ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 606/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 606/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 606/2015

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la data de 7 noiembrie 2012, sub nr. 42815/3/2012,

reclamanta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat (în

continuare, RA-APPS) a chemat în judecată pe pârâții SC A. SRL, B. și C.,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate nulitatea

absolută, pentru cauză ilicită, a contractului de vânzare-cumpărare

autentificat în 20 august 1999 la B.N.P. D. și a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat în 5 martie 2009 la B.N.P. E., ambele privind

imobilul - teren în suprafață de 680 m.p. situat în București și să dispună

repunerea părților în situația anterioară încheierii celor două acte juridice.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că imobilul din București se află în proprietatea privată a

Statului Român și i-a fost dat în administrare încă din anul 1993, în baza H.G.

nr. 567/1993, dreptul de administrare fiind exercitat în prezent în

conformitate cu H.G. nr. 60/2005.

În anul 1999, numita

F. a formulat acțiune în revendicare a imobilului în litigiu, chemând în

judecată Consiliul General al Municipiului București, acțiune admisă prin

Sentința civilă nr. 9995/1999, deși Consiliul General al Municipiului București

nu deținea imobilul și nu avea calitate procesuală pasivă în cauză, astfel că a

rezultat o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, în baza căreia

Primarul General al Municipiului București a emis Dispoziția nr. 1443 din 12

iulie 1999.

Întrucât hotărârea

judecătorească astfel obținută nu era opozabilă RA-APPS, instituție ce

administra imobilul în numele Statului, prin Sentința civilă nr. 20543 din 29

noiembrie 1999, pronunțată în Dosar nr. x/1999, instanța a respins acțiunea în

evacuare formulată de reclamanta F., reținând că nu are un titlu legal. Apelul

declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 20543 din 29 noiembrie

1999 a fost anulat ca netimbrat, prin Decizia civilă nr. 779/A din 15 martie

2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

La data de 20 august

1999, în baza Sentinței civile nr. 9995/1999, s-a încheiat primul contract de

vânzare-cumpărare cu privire la imobil, între F. și pârâții B. și C. Ulterior,

cumpărătorii au sesizat instanța de judecată cu o cerere de desființare a

barăcilor existente pe terenul cumpărat și care se aflau în proprietatea

RA-APPS. Acțiunea a făcut obiectul Dosarului nr. x/2000 al Judecătoriei

sectorului 1 București și a fost admisă prin Sentința civilă nr. 10099 din 29

mai 2000. Apelul declarat de RA-APPS a fost respins ca nefondat, prin Decizia

civilă nr. 3590/A din 6 noiembrie 2000 pronunțată de Tribunalul București în

Dosar nr. y/2000, însă Curtea de Apel București a admis recursul declarat de

regie și prin Decizia civilă nr. 615 din 6 martie 2001, pronunțată în Dosar nr.

x/2001 al secției a IV-a civilă, a casat decizia din apel și a respins acțiunea

ca neîntemeiată.

În anul 2008, pârâții

B. și C. au formulat acțiune în revendicare împotriva RA-APPS, anulată, ca

netimbrată prin Sentința civilă nr. 4879 din 14 aprilie 2008, irevocabilă prin

neexercitarea căilor de atac, iar la data de 5 martie 2009, prin contractul

autentificat în 5 martie 2009 la B.N.P. E., imobilul a fost vândut către SC A.

SRL.

În argumentarea

susținerilor privind faptul că actele de vânzare-cumpărare a căror anulare o

solicită au cauză ilicită, reclamantul arată că ambele contracte au avut drept

obiect un imobil care se afla în proprietatea Statului Român și în

administrarea RA-APPS, toate părțile fiind de rea-credință deoarece au cunoscut

că prima vânzătoare nu are un titlu valabil și că pretinsul drept de

proprietate al acesteia a fost dobândit în baza unei hotărâri judecătorești

pronunțate în contradictoriu cu CGMB, care nu a avut niciodată vreun drept de

proprietate sau de administrare asupra terenului vândut.

Printr-o cerere

modificatoare depusă la dosar în data de 16 aprilie 2013, reclamanta a

solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a numitei F., iar la 21

mai 2013, față de împrejurarea că demersurile întreprinse de reclamantă au

relevat că această persoană era decedată, a solicitat o nouă modificare a cadrului

procesual, respectiv, introducerea în cauză a moștenitorilor pârâtei,

neindicați.

Pârâta SC A. SRL,

prin întâmpinarea formulată în termen legal a invocat excepțiile lipsei

calității procesuale active, a lipsei interesului RA-APPS în promovarea acțiunii

și prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond, a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Excepțiile invocate

au fost respinse de Tribunal respinse pentru considerentele reținute în

încheierea de dezbateri, de la termenul din 15 octombrie 2013.

Aceeași pârâtă a

formulat și cerere de chemare în garanție a pârâților B. și C., solicitând, în

ipoteza admiterii acțiunii, obligarea acestora la plata sumei de 1.245.886

euro, reprezentând prețul plătit pentru imobil.

Întrucât taxa

judiciară de timbru aferentă chemării în garanție nu a fost achitată, la 15

octombrie 2013, tribunalul a admis excepția netimbrării acesteia.

1.2. Prin Sentința

civilă nr. 1818 din 22 octombrie 2013, Tribunalul București, secția a V-a

civilă, a admis excepția inadmisibilității cererii de constatare a nulității

contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 20 august 1999 și în

consecință a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanta Regia

Autonomă - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, privind

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 20

august 1999 la B.N.P. D., încheiat între F. - decedată - în calitate de

vânzător și pârâții B. și C., în calitate de cumpărători. A respins, fiind

neîntemeiată, cererea de constatare a nulității contractului de

vânzare-cumpărare autentificat în 5 martie 2009 la B.N.P. E., încheiat între

pârâții B. și C., în calitate de vânzători și pârâta SC A. SRL. A anulat, fiind

netimbrată, cererea de chemare în garanție formulată de SC A. SRL împotriva

pârâților B. și C.. A luat act că pârâta SC A. SRL înțelege să solicite

cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut în esență că în ședința publică de la 16

aprilie 2013, a fost admisă cererea de întregire a cadrului procesual,

formulată de reclamantă, care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de

pârât, și primului vânzător, F., dispunându-se citarea acesteia și comunicarea

cererii introductive de instanță și a cererii completatoare. Întrucât

demersurile întreprinse de reclamantă pentru aflarea domiciliului acestei

pârâte au evidențiat că a decedat la data de 14 iunie 2006, anterior sesizării

instanței de judecată, prin încheierea de ședință de la 21 mai 2013 a fost

admisă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei F..

Pentru că pârâta SC

A. SRL s-a opus solicitării reclamantei de a modifica din nou cadrul procesual,

prin introducerea în cauză a moștenitorilor pârâtei, încă neidentificați, și a

invocat excepția inadmisibilității cererii de constatare a nulității

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1999, tribunalul a

admis această excepție, dat fiind obiectul cauzei. Astfel, raportul procesual

în acțiunea în anularea actului bilateral se poate lega valabil numai cu

respectarea regulii unanimității, ce impunea chemarea în judecată, în calitate

de pârâți, a tuturor persoanelor între care s-a născut raportul juridic

litigios (raportul de drept material) - litisconsorțiu procesual pasiv.

În consecință, a fost

respinsă ca inadmisibilă cererea de constatare a nulității contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1999 la B.N.P. D.

Față de materialul

probator administrat în cauză în ceea ce privește condițiile încheierii

contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 5 martie 2009 la B.N.P. E.,

Tribunalul a apreciat că, deși din probele administrate nu rezultă că B. a

participat la activitatea infracțională desfășurată în scopul dobândirii de

către F., a imobilului din București, nu se poate reține buna sa credință

dincolo de orice culpă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare

prin care, în anul 1999, a dobândit acest imobil și, pe cale de consecință,

nici la momentul vânzării către pârâta A. SRL. Aceasta deoarece, astfel cum s-a

reținut din ordonanța din data de 29 aprilie 2008 a PCAB, B. a fost în relații

apropiate cu numitul G., acela care împreună cu H., s-a ocupat de falsificarea

actelor care au fost folosite în acțiunile de revendicare ce au făcut obiectul

dosarelor nr. x/1999 și y/1999 ale Judecătoriei sectorului 1 București,

finalizate cu pronunțarea unor hotărâri judecătorești prin care Consiliul

General al Municipiului București a fost obligat să retrocedeze terenurile din

București, către numiții I. și, respectiv, F., ambele terenuri fiind cumpărate

de B.. Nu s-a probat, însă, reaua-credință a cumpărătoarei, în sensul că, în

cunoștință de cauză, aceasta a convenit cu vânzătorul transmiterea dreptului de

proprietate asupra bunul altuia, situație în care s-ar fi putut reține ilicitatea

cauzei. Astfel, în timp ce reclamanta nu a probat existența conivenței

frauduloase între părțile actului și nici măcar existența vreunei relații între

vânzător și cumpărătoare, pârâta a făcut dovada lipsei de diligentă a RA-APPS

care nu a luat nici o măsură pentru a împiedica o nouă vânzare.

2.2. Împotriva

acestei sentințe a formulat apel reclamanta Regia Autonomă Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat, solicitând admiterea apelului, schimbarea

în parte a sentinței de fond.

O primă critică

asupra sentinței de fonda vizat greșita aplicare a legii de către instanța de

fond în ceea ce privește respingerea cererii RA-APPS de introducere în cauză a

moștenitorilor defunctei F..

Așa cum și instanța

de fond a reținut în considerentele Sentinței civile nr. 1818 din 22 octombrie

2013, în ședința publică de la 16 aprilie 2013, a fost admisă cererea de

întregire a cadrului procesual, formulată de RA-APPS, prin care reclamanta a

solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a numitei F. - parte la

încheierea primului contract de vânzare-cumpărare, respectiv vânzător. În urma

demersurilor efectuate de RA-APPS în vederea obținerii adresei de domiciliu

pentru citarea acesteia în cauză, prin adresa din 17 mai 2013 înregistrată la

RA-APPS în 23 mai 2013, Direcția pentru Evidența Persoanelor a încunoștințat

reclamanta că pârâta F. era decedată conform actului de deces din 14 iunie

Persoanelor precum că pârâta F. este decedată, reclamanta a solicitat instanței

introducerea în cauză a moștenitorilor defunctei. Instanța a respins cererea

formulată de RA-APPS motivat de faptul că pârâta F. nu are capacitate

procesuală de folosință, grăbindu-se să admită excepția lipsei capacității procesuale

de folosință.

A considerat

apelanta-reclamantă că instanța greșit a respins cererea de introducere în

cauză a moștenitorilor, întrucât RA-APPS nu a cunoscut la momentul formulării

cererii de chemare în judecată faptul că pârâta F. este decedată și era o

rezolvare necesară din punct de vedere procesual ca moștenitorii pârâtei

defuncte să fie introduși în cauză.

Mai mult decât atât,

ca o "consecință" a refuzului instanței de introducere în cauză a

moștenitorilor, instanța a admis excepția inadmisibilității cererii de

constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1999, invocată

de pârâta SC A. SRL.

O altă critică se

referă la soluția greșită a instanței de fond în ceea ce privește respingerea

cererii de probatorii solicitată de RA-APPS și la greșita soluție cu privire la

respingerea ca neîntemeiată a cererii privind nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare din 5 martie 2009.

Intimata-pârâtă SC A.

SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca

neîntemeiat.

civilă nr. 329A din 2 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă, a fost admis apelul reclamantei, anulată sentința

apelată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare tribunalului.

Pentru a pronunța

această decizie curtea de apel a reținut că potrivit art. 134 C. proc. civ.,

prima zi de înfățișare este aceea în care părțile, legal citate, pot pune

concluzii și că norma procedurală instituie două condiții cumulative pentru

calificarea unui termen de judecată, ca prima zi de înfățișare și anume, ca la

acel termen, părțile să fie legal citate și să poată pune concluzii. Până la

acest moment procesual, atât pârâtul, cât și reclamantul pot să săvârșească

anumite acte de procedură, sub sancțiunea decăderii.

Astfel, potrivit

prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare,

instanța va putea da reclamantului, un termen pentru întregirea sau modificarea

cererii.

Plecând de la aceste

premise curtea de apel a constatat, în acord cu tribunalul, că prima zi de

înfățișare în fața primei instanțe de judecată competente, a fost termenul din

data de 16 aprilie 2013. Așadar, având în vedere împrejurarea că prima zi de

înfățișare a părților, a fost la data de 16 aprilie 2013, modificarea acțiunii

sub aspectul cadrului procesual pasiv, în temeiul art. 132 C. proc. civ.,

solicitată la acea dată, de reclamanta apelantă, în sensul introducerii în

cauză și a celeilalte părți contractuale F., s-a realizat cu respectarea

termenului procedural evocat, fiind în consecință, în mod legal, admisă de

către instanța de fond. La termenul următor de judecată, din data de 21 mai

2013, în urma relațiilor sosite de la INEP în sensul că numita F. este

decedată, reclamanta a precizat că efectuează demersuri pentru identificarea moștenitorilor

acesteia, în vederea introducerii lor în cauză.

Din punctul de vedere

al instanței de apel, această ultimă cerere a reclamantei a fost, de asemenea,

formulată în limita primei zile de înfățișare, întrucât, cererea de introducere

în cauză a moștenitorilor pârâtei predecedate în cauză nu putea fi evaluată ca

reprezentând o cerere individuală de modificare a acțiunii, distinctă de

cererea de introducere în cauză a numitei F.. Chiar dacă cererea pârâtei a fost

intitulată cerere de introducere în cauză a moștenitorilor, evaluarea acestei

cereri prin incidența art. 243 C. proc. civ. a fost greșită.

Diferența de

tratament procesual între situația persoanei decedate înainte de declanșarea

procesului și cea a părții decedate pe parcursul acestuia, o constituie

incidența excepției lipsei de capacitate procesuală de folosință, însă situația

cauzei este una atipică, circumstanțiată atât de particularitatea împrejurării

aflării decesului anterior și a moștenitorilor, de-abia pe parcursul

procesului, cât și de existența diligentelor realizate de către reclamanta

apelantă în acest sens, căreia astfel, nu îi poate fi reproșată pasivitatea

procesuală.

De aceea, curtea de

apel a constatat, în temeiul argumentului de analogie (ubi eadem este ratio,

ibi eadem solutio esse debet), că moștenitorii numitei F. (identificați în

apel, de către apelantă, ca fiind doar numitul J.) beneficiază de actele

procesuale realizate în favoarea autoarei lor, respectiv de atragerea acesteia

în proces în termen legal.

Sub un al doilea element,

instanța de apel a apreciat că soluția prezentă de respingere ca tardivă a

cererii de introducere în cauză a moștenitorului, contravine exigențelor impuse

de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dezvoltând pe larg în

considerente argumentele prezentate în susținerea acestei concluzii.

Raportând la

circumstanțele concrete ale speței soluția de respingere a acțiunii, ca

inadmisibilă pentru nerespectarea principiului unanimității, curtea de apel a

apreciat că această limitare afectează dreptul în discuție, în substanța sa,

neexistând de asemenea, un raport rezonabil de proporționalitate între

mijloacele folosite și scopul vizat.

4.1. Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A. SRL solicitând modificarea

deciziei cu consecința respingerii apelului declarat de reclamanta Regia

Autonomă - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și obligarea

acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta a apreciat

că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii,

fiind astfel lipsită de temei legal.

Se arată că întreaga

interpretare dată de instanța de apel problemei introducerii în cauză a

moștenitorilor numitei F. este în contradicție flagrantă cu întreaga doctrină

și jurisprudență care consacră unanim soluția opusă celei la care s-a oprit

instanța de apel.

Astfel, este fără

echivoc că art. 243 C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care partea a

decedat ulterior sesizării instanței de judecată, legiuitorul admițând

introducerea în cauză a moștenitorilor. În caz contrar, dacă pârâtul era

predecedat la momentul sesizării reclamantul nu avea aceasta posibilitate,

soluția legală fiind aceea a respingerii acțiunii pentru lipsa capacității de

folosință a pârâtului.

Recurenta a

considerat că în mod greșit instanța de apel a apreciat că situația din cauză

este atipică, față de împrejurarea în care reclamanta RA-APPS a aflat despre

decesul numitei F.. Această concluzie este contrară evidențelor faptice care

corespund realității. Astfel, RA-APPS a avut cunoștință despre Ordonanța dată

de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București din 29 aprilie 2008 în care

se menționa că F. a decedat, astfel încât încă de la acel moment reclamanta

trebuie și putea să cunoască pretinsul fapt necunoscut. Singurul demers făcut de

RA-APPS a fost adresa din 15 mai 2013 cu mult mai târziu de data la care aceste

evenimente îi puteau fi cunoscute.

Astfel, recurenta

consideră că apelanta a uzat de drepturile sale litigioase cu rea-credință,

această întârziere fiindu-i deplin imputabilă, iar pasivitatea procesuală este

sancționată prin dispozițiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta a susținut

și că sunt greșite considerentele instanței de apel prin care se arată că

respingerea acțiunii în temeiul excepției de inadmisibilitate reprezintă o

limitate a dreptului de acces la o instanță, anticipând în mod nepermis soluția

unui viitor litigiu cu același obiect în raport cu hotărârea ce avea să fie

adoptată în cererea de anulare a actului de vânzare subsecvent.

Astfel, în ceea ce

privește o potențială lipsă de interes a unei acțiuni viitoare, instanța de

apel a ignorat particularitățile cauzei, respectiv, existența a două contracte

de vânzare succesive, buna-credință a părților contractante, aspecte care

produc consecințe juridice în mod independent. Astfel, situația contractului de

vânzare-cumpărare autentificat în 5 martie 2009 a fost analizată în mod corect,

iar în această situație, SC A. SRL este subdobânditor de bună-credință cu titlu

oneros al imobilului în discuție. Principiul ocrotirii bunei-credințe

reprezintă regula fundamentală ce se desprinde pe cale de interpretare din

ansamblul normelor de drept civil, iar aceasta garantează și protejează

raporturile juridice generate prin bună-credință.

Prin urmare, în

ipoteza anulării contractului primordial, recurenta pretinde că se află în

situația de excepție a protejării actului subsecvent încheiat prin

bună-credință. Chiar în această ipoteză fiind, reclamanta își menține interesul

anulării contractului primordial.

Totodată, recurenta

arată că instanța de apel nu a apreciat corect asupra interdependenței acțiunii

de anulare simultană a celor două contracte de vânzare, atunci când a

considerat că anularea primului contract ar atrage automat anularea actului

secund.

Mai mult, consideră

reclamanta, instanța de apel a apreciat greșit că respingerea cererii

reclamantei ca inadmisibilă a intervenit într-un stadiu avansat al procesului

și că astfel s-a produs o încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului. Recurenta reiterează obligațiile stabilite prin

art. 129 alin. (1) C. proc. civ. și arată că durata procesului se datorează

sesizării, de către reclamantă, a unei instanțe material necompetente, în timp

ce în fața Tribunalului, acțiunea a fost soluționată în 11 luni, ceea nu poate

fi apreciat ca o durată excesivă a procesului.

Împotriva acestui

recurs a formulat întâmpinare RA-APPS, solicitând respingerea recursului ca

nefondat, arătând că toate considerentele instanței de apel corespund unei

corecte aplicări a legii și că pe parcursul întregului proces reclamanta a dat

dovadă de interes în soluționarea corectă a cauzei, formulând cererile

contestate în limitele cadrului stabilit de legea procesuală, astfel încât nu i

se poate reproșa pasivitatea și aplicarea art. 129 alin. (1) C. proc. civ.

4.2. Înalta Curte de

Casație și Justiție va respinge recursul promovat de către pârâta SC A. SRL, ca

nefondat, pentru considerentele ce vor fi redate în continuare.

Deși este adevărat că

distincția între instituția procesuală a modificării acțiunii prin modificarea

cadrului procesual subiectiv -respectiv, a introducerii în cauză a unui nou

pârât - și cea a introducerii în cauză a moștenitorilor unei părți decedate

impune soluții diferite în planul acțiunii civile, aceasta nu a fost ignorată

de către instanța de apel prin rezolvarea dată în considerente soluției

adoptate.

Dacă formularea unei

cereri de chemare în judecată a unei persoane predecedate la data sesizării,

impune soluția dată de art. 41 C. proc. civ., a admiterii excepției lipsei

capacității de folosință a părții pentru neîndeplinirea unei condiții de

promovare a acțiunii civile, incidența instituției introducerii în cauză a

moștenitorilor, reglementată de art. 243 C. proc. civ., pleacă de la premisa că

cerința capacității civile a părții a fost îndeplinită la data sesizării, dar

partea a decedat pe parcursul soluționării litigiului.

Înalta Curte confirmă

astfel punctul de vedere pe larg exprimat de recurentă în expunerea motivelor

de recurs, reflectat constant în doctrină și jurisprundență.

Este, de asemenea,

confirmată și soluția preluată de recurentă din doctrina citată, potrivit

căreia, remediul unei acțiuni promovate împotriva pârâtului predecedat la data

introducerii cererii de chemare în judecată constă în formularea de către

reclamant a unei cereri modificatoare a cadrului procesual prin chemarea în

judecată a moștenitorului, numai în condițiile procedurii reglementate de

dispozițiile art. 132 ale C. proc. civ. de la 1865. Aceasta semnifică, mai

precis, că reclamantul poate formula aceasta cerere numai până la prima zi de

înfățișare, așa cum este aceasta definită în art. 134 din același cod, nefiind

incidente dispozițiile art. 243 C. proc. civ. De la această distincție a

plecat, însă și curtea de apel în considerentele prezentate, neinfirmând

soluțiile arătate.

Din punctul de vedere

al instanței de apel, pe care Înalta Curte îl confirmă, RA-APPS a uzat tocmai

de procedura modificării cererii de chemare în judecată, iar nu de instituția

introducerii în cauză a moștenitorilor, chiar dacă cererea reclamantei a fost

altfel intitulată.

Înalta Curte arată că

potrivit art. 84 și art. 129 alin. (5) și (6) C. proc. civ., judecătorii au

îndatorirea de a clarifica și califica cererile părților în funcție de

conținutul acestora și intenția lămurită a părților, și de aceea, în contextul

evoluției litigiului în fața primei instanțe, actul RA-APPS, intitulat cerere

de chemare în judecată a moștenitorilor numitei F. a avut, de fapt,

semnificația unei noi modificări a cererii de chemare în judecată. Această

modificare a fost succesivă celei dintâi și cauzată imediat de împrejurarea că

reclamanta a sesizat, urmare răspunsului Direcției pentru Evidența Persoanelor

și Administrarea Bazelor de Date din 17 mai 2013, că F. decedase încă din anul

2006.

Este, în acest

context, lipsit de relevanță, în plan procesual, dacă RA-APPS putea și trebuia

să cunoască împrejurarea că numita F. decedase cu mult înainte momentului la

care cererea modificatoare a fost formulată, deoarece, sub aspectul incidenței

modificării acțiunii, instanța trebuia să verifice doar dacă actul a fost făcut

în limitele temporale permise de legea de procedură.

Or, la 16 aprilie

2013, când RA-APPS a solicitat modificarea acțiunii prin introducerea în cauză

ca pârât a numitei F., prima instanță a considerat că procesul se află la prima

zi de înfățișare, iar o astfel de cerere îi era permisă reclamantei.

Prin simpla formulare

a acestei cereri modificatoare, momentul procesual al primei zile de înfățișare

nu s-a epuizat atâta vreme cât după citarea noului pârât în proces s-a

demonstrat imediat, până la următorul termen de judecată acordat că persoana

indicată era predecedată, astfel încât introducerea sa în cauză era lipsită de

semnificație în planul raportului de drept procesual.

Semnificația primei

zile de înfățișare în dinamica procesului civil în lumina C. proc. civ. de la

1865 era aceea că litigiul se caracterizează deplin la acel moment sub aspectul

elementelor sale: părți, obiect și cauză.

Prin introducerea ca

pârâtă în cauză a unei persoane predecedate, scopul primei zile de înfățișare,

ca moment cu semnificație procesuală, nu fusese atins, iar acest moment s-a

permutat la un termen următor de judecată (respectiv, 21 mai 2013, când

instanța a soluționat excepția lipsei capacității de folosință a numitei F. și,

consecutiv, la 18 iunie 2013, când cauza a fost amânată pentru lipsă de

procedură pentru 15 octombrie 2013), când reclamanta a formulat o nouă cerere

de modificare a acțiunii, determinată tocmai de acest incident.

Subliniind că aceasta

a fost și dezlegarea dată de instanța de apel problemei de drept deduse

judecății prin motivele de apel, Înalta Curte arată că nu poate fi vorba despre

o confuzie a normelor de drept procesual și de greșita lor aplicare în apel.

Astfel, instanța de apel a subliniat că "moștenitorii au fost chemați în

judecată în numele lor propriu", ca pârâți principali, în locul părții

contractante care ar fi stat în proces și care a fost omisă la momentul

formulării cererii de chemare în judecată și că, "din acest unghi de

vedere cererea de introducere a dumnealor în cauză nu poate fi evaluată decât

ca o cerere individuală de modificare a acțiunii, distinctă de cererea de

introducere în cauză a numitei F.".

Se poate reține că

sub acest aspect, al modului de prorogare al momentului procesual "prima

zi de înfățișare", situația din cauză este una atipică, iar aplicarea

normelor de drept procesual a plecat de la ideea eficienței lor efective și

unei bune administrări a procesului în contextul evoluției sale, iar de aceea,

respingerea ca tardivă a ultimei cereri modificatoare a fost greșită.

De aceea, aceste

critici de recurs ale recurentei SC A. SRL, sunt nefondate, instanța de recurs

arătând că raționamentul instanței de apel a avut la bază o corecta aplicare a

legii.

Cu privire la restul

considerentelor curții de apel referitoare la încălcarea exigențelor impuse de

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin respingerea cererii

modificatoare ca tardivă, care a dus, pe cale de consecință, la respingerea cererii

de chemare în judecată în privința primului capăt de cerere ca inadmisibilă,

Înalta Curte arată că acestea au caracter complementar și nu reprezintă

suportul direct al deciziei de anulare a sentinței primei instanțe sau a

dispoziției de trimitere a cauzei pentru rejudecare la tribunal.

Prin dezlegările de

circumstanță potrivit cărora respingerea primului capăt de cerere al acțiunii

ca inadmisibil pentru încălcarea regulii unanimității ar putea pune problema,

în viitor, a incertitudinii promovării altei cereri cu același obiect, instanța

de apel nu a dezlegat problema soluționării pe fond a întregului litigiu.

Consecința anulării

totale a sentinței și trimiterea cauzei pentru rejudecarea întregului proces nu

a avut în vedere eludarea importanței bunei-credințe a părților în dinamica și

succesiunea contractelor atacate, ci a avut ca temei strânsa legătură între

capetele de cerere vizând anularea contractelor de vânzare succesive.

Prin urmare, este

lipsită de relevanță în acest stadiu al procesului afirmația recurentei SC A.

SRL referitoare la lipsa probei relei-credințe a acestei părți la perfectarea

contractului autentificat în 5 martie 2009, deoarece argumentele instanței de

apel nu au urmărit evaluarea valabilității contractului din această direcție. De

altfel, instanța de apel nu a realizat o evaluare proprie a fondului pretenției

deduse judecății, ci a impus soluția de anulare integrală a sentinței primei

instanțe dată fiind strânsa legătură existentă între capetele de cerere ale

acțiunii.

Prin urmare, vor fi

respinse și criticile recurentei referitoare la ignorarea, prin decizia

criticată a instanței de apel, a principiului bunei credințe ca și cauză de

salvgardare a actului sinalagmatic succesiv sau ca fundament al excepției de la

principiul anulării actului subsecvent actului principal anulat.

Pentru același

rațiuni vor fi respinse și criticile recurentei referitoare la aprecierile

instanței de apel prin care s-a arătat că admiterea excepției inadmisibilității

primului capăt de cerere într-un stadiu avansat al procedurii a produs o

încălcare a garanțiilor statuate prin art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, deoarece acestea sunt considerente cu caracter

circumstanțial și nu reprezintă suportul dispozitivului deciziei atacate care,

așa cum s-a arătat, a avut ca fundament greșita soluționare a tardivității

cererii modificatoare de natură a implica o serie de consecințe.

De aceea, pentru

toate argumentele de fapt și de drept arătate, Înalta Curte de Casație și

Justiție va respinge recursul declarat de pârâta SC A. SRL împotriva deciziei

pronunțate în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 329A din 2

septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 februarie 2015.

Procesat de GGC - CL