ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1181/2019

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 5 august 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin primarul general, să se dispună înscrierea în cartea funciară, pe numele lor, a dreptului de proprietate asupra imobilului în suprafață de 404 mp, situat în municipiul București, str. x, ca urmare a îndeplinirii condițiilor uzucapiunii de 30 ani. La 5 noiembrie 2015, reclamanții au modificat cererea de chemare în judecată, arătând că solicită, în contradictoriu cu pârâții Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin primarul general, următoarele: - să se constate vacanța succesorală de pe urma defuncților C. și D., foști proprietari ai imobilului în suprafață de 404 mp, situat în municipiul București, str. x,; - să se constate că au dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani, cu joncțiunea posesiilor exercitate anterior, dreptul de proprietate asupra imobilului.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată la 16 decembrie 2015, pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român și excepția lipsei calității procesuale pasive. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Prin Sentința civilă nr. 578 din 20 ianuarie 2016, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Judecata în fața instanței de fond Prin Încheierea din 28 octombrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect uzucapiune. A constatat că, pentru cererea privind constatarea vacanței succesorale, calitatea de reprezentant al Statului Român revine Direcției Generale a Finanțelor Publice a Municipiului București. Prin Sentința nr. 338 din 10 martie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea, în privința cererii formulate de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București. A constatat vacante succesiunile defuncților D. și C. A constatat că moștenitorul acestora este Statul Român. A respins, în rest, acțiunea, în privința cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin Decizia nr. 840 din 18 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Sentinței nr. 338 din 10 martie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București, ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B. la 21 decembrie 2017 (data depunerii la oficiul poștal). Prin motivele de recurs, recurenții au criticat, în esență, modalitatea de soluționare de către instanța de apel a motivului de apel ce a vizat stabilirea cadrului procesual de către instanța de fond, arătând că prin încheierea din 28 octombrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâtul Statul Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București, pe capătul de cerere privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, iar prin Sentința nr. 338 din 10 martie 2017, pronunțată de aceeași instanță, în același dosar, a reținut că moștenitorul defuncților C. și D. este statul. Recurenții au susținut că nu au posibilitatea să obțină o hotărâre judecătorească prin care să le fie recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului prin uzucapiune, câtă vreme uzucapiunea poate fi opusă doar fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia, iar în privința statului s-a reținut că nu are calitate procesuală pasivă pe capătul principal de cerere privind prescripția achizitivă. De asemenea, recurenții au arătat că instanța de apel a analizat în parte motivele de apel, în sensul că s-a raportat numai la calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București, pe capătul de cerere privind constatarea uzucapiunii, ignorând argumentele care au vizat necesitatea stabilirii unui cadru procesual pasiv unitar pe ambele capete de cerere, în scopul neîngrădirii dreptului lor de constatare a calității de proprietari asupra imobilului. Invocând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au menționat că hotărârea instanței de apel nu este motivată cu privire la aspectele esențiale ale cauzei, vizând specificul cadrului procesual în materia uzucapiunii. În acest context, au menționat că, deși instanța de apel a reținut că formularea în cuprinsul cererii de chemare în judecată a solicitării privind constatarea vacanței succesorale a moștenirii defuncților C. și D. a fost determinată de cerința ca uzucapiunea să fie opusă adevăratului proprietar al imobilului, a indicat anumite dispoziții legale care au conferit calitate procesuală statului pe acest capăt de cerere, precum și alte norme legale prin care s-a stabilit calitatea procesuală a pârâtului Municipiul București, prin primarul general, asupra cererii având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune. Recurenții au susținut că aceste soluții sunt contradictorii, câtă vreme este de esența uzucapiunii împrejurarea că singurul care poate justifica în cauză calitatea procesuală pasivă este fostul proprietar sau moștenitorul acestuia, adică subiectul de drept care a dobândit calitatea de moștenitor al fostului proprietar, prin constatarea vacanței succesorale. Însă, instanța de apel nu a făcut nicio referire la această împrejurare și a menținut soluția instanței de fond, analizând distinct cele două capete de cerere și ignorând finalitatea urmărită de recurenți. O altă critică a deciziei recurată constă în aceea că nu cuprinde niciun argument de natură să combată raționamentul expus de recurenți în cadrul motivelor de apel, conform căruia pârâtul Municipiul București are calitate procesuală pasivă și pe capătul de cerere având ca obiect constatarea vacantei succesorale a moștenirii defuncților C. și D., în considerarea dispozițiilor Legii nr. 213/1998 și ale art. 26 din Legea nr. 18/1991, fiind nemotivată cu privire la acest aspect. Recurenții au susținut că lipsește și raționamentul logico-juridic avut în vedere de instanța de apel, care a concluzionat că, de vreme ce bunul a intrat în domeniul privat al statului, aflându-se în proprietatea unității administrativ-teritoriale, potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 213/1998, calitatea procesuală pasivă a Municipiului București în cererea având ca obiect dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune a fost corect reținută de prima instanță. Având în vedere că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/1982 fac referire la dreptul de proprietate privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale, recurenții au arătat că, în lipsa unor dispoziții care să justifice alegerea între aceste două subiecte de drept și în absența expunerii unor argumente din care sa reiasă existența dreptului de proprietate al unității administrativ-teritoriale, această concluzie a instanței de apel este nemotivată. Au mai susținut că instanța de apel nu a detaliat motivul pentru care, deși a stabilit că statul este moștenitorul defuncților, bunul intrând în domeniul privat al acestuia, respectiv în proprietatea unităților administrativ-teritoriale, recurenții nu au posibilitatea de a invoca dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului prin uzucapiune. Recurenții au menționat, de asemenea, că instanța de apel a ignorat argumentul potrivit căruia singura soluție a instanței de fond care ar fi fost legală și temeinică ar fi fost aceea de a constata că, atât pe cererea având ca obiect constatarea vacantei succesorale, cât și pe cererea având ca obiect dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, există un singur subiect de drept care ar fi putut avea calitate procesuală pasivă. În ceea ce privește motivul de recurs încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a reținut greșit incidența dispozițiilor H.G. nr. 731/2007 cu privire la aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului. Au arătat că aplicabilitatea dispozițiilor referitoare la procedura notarială nu poate fi extinsă asupra cererilor având ca obiect constatarea vacanței succesorale judiciare. Recurenții au susținut că aspectele reținute de instanța de apel cu privire la calitatea procesuală pasivă a Municipiului București pe capătul de cerere având ca obiect dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune rezidă din aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 213/1998, în baza cărora a reținut că unitatea administrativ-teritorială este deținătoarea dreptului de proprietate asupra imobilului. Cu privire la modalitatea de soluționare, de către instanța de apel, a criticii recurenților privind efectele hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2008 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în cauza pendinte, au arătat că aceste hotărâri au fost pronunțate anterior intrării în vigoare a dispozițiilor C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010. Au susținut că, în cauză, nu este îndeplinită condiția triplei identități prevăzute de art. 1201 din C. civ. de la 1865, câtă vreme pârâți în dosarul nr. x/2008 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, au fost E., F., G. și Primăria Municipiului București, prin primarul general, iar obiectul și cauza acestuia sunt diferite față de obiectul și cauza prezentului litigiu. De asemenea, au arătat că singura hotărâre judecătorească despre care s-ar putea susține că are putere/autoritate de lucru judecat este hotărârea instanței de fond, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2008, iar nu hotărârea pronunțată în recurs de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în același dosar. Și în cazul în care s-ar admite că hotărârea pronunțată în recurs beneficiază de putere de lucru judecat, potrivit reglementarilor în vigoare la momentul pronunțării acestor hotărâri, au susținut că singura parte din hotărâre care are acest efect este dispozitivul, iar nu considerentele acesteia. Recurenții au arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu sunt relevante textele de lege aplicabile (din C. civ. din 1865 sau din C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010), față de existența autorității de lucru judecat, fiind împiedicată reanalizarea cererii privind constatarea uzucapiunii, cel puțin sub aspectul privitor la joncțiunea posesiilor. S-a mai susținut că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, câtă vreme s-a reținut, pe de o parte, că, în cauză, sunt incidente dispozițiile C. civ. de la 1865 (dar că această împrejurare nu este de natură să impună modificarea soluției instanței de apel), însă, pe de altă parte, a făcut referire la necesitatea "dovedirii identității între chestiunea soluționată irevocabil și cea dedusă judecații", condiție ce ține de specificul normelor C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010. Au arătat că hotărârea recurată nu este motivată cu privire la identitatea de obiect și cauză a celor două litigii, Curtea limitându-se să menționeze doar că obiectul celor două cereri formulate este același, fiind întemeiat pe o cauză identică. De asemenea, au susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile referitoare la existența autorității de lucru judecat, reținând că, și în situația în care ar fi aplicabile dispozițiile C. civ. de la 1865, nu există deosebiri esențiale între această reglementare și cea din C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010. Pentru a se putea invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile, în ceea privește soluționarea unei probleme juridice, este necesară numai dovedirea identității între problema juridică soluționată irevocabil și cea dedusă judecății, instanța fiind ținută să pronunțe aceeași soluție. Totodată, au arătat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 62 alin. (1) și art. 77 alin. (4) din Legea nr. 215/2001, reținând că există identitate între pârâții Municipiul București și Primăria Municipiului București. Or, tocmai aceste dispoziții legale subliniază caracterul distinct al unității administrativ-teritoriale față de primar și de structura funcțională a primăriei și nu pot fi aplicate pentru a susține identitatea între unitatea administrativ teritorială și structura funcțională a primăriei. Recurenții au arătat că instanța de apel, analizând aspectele referitoare la cadrul procesual, a reținut că "formularea în cuprinsul cererii de chemare în judecată a solicitării vizând constatarea vacanței succesorale privitor la moștenirea defuncților C. și D., a fost determinată de cerința ca pretenția privitoare la uzucapiune să fie opusă adevăratului proprietar al imobilului". Cu toate acestea, întreaga motivare ce a vizat lipsa de interes contrazice aspectele reținute de instanța de judecată. Cu privire la aspectele reținute de instanța de apel asupra interesului recurenților, aceștia au arătat că se impune a fi analizat pentru fiecare capăt de cerere în parte, în raport de finalitatea urmărită prin promovarea acțiunii civile, respectiv dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului. Singurul interes pe care îl pot justifica recurenții în cererea privind constatarea vacanței succesorale este ca, în situația în care se constată că sunt îndeplinite condițiile pentru dobândirea dreptului de proprietate, ca efect al uzucapiunii, să o poată opune adevăratului proprietar. Or, în situația respingerii cererii privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, interesul recurenților de a se reține vacanța succesorală a moștenirii defuncților C. și D. nu poate fi considerat ca fiind personal, născut și actual. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții au menționat, în esență, că încălcarea dispozițiilor legale de către instanța de apel conduce la imposibilitatea de a dobândi în proprietate imobilul în discuție. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 483 și urm. C. proc. civ., art. 646, art. 652, art. 680, art. 1860 și art. 1890 și art. 1846 din C. civ. de la 1865.

Procedura de filtru Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursurilor s-a reținut că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) C. proc. civ., iar valoarea cererii deduse judecății este de 35.944 euro (158.620 RON). Prin cererea formulată la 24 octombrie 2018, recurenții au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 C. proc. civ., prin raportare la art. 1 alin. (1) 1 și 5 2 , art. 16 alin. (1) 3 și alin. (2) 4 , art. 21 și art. 129 5 din Constituția României. La 12 iunie 2018, recurenții au depus cerere de renunțare la judecata în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București. Prin cererea transmisă prin fax la 26 februarie 2019, recurenții au arătat că înțeleg să nu mai susțină excepția de neconstituționalitate invocată în cauză, prin raportare la Decizia nr. 878 din 18 decembrie 2018 a Curții Constituționale. Prin Încheierea din camera de consiliu din 27 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis în principiu recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva Deciziei nr. 840 A din 18 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie și a stabilit termen de judecată pentru soluționarea acestuia la 10 aprilie 2019, cu citarea părților, în ședință publică. La 10 aprilie 2019, recurenții au depus cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care a solicitat lămurirea modalității de interpretare a dispozițiilor art. 406 C. proc. civ., respectiv în ce măsură prevederile art. 406 alin. (4) din acest act normativ, referitoare la necesitatea comunicării și luării în considerare a cererii în raport de acordul părții adverse, sunt aplicabile sau nu în cadrul cererilor de renunțare formulate direct în apel sau în căile extraordinare de atac. Prin cererea depusă la 3 iunie 2019, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că este de acord cu renunțarea la judecată formulată de recurenți. În ședința publică din 5 iunie 2019, recurenții au precizat că nu mai susțin solicitarea privind sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte luând act de poziția procesuală astfel exprimată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cu prioritate solicitarea reclamanților, în recurs, de a se lua act de renunțare la judecarea cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București, Înalta Curte constată următoarele: Conform art. 406 alin. (1) C. proc. civ., "Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă" alin. (2) al aceluiași articol stipulează că "Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială", iar alin. (4) prevede că "Dacă reclamantul renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunțarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părți." Art. 406 C. proc. civ. reglementează condițiile în care poate opera renunțarea reclamantului la judecată. De principiu, renunțarea la judecată reprezintă actul procesual de dispoziție al reclamantului, în calitatea sa de inițiator al demersului judiciar, de a renunța la soluționarea unei cauze, fără a avea obligația de a-și justifica manifestarea de voință și fără a fi constrâns, din punct de vedere temporal, în privința acesteia. Însă, art. 406 alin. (4) C. proc. civ. impune o condiție restrictivă a renunțării la judecată, constând în acordul părții adverse în cazul în care actul de voință este făcut la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment. Soluția enunțată se aplică și în situația în care renunțarea intervine în fața instanței de apel sau de recurs, întrucât este formulată după termenul la care părțile au fost legal citate. Această condiționare este justificată de faptul că, în cazul opoziției pârâtului la cererea de renunțare a reclamantului la judecata în fond, reclamantul ar putea, în calea de atac, să eludeze textul de lege și să beneficieze de efectele unei renunțări necondiționate, în pofida poziției procesuale a părții adverse. În speță, la 12 iunie 2019, recurenții A. și B. au formulat cerere de renunțare la judecată față de intimatul-pârât Statul Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București, specificând că renunțarea vizează doar cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acesta și că nu produce efecte în privința cererii de chemare în judecată, a apelului și a recursului formulate în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București, prin primarul general. La 3 iunie 2019, intimatul-pârât Statul Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București, a transmis prin fax un punct de vedere cu privire la cererea de renunțare la judecată formulată de recurenții-reclamanți, prin care a arătat că este de acord cu aceasta. Cum pârâtul Statul Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București și-a exprimat acordul cu privire la renunțarea la judecată în privința sa, formulată în etapa procesuală a recursului, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 406 alin. (4) C. proc. civ., coroborate cu cele ale alin. (5) ale aceluiași articol, va lua act de renunțarea reclamanților B. și A. la judecata cererii formulate în contradictoriu cu acest pârât, cerere având ca obiect constatarea vacanței succesorale și a dobândirii dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, și, în consecință, va anula în parte Decizia nr. 840 A din 18 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie, Sentința nr. 338 din 10 martie 2017 și Încheierea din 28 octombrie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2016, cu referire la soluționarea acestei cereri. Examinând recursul reclamanților B. și A., în ce privește acțiunea formulată în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București, prin primarul general, prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: 1. Cu privire la motivul de recurs încadrat de recurenți în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Prealabil, Înalta Curte arată că, în raport de manifestarea de voință a recurenților, în sensul renunțării la judecata în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, de care s-a luat act prin prezenta decizie, nu se impune a fi analizate criticile potrivit cărora instanța de apel nu a motivat corespunzător hotărârea atacată din perspectiva fixării cadrului procesual al cauzei, prin stabilirea unui singur subiect de drept ce are calitate procesuală pasivă pe ambele capete ale cererii de chemare în judecată, astfel cum s-a solicitat prin cererea de apel. Pentru identitate de rațiune, Înalta Curte nu va examina nici motivele de recurs prin care recurenții au criticat modalitatea în care instanța de apel a determinat cadrul procesual al cauzei, prin interpretarea greșită a dispozițiilor art. 5 alin. (5) din H.G. nr. 737/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, în baza cărora a considerat că pe capătul de cerere privind constatarea vacanței succesorale are calitate procesuală pasivă Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și nici criticile care vizează aplicabilitatea acestor norme, exclusiv, în procedura notarială, iar nu în cea judiciară. În ceea ce privește critica referitoare la absența din conținutul hotărârii atacate a raționamentului logico-juridic prin care instanța de apel a concluzionat că Tribunalul a stabilit corect calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul București în cererea ce vizează constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, Înalta Curte reține că nu este fondată. Din examinarea deciziei recurate se constată că instanța de apel a expus judicios motivele pentru care a apreciat că soluția pronunțată de Tribunal asupra acestui aspect este corectă, raportându-se la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, și concluzionând că, de vreme ce bunul a intrat în domeniul privat al statului, acesta se află în proprietatea unității administrativ-teritoriale, respectiv a pârâtului Municipiul București, conform normei legale menționate. Critica referitoare la absența detalierii motivelor pentru care, deși a stabilit că bunul a intrat în domeniul privat al statului, respectiv în proprietatea unităților administrativ-teritoriale, recurenții nu au posibilitatea să invoce dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, nu poate fi primită. Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel a arătat motivele pentru care a considerat că recurenții nu pot să invoce dobândirea dreptului prin uzucapiune. Astfel, atunci când a examinat identitatea de părți, obiect și cauză între litigiul pendinte și cel care a făcut obiectul dosarului nr. x/2008 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, Curtea a concluzionat că recurenții nu pot solicita constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului prin uzucapiunea de 30 de ani, cel puțin prin joncțiunea posesiilor, în raport de dezlegarea irevocabilă dată acestei chestiuni prin Decizia nr. 2830 din 11 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București în dosarul menționat. Instanța de apel a arătat că prin hotărârea irevocabilă mai sus indicată, cererea privind constatarea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii a fost respinsă, reținându-se, pe de o parte, că pârâții E., F. și G. nu sunt adevărații proprietari ai terenului, ci defuncții C. și D., iar pe de altă parte, că joncțiunea posesiilor reclamanților și a posesorilor anteriori nu poate opera, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1860 C. civ. Instanța de apel a explicitat aceste constatări, arătând că reclamanții nu sunt moștenitorii lui H. și nici succesorii cu titlu particular ai acestuia asupra terenului, conform unui act juridic translativ de proprietate ale cărui vicii nu le sunt cunoscute, și din acest motiv pot invoca doar posesia lor pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, termenul de 30 de ani de când această posesie a început nefiind însă îndeplinit. Critica privind faptul că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, întrucât instanța de apel a reținut, pe de o parte, existența autorității de lucru judecat a unei decizii pronunțate în conformitate cu normele prevăzute în C. civ. de la 1865, iar, pe de altă parte, a făcut referire la necesitatea dovedirii identității între cauza soluționată irevocabil și cea pendinte, aspect ce ține de reglementarea cuprinsă în C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, este nefondată. Contrar susținerilor recurenților, Curtea a explicat în considerentele hotărârii care a fost motivul pentru care a menținut soluția instanței de fond cu privire la constatarea autorității de lucru judecat a Deciziei nr. 2830 din 11 noiembrie 2011, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2008, în sensul că a arătat că acest aspect nu prezintă relevanță față de faptul că, și în condițiile în care natura instituției este diferită - "de probă ori de prezumție în reglementarea anterioară și ca efect al hotărârii judecătorești în actuala reglementare", consecința autorității de lucru judecat este aceeași. De asemenea, Curtea a reținut că, în cazul în care condițiile cerute de lege pentru existența autorității de lucru judecat sunt îndeplinite, acestea fiind similare în ambele reglementări, nu poate fi soluționată o a doua cerere între aceleași părți, cu același obiect și aceeași cauză. Or, în cazul în care hotărârea în raport de care a fost reținută autoritatea de lucru judecat a fost pronunțată într-un proces pornit anterior intrării în vigoare a C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, față de inaplicabilitatea dispozițiilor art. 430 din acest act normativ, Curtea a apreciat că se impune a fi reținută autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 2830 din 11 noiembrie 2011, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2008, fiind împiedicată reanalizarea cererii privind constatarea uzucapiunii, cel puțin sub aspectul privitor la joncțiunea posesiilor. Înalta Curte contată, totodată, că nu se poate reține că decizia recurată nu este motivată din perspectiva verificării îndeplinirii condițiilor referitoare la identitatea de obiect și cauză, pentru a se putea reține existența autorității de lucru judecat. Dimpotrivă, atunci când a procedat la analiza întrunirii condițiilor prevăzute de art. 430 C. proc. civ., instanța de apel a examinat existența triplei identități cu privire la părțile, obiectul și cauza celor două litigii, reținând că Decizia civilă nr. 2830 din 11 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2008, a avut ca obiect o cerere prin care recurenții au solicitat, în anul 2008, să se constate că au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, prin joncțiunea posesiilor asupra aceluiași imobil, obiect similar cererii deduse judecății în litigiul pendinte. De asemenea, Curtea a reținut că obiectul și cauza celor două cereri formulate de reclamanți sunt aceleași, fiind îndeplinită și condiția privitoare la identitatea de părți. În acest context al analizei, instanța de apel a arătat că Decizia nr. 2830 din 11 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2008 a fost pronunțată într-un litigiu care a avut ca obiect cererea de chemare în judecată prin care reclamanții au solicitat, în anul 2008, să se constate că au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani asupra imobilului care face obiectul cauzei pendinte. A reținut că hotărârea mai sus indicată a fost pronunțată în contradictoriu cu Primăria Municipiului București și cu moștenitoarele numitului H., cu care recurenții au încheiat un act sub semnătură privată cu privire la dobândirea imobilului. Cererea de constatare a uzucapiunii a fost respinsă, reținându-se, pe de o parte că pârâții E., F. și G. nu sunt adevărații proprietari ai terenului, aceștia fiind, în realitate, C. și D., iar pe de altă parte că joncțiunea posesiilor reclamanților și a posesorilor anteriori nu poate opera, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1860 C. civ. Aceasta, deoarece reclamanții nu sunt moștenitorii lui H. și nici succesorii cu titlu particular ai acestuia în privința terenului, în virtutea unui act juridic translativ de proprietate ale cărui vicii nu le sunt cunoscute. Astfel, s-a reținut că recurenții nu pot invoca decât propria posesie pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, iar termenul de 30 de ani de când această posesie a început nu era îndeplinit. În raport de aspectele constatate, Curtea a arătat că obiectul celor două cereri formulate de reclamanți este identic, fiind întemeiate pe o cauză similară, fiind îndeplinită și condiția privitoare la identitatea de părți, aspect ce rezidă din faptul că, în ambele cauze, în calitate de pârât a luat parte la judecată Municipiul București, chiar dacă în primul proces calitate de pârât a avut-o Primăria Municipiului București, reprezentată de primar, față de dispozițiile art. 77 și art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale. În ceea ce privește critica privind nemotivarea corespunzătoare a deciziei recurate, din perspectiva aprecierii caracterului decizoriu al considerentelor cărora li s-a recunoscut autoritate de lucru judecat, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită. Argumentele recurenților în susținerea acestei critici constau în faptul că instanța de apel a reținut greșit că respingerea cererii privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune în dosarul nr. x/2008 al Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost determinată de neîndeplinirea condițiilor referitoare la termenul de exercitare a posesiei. Susținerile recurenților nu sunt reale, câtă vreme în considerentele Deciziei nr. 2830 din 11 noiembrie 2011, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2008, s-a reținut că reclamanții B. și A. "nu sunt moștenitorii defunctului I. și nici succesorii cu titlu particular ai acestuia în privința terenului, în virtutea unui act juridic translativ de proprietate ale cărui vicii nu le sunt cunoscute, actul sub semnătură privată încheiat cu acesta la 25 iulie 1991 nefiind translativ de proprietate, câtă vreme dispozițiile art. 46 din Legea nr. 18/1991, în vigoare la acea dată, prevedeau forma autentică pentru valabila încheiere a actelor de înstrăinare a terenurilor. Astfel, s-a apreciat că, în raport de dispozițiile art. 1860 C. civ., în speță nu operează joncțiunea posesiei recurenților cu posesia lui I., astfel că recurenții pot invoca, pentru dobândirea dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă, doar posesia lor, începută în anul 1991, iar termenul uzucapiunii de 30 de ani, prevăzut de art. 1890 C. civ., nu s-a împlinit până în prezent." În raport de aceste statuări, în prezenta cauză, instanța de apel a reținut că, față de reclamanți, caracterul obligatoriu al dezlegărilor din hotărârea irevocabilă mai sus amintită, referitor la neîndeplinirea condițiilor cerute pentru joncțiunea posesiilor nu poate fi înlăturat, aceștia neputând să reitereze, într-o nouă judecată, posibilitatea unirii propriei posesii cu cea a defunctului H. și a moștenitoarelor acestuia. De asemenea, instanța de apel a menționat că aspectele reținute irevocabil de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 2830 din 11 noiembrie 2011, referitoare la neîndeplinirea condițiilor necesare operării joncțiunii posesiilor au caracterul unor considerente decizorii și că acestea sprijină esențial soluția dată asupra cererii reclamanților ce vizează constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii. Curtea a apreciat că efectul decizoriu al acestor considerente rezultă din mențiunile consemnate la finalul hotărârii, anume că joncțiunea posesiilor nu operează, fiind inutilă analiza îndeplinirii condițiilor privind utilitatea posesiei reclamanților asupra imobilului, care nu poate fi reținută întrucât nu a fost exercitată în termenul de 30 de ani, prevăzut de art. 1890 C. civ. Critica referitoare la modalitatea de soluționare a excepției lipsei de interes pe capătul de cerere privind constatarea vacanței succesorale, în cazul respingerii capătului de cerere ce a vizat dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune este nefondată. Argumentând această critică, recurenții au arătat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât, deși Curtea a reținut corect că formularea în cuprinsul cererii de chemare în judecată a solicitării vizând constatarea vacanței succesorale a moștenirii defuncților C. și D., a fost determinată de cerința ca pretenția referitoare la uzucapiune să fie opusă adevăratului proprietar al imobilului, a ignorat aceste considerente la momentul examinării interesului în formularea acestei pretenții. Înalta Curte constată că, în contextul analizei motivului de apel prin care reclamanții au criticat soluția dată de Tribunal asupra cererii prin care s-a solicitat constatarea vacanței succesorale, urmare respingerii pretențiilor referitoare la uzucapiune, în sensul constatării lipsei interesului, instanța de apel a reținut că existența interesului, ca cerință necesară în formularea cererii de chemare în judecată, se apreciază la momentul formulării acesteia. Cu privire la situația în care, ulterior acestui moment, pe parcursul judecății interesul nu se menține, instanța de apel a apreciat că se poate reține, după caz, rămânerea fără obiect a cererii sau a apărării. Curtea a constatat că, la momentul promovării acțiunii, recurenții au justificat interesul de a solicita constatarea vacanței succesorale, întrucât pretențiile lor privind dobândirea proprietății prin uzucapiune se impuneau a fi opuse adevăratului proprietar al imobilului ori moștenitorilor acestuia. Faptul că ulterior s-a constatat că nu sunt îndeplinite toate cerințele prevăzute de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, respectiv cea privitoare la durata posesiei (în lipsa posibilității de unire a propriilor posesii cu cea a autorilor lor), a fost apreciat de instanța de apel că nu lipsește de interes solicitarea privind constatarea vacanței succesorale. 2. Motivul de recurs încadrat de recurenți în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat. Circumscris acestui motiv de recurs, recurenții au invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor H.G. nr. 731/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, din perspectiva aspectelor reținute cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul București, prin primarul general, pe capătul de cerere privind uzucapiunea. Înalta Curte reține că, în condițiile prevăzute de art. 1 lit. b) din O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și a condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, se valorifică, dacă prin legi speciale nu se dispune altfel, bunurile care provin din succesiuni vacante. Art. 4 din Legea nr. 213/1998 statuează că domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor, care nu fac parte din domeniul public, iar asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată. Aceste dispoziții legale, coroborate cu cele ale art. 26 alin. (1) și art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, stabilesc entitatea în patrimoniul căreia intră terenurile persoanelor decedate, fără moștenitori, în virtutea cărora unitatea administrativ-teritorială este prezumată a fi proprietarul bunurilor care a aparținut acestora și care se află în raza sa teritorială. Potrivit jurisprudenței în materie, în situația în care nu există alte persoane care să exhibe un titlu de proprietate asupra imobilului în legătură cu care s-a cerut a se constata intervenită prescripția achizitivă, se consideră că imobilul aparține domeniului public sau privat al unității administrativ-teritoriale în a cărui circumscripție este situat. Astfel, în condițiile în care nu poate fi identificată o persoană care să justifice existența unui drept de proprietate asupra terenului, calitatea procesuală pasivă este determinată de regimul juridic al imobilului, în aceleași condiții ca și atunci când proprietarul acestuia a decedat fără moștenitori, iar succesiunea este vacantă. În cauză, astfel cum corect a reținut instanța de apel, pârâtul Municipiul București are calitate procesuală pasivă, fiind persoana juridică care ar putea să pretindă un drept asupra bunului, prin raportare la dispozițiile art. 21 din Legea nr. 215/2001, potrivit cărora bunurile ce fac parte din domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale sunt supuse dispozițiilor de drept comun, dacă prin lege nu se dispune altfel. Referitor la aplicarea greșită a normelor de drept material cu privire la autoritatea de lucru judecat, precum și a dispozițiilor art. 62 alin. (1) și art. 77 din Legea nr. 215/2001, Înalta Curte constată următoarele: În contextul analizei criticii invocate în apel de reclamanți cu privire la inexistența autorității de lucru judecat în raport cu Decizia nr. 2830 din 11 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2008, Curtea a apreciat că aceasta este neîntemeiată, reținând existența autorității de lucru judecat, în raport cu hotărârea menționată, și că acest fapt împiedică o nouă examinare a cererii de constatare a uzucapiunii, cel puțin sub aspectul joncțiunii posesiilor. Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 2830 din 11 noiembrie 2011, pronunțată în dosarul nr. x/2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva Sentinței nr. 10867 din 25 mai 2005 a Judecătoriei Sectorului 1 București. În cuprinsul acestei decizii s-a reținut că prin cererea introductivă de instanță, reclamanții B. și A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții E., F., G. și Primăria Municipiului București, prin primarul general, să se constate că au dobândit dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, prin unirea posesiilor autorilor de la care au cumpărat, asupra imobilului situat în București, str. x, în suprafață de 388,92 mp. Instanța de recurs, verificând îndeplinirea condițiilor uzucapiunii de 30 de ani, a reținut că adevărații proprietari ai imobilului au fost defuncții C. și D., iar nu pârâtele E., F. și G., moștenitoarele defunctului I., cărora reclamanții nu le pot opune dreptul de proprietate prin uzucapiune, întrucât imobilul pe care l-au achiziționat de la acesta din urmă s-a făcut printr-un act sub semnătură privată, netranslativ de proprietate. Față de această împrejurare, Tribunalul București a reținut că posesiile reclamanților cu cea a defunctului I. nu pot fi unite, motiv pentru care aceștia nu pot invoca, pentru dobândirea dreptului de proprietate prin prescripția achizitivă, decât posesia lor, începută în anul 1991, termenul de 30 de ani nefiind îndeplinit la acea dată. Înalta Curte constată că în litigiul pendinte, reclamanții B. și A. au dedus judecății o cerere de chemare în judecată, modificată la 5 noiembrie 2015, și precizată la 12 iunie 2018, prin renunțarea la judecata în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general, să se constate vacanța succesorală asupra imobilului în suprafață de 404 mp, situat în București, str. x, care a aparținut defuncților C. și D., constatarea îndeplinirii condițiilor uzucapiunii de 30 de ani, prin joncțiunea posesiilor cu cea a tuturor posesorilor anteriori, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, și înscrierea în cartea funciară pe numele lor a acestui drept. Prin urmare, și în prezentul litigiu instanțele de fond și apel au fost învestite cu analizarea îndeplinirii condițiilor privind uzucapiunea de 30 de ani asupra aceluiași imobil, prin unirea posesiilor recurenților cu cele ale posesorilor anteriori ai acestuia. Față de această împrejurare, se constată că în mod corect a reținut Curtea incidența dispozițiilor art. 430 C. proc. civ., având în vedere similaritatea obiectului celor două litigii, precum și identitatea de cauză și părți. Pentru a exista identitate de obiect, este necesar ca obiectul din cea de-a doua acțiune să fie identic cu cel din prima acțiune, acesta vizând pretenția formulată, respectiv folosul urmărit de reclamant prin introducerea cererii și dreptul subiectiv care se referă la obiectul material pretins. Astfel, este evident că acțiunea care face obiectul prezentului litigiu și cererea de chemare în judecată care a format dosarul nr. x/2008 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, au același obiect, de vreme ce pretențiile deduse judecății au constat în recunoașterea dreptului de proprietate asupra aceluiași bun, prin uzucapiunea de 30 de ani, urmare joncțiunii posesiilor reclamanților cu cele ale posesorilor anteriori, asupra aceluiași imobil, scopul final urmărit de reclamanți fiind același. În ceea ce privește identitatea de cauză, Înalta Curte reține că aceasta implică existența unei similarități de fapte și de reguli de drept aplicabile acestora. Identitatea de cauză vizează temeiul juridic al dreptului valorificat prin cerere, care nu se confundă cu cauza acțiunii, cu dreptul subiectiv și cu mijloacele de dovadă ale temeiului juridic. Or, în ambele litigii s-a impus aplicarea acelorași reguli în procedura de verificare a îndeplinirii condițiilor privind uzucapiunea de 30 de ani, prin joncțiunea posesiilor. Chiar dacă cererea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2008 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost soluționată din perspectiva dispozițiilor C. civ. de la 1865, iar cea din litigiul pendinte prin prisma normelor reglementate de C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, principiile de drept aplicabile sunt aceleași, condițiile cerute de lege pentru existența autorității de lucru judecat fiind similare în ambele reglementări. În ceea ce privește identitatea de părți, Înalta Curte reține că în mod judicios s-a apreciat de instanța de apel că aceasta poate fi reținută în cauză. Contrar susținerilor recurenților, în mod corect a stabilit instanța de apel că la judecata ambelor litigii a luat parte, în calitate de pârâtă, aceeași unitate administrativ teritorială, reprezentată prin primarul general, aspect ce se desprinde din dispozițiile art. 77 și art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, primarul având calitatea de reprezentant al unității administrativ-teritoriale în relațiile cu autoritățile publice, cu persoanele fizice sau juridice, precum și în justiție. În ceea ce privește efectele hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2008 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, Înalta Curte reține că, în mod corect a apreciat instanța de apel că Decizia nr. 2830 din 11 noiembrie 2011, se impune cu autoritate de lucru judecat în cauza pendinte. Referitor la dobândirea efectului autorității de lucru judecat, se constată că aceasta intervine urmare tranșării de către instanță a chestiunii litigioase. Sfera de acțiune a autorității lucrului judecat se răsfrânge asupra dispozitivului și considerentelor pe care acesta se sprijină, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., deoarece soluția se întemeiază pe un raționament juridic, care este expus în motivarea hotărârii. Articolul mai sus menționat statuează că nu numai dispozitivul hotărârii judecătorești dobândește autoritate de lucru judecat, ci și considerentele pe care acesta este fundamentat, legiuitorul recunoscând autoritatea de lucru judecat și a considerentelor decisive și decizorii. Înalta Curte constată că în cauza care a format obiectul dosarului nr. x/2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin considerentele Deciziei nr. 2830 din 11 noiembrie 2011, a tranșat chestiunea litigioasă dedusă judecății, stabilind că nu este îndeplinit termenul de 30 de ani pentru ca recurenților să le fie recunoscut dreptul de proprietate prin uzucapiune, posesia acestora neputând fi unită cu posesiile deținătorilor anteriori ai bunului, întrucât între aceștia și defunctul I. nu a fost încheiat un act translativ de proprietate, ale cărui vicii sa le fi fost cunoscute. Or, în conformitate cu art. 431 C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, iar prin Decizia nr. 2830 din 11 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2008, astfel cum s-a arătat, s-a statuat asupra aceluiași obiect dedus judecății și în cauza pendinte. Pentru considerentele expuse, va fi respinsă și critica referitoare la faptul că autoritatea de lucru de judecat se impunea a fi reținută în raport cu Sentința nr. 10867 din 25 mai 2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2008, iar nu față de această decizie. Aceasta întrucât, în recurs, Tribunalul București a examinat cauza sub toate aspectele, astfel cum i-au permis dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. În ceea ce privește critica referitoare la modalitatea de soluționare de către instanța de apel a excepției lipsei de interes pe capătul de cerere vizând constatarea vacanței succesorale în situația respingerii capătului de cerere privind uzucapiunea, Înalta Curte constată următoarele: Interesul trebuie înțeles ca o condiție de exercițiu a acțiunii civile, care nu are în vedere interesul material sau moral ce formează substanța dreptului subiectiv, ci însăși justificarea de a invoca și de a urmări pe calea demersului judiciar promovat un anumit folos practic. Astfel, în mod judicios a apreciat instanța de apel că, la data inițierii demersului judiciar, recurenții justificau interesul prevăzut de lege, întrucât numai prin constatarea vacanței succesorale, pretențiile lor privind dobândirea proprietății prin uzucapiune puteau să fie puse în discuție în raport cu adevăratul proprietar al imobilului ori cu moștenitorii acestuia. 3. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin care recurenții au reclamat o vătămare suferită prin modalitatea în care instanța de apel a analizat interesul recurenților, constând în imposibilitatea de a mai putea obține în proprietate imobilul prin uzucapiune, este nefondat. Acest caz de casare evocă prevederile art. 175 și ale art. 176 C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178, referitoare la regimul juridic al nulității, și ale art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia. Art. 175 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia." Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare. Modalitatea în care instanța de apel a înțeles să examineze interesul recurenților cu privire la pretențiile referitoare la uzucapiune, nu le creează acestora vătămarea prevăzută de legiui