul comun neputând fi folosit ca temei pentru complinirea măsurilor reparatorii, obținute, eventual, incomplet sau nesatisfacător în procedura Legii nr. 10/2001.

Legea specială pune la dispoziția persoanelor îndreptățite căi de atac efective și eficiente pentru solicitarea măsurilor reparatorii în natură sau prin echivalent, de care recurenții au și uzat.

Date fiind cele statuate irevocabil prin hotărârea pronunțată în procedura Legii nr. 10/2001 nu mai este posibilă o nouă analiză a fondului pricinii, întrucât se opun efectele puterii de lucru judecat, principiul stabilității raporturilor juridice în cadrul circuitului civil, cât și principiul electa una via, sus enunțat.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a fost constantă în a stabili că instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin hotărâri constituind o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenție-cauza „Amurăriței contra României".

Dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre irevocabilă este de natură să clarifice din acel moment acea problemă, creând speranța legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanță de judecată într-o procedură ulterioară. Totodată, s-a reținut că unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate.

Așadar, modul în care au fost dezlegate anterior, printr-o hotărâre judecătorească, anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți suprimă posibilitatea de a se statua diferit într-un litigiu ulterior.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Or, dacă s-ar proceda la cercetarea pe fond a cauzei, ar fi lipsite de efectele lucrului judecat hotărârile judecătorești pronunțate anterior, prin care s-au stabilit irevocabil aspecte litigioase supuse judecății în dosarul de față.

Ca urmare, recursul reclamanților și al intervenienților formulat împotriva Deciziei nr. 34 din data de 29 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și repus pe rol după soluționarea irevocabilă a cauzei în Dosarul nr. x/3/2007 este nefondat întrucât nu mai pot fi analizate aspecte ce au fost tranșate deja în procedura Legii nr. 10/2001 în contradictoriu cu pârâta F.

Față de toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că recursul reclamanților și intervenienților este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B. - decedată, continuat procesual de moștenitorul E., C.- decedat, continuat procesual de moștenitorii U., V.și X., D. și de intervenienții I.-decedată, continuată procesual de moștenitorii Z. și Y., J. - decedat, continuat procesual de moștenitoarea A.A., G. împotriva Deciziei nr. 34 din data de 29 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/2001.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2015.