ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4221/2014

Decizia nr. 4221/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Național al Audiovizualului și Societatea Română de Televiziune, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea Consiliului Național al Audiovizualului să dispună Societății Române de Televiziune publicarea dreptului la replică solicitat de reclamant și obligarea Consiliului Național al Audiovizualului și Societății Române de Televiziune la plata de daune materiale și de daune morale pentru prejudiciul cauzat reclamantului prin neobligarea și, respectiv, nepublicarea dreptului la replică, în sumă de 1 RON.

Prin sentința civilă nr. 2620 din 18 septembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național al Audiovizualului și Societatea Română de Televiziune, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 2620 din 18 septembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ.

În susținerea recursului formulat, reclamantul a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând, în esență, că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Referitor la motivul de nelegalitate a sentinței invocat de reclamant, privind aplicarea greșită a normelor de drept material, recurentul arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a art. 3 și art. 10 alin. (3) lit. e) și art. 41 și urm. din Legea audiovizualului nr. 504/2002, precum și art. 39, 40 și 49 și urm. din Codul audiovizualului - Decizia nr. 220/2011.

Arată recurentul că, pentru a pronunța hotărârea de respingere a acțiunii, instanța de fond a menționat că ceea ce trebuie verificat în cauza de față este dacă prin modul de prezentare a știrii se impunea sau nu acordarea dreptului la replică reclamantului.

Apreciază recurentul că abordarea problemei de către instanță pornește de la o premisă greșită care să justifice soluția pronunțată în cauză, aceasta reținând că este evident că în cadrul unei știri de durată redusă prezentarea punctului de vedere al reclamantului în integralitatea lui, astfel cum a fost solicitat, ar fi acoperit și probabil depășit durata întregii știri, ceea ce nu ar fi fost de natură să asigure îndeplinirea scopului jurnalistic.

Recurentul critică faptul că instanța a abordat problema ca fiind un pamflet, dar care, deși reține că „nu trebuie să aducă atingere unui drept subiectiv civil cum ar fi cel al demnității umane sau profesionale”, totuși în cauză această consecință s-a produs.

În acest sens, recurentul arată că este greșită susținerea instanței potrivit căreia „nu a fost încălcat dreptul reclamantului la demnitatea profesională sau umană”, atât timp cât „a fost adusă la cunoștința publicului și varianta medicului” și „nu s-a constatat de către un organ competent existența unei erori medicale”.

Recurentul citează pasaje din hotărârea recurată, arătând că motivarea instanței nu poate fi primită, având în vedere că situația concretă în cauză, părțile implicate și consecințele asupra acestora sunt aspecte care trebuie analizate în concret și cu atenție.

Apreciază recurentul că în cauză se impunea difuzarea dreptului la replică, astfel încât suntem în prezența unei fapte ilicite.

Rezultă că refuzul de acordare a dreptului la replică este nejustificat și, pe cale de consecință, sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale și obligării pârâtelor la plata daunelor morale pretinse (1 RON).

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluția instanței de fond a fost criticată de către recurent pentru că ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente și concludente, recurentul-reclamant reiterează sub o altă formă considerentele prezentate prin cererea de chemare în judecată, fără a dezvolta un raționament juridic pentru care apreciază că sentința recurată este neîntemeiată.

Astfel, recurentul-reclamant prezintă o teorie potrivit căreia, prin difuzarea materialului privind intervențiile chirurgicale efectuate de acesta, i-a fost afectată grav reputația publică, întrucât susținerile prin care s-a indus ideea că acestea ar fi fost greșite și că ar fi fost afectat auzul bolnavului sunt total inexacte, omițând însă că, în cadrul știrii difuzate de intimata-pârâtă Societatea Română de Televiziune, a avut posibilitatea de a-și exprima opinia cu privire la toate acuzațiile formulate.

Prin cererea formulată, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Național al Audiovizualului și Societatea Română de Televiziune, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea Consiliului Național al Audiovizualului să dispună Societății Române de Televiziune publicarea dreptului la replică solicitat de reclamant și obligarea Consiliului Național al Audiovizualului și Societății Române de Televiziune la plata de daune materiale și de daune morale pentru prejudiciul cauzat reclamantului prin neobligarea și, respectiv, nepublicarea dreptului la replică, în sumă de 1 RON.

Instanța de fond a analizat, în raport de materialul probator existent la dosar, dacă în cauza de față, prin modul de prezentare a știrii, se impunea sau nu acordarea dreptului la replică reclamantului.

Curtea a reținut în mod corect că pe parcursul știrii au fost difuzate atât punctul de vedere al persoanei în vârstă care a acuzat pierderea auzului, cât și cel al medicului care a realizat intervenția chirurgicală, respectiv reclamantul; de asemenea, în cadrul știrii a fost prezentată și opinia d-lui B., președintele Colegiului Medicilor din România, care a invocat în sprijinul reclamantului din prezenta cauză respectarea prezumției de nevinovăție, afirmând că „nu se poate vorbi despre o greșeală a unui medic decât după ce ancheta s-a terminat”.

A fost menționată afirmația reclamantului, în sensul că acesta i-a salvat viața pacientului, punându-i diagnosticul de polip, că nu a pierdut nici un decibel din auzul de la urechea stângă și că acordarea consimțământului a avut în vedere operația la ureche în mod generic, iar nu la urechea stângă sau la cea dreaptă.

Cercetând conținutul textului dorit de către reclamant a fi difuzat cu titlu de drept la replică, Curtea a constatat că toate ideile principale din acesta sunt conținute în chiar textul difuzat, dar într-o manieră restrânsă și succintă și cu un ușor caracter de pamflet, analizând în mod corect aceste două aspecte.

Înalta Curte constată ca fiind corectă aprecierea instanței de fond în sensul că în cadrul unei știri de durata redusă prezentarea punctului de vedere al reclamantului în integralitatea lui, astfel cum a fost solicitat, ar fi acoperit și probabil depășit durata întregii știri, ceea ce nu ar fi fost de natură să asigure îndeplinirea scopului jurnalistic.

Curtea a constatat că o știre, prin natura ei, are un caracter de pamflet, pentru a putea atrage atenția publicului, iar acest caracter este acceptat în măsura în care nu aduce atingere unui drept subiectiv civil, cum ar fi cel al demnității umane sau profesionale.

În mod corect a reținut curtea că atâta vreme cât în știrea prezentată a fost adusă la cunoștință varianta medicului, precum și faptul că atâta vreme cât nu s-a constatat de un organ competent existența unei erori medicale, acest lucru nu se poate imputa reclamantului, nefiind încălcat dreptul reclamantului la demnitatea profesională sau umană.

A mai reținut curtea, în mod corect, că știrea, deși cu un evident caracter pamfletar, nu a urmărit denigrarea reclamantului, ci prezentarea unei situații mai mult sau mai puțin ambigue, legată de nemulțumirea unui pacient, asupra caracterului îndreptățit sau neîndreptățit al acestei nemulțumiri fiind plasat un dubiu, care însă nu aduce atingere dreptului la apărare al reclamantului, deoarece acesta a fost consultat și opinia sa a fost prezentată, în esență, în cadrul știrii difuzate.

Potrivit prevederilor art. 50 din Decizia nr. 220/2011 p

rivind Codul de reglementare a conținutului audiovizual:

„(1) Dreptul la replică nu poate fi solicitat:

a) pentru opinii și judecăți de valoare exprimate sau pentru a emite opinii și judecăți de valoare;

b) în situația în care radiodifuzorii au respectat principiul audiatur et. altera pars;

c) în situația în care se solicită replica la replică;

d) în cazul în care radiodifuzorul răspunde acuzațiilor unei persoane, cu condiția să nu afecteze drepturile sau interesele legitime ale unui terț.

(2) Respectarea principiului audiatur et. altera pars presupune condiții nediscriminatorii de exprimare în cadrul aceluiași program.”

Înalta Curte constată, în acord cu instanța de fond, că având în vedere că în cadrul știrii au fost prezentate punctele de vedere aflate în opoziție, în speța de față sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (1) lit. b) sus citat, potrivit cărora dreptul la replică nu poate fi solicitat în situația în care radiodifuzorii au respectat principiul audiatur et. altera pars.

Alin. (2) al aceluiași articol arată ce înseamnă respectarea acestui principiu, respectiv asigurarea unor condiții nediscriminatorii de exprimare în cadrul aceluiași program, or reclamantul nu a fost limitat în dreptul său de a se apăra cu privire la acuzațiile ce i se aduceau.

Faptul că recurentul-reclamant și-ar fi dorit să prezinte un punct de vedere mult mai amplu, mai detaliat decât cel expus în cadrul știrii, nu este de natură a presupune că nu i-au fost acordate condiții nediscriminatorii de exprimare, ci aceste condiții trebuie analizate având în vedere natura programului audiovizual în care au fost aduse acuzații.

Or, în speța de față, fiind vorba despre o știre care are de regulă o durată de câteva minute, a fost respectat principiul audiatur et altera pars, iar recurentul-reclamant nu a dovedit care sunt faptele neadevărate prezentate de postul de televiziune TVR ce îi sunt imputate, la care nu a răspuns în cadrul materialului audiovizual prezentat și care ar putea conduce la o eventuală acordare a dreptului la replică, ci doar a apreciat că informațiile prezentate sunt inexacte.

În ceea ce privește argumentele reclamantului cu privire la depășirea termenului rezonabil în care trebuia să i se răspundă petițiilor, în mod corect a apreciat instanța de fond că nu poate reține o tergiversare din partea pârâtei Societatea Română de Televiziune, atâta vreme cât răspunsul a fost trimis la data de 21 noiembrie 2012, iar știrea fusese difuzată cu o săptămână mai devreme.

În ceea ce privește durata de soluționare de către pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului a cererii de acordare a dreptului la replică, Curtea a reținut în mod corect că soluționarea cu întârziere a acestei cereri nu poate duce la considerarea ca întemeiată a acestei solicitări, constatarea acestei întârzieri putând avea, eventual, importanță, sub aspectul capătului de cerere având ca obiect acordarea de daune.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la acordarea de daune materiale și de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin neobligarea și, respectiv, nepublicarea dreptului la replică, în sumă de 1 RON, Înalta Curte apreciază că în mod corect a reținut curtea de apel că se poate solicita acordarea de daune atunci când se constată fie nelegalitatea actului administrativ emis, fie vătămarea prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii sau de efectuare a unei operațiuni administrative, or, câtă vreme curtea a reținut că nu se impunea acordarea dreptului la replică, nu se poate reține nicio vătămare produsă reclamantului pentru emiterea răspunsului cu depășirea termenului legal.

Lipsind astfel caracterul nejustificat al refuzului de acordare a dreptului la replică, Curtea a constatat în mod corect că lipsește și fapta ilicită pentru a putea fi acordate daunele morale, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

În cauza dedusă judecății, Consiliul Național al Audiovizualului nu a fost în situația de a-i încălca recurentului-reclamant vreun drept civil subiectiv sau de a nu-i respecta dreptul ocrotit, astfel încât acesta să fie vătămat. Mai mult, vătămarea nu este niciodată prezumată, ci, trebuie dovedită, iar sarcina probei referitoare la elementele răspunderii civile în atare situație revine recurentului-reclamant care trebuia să facă dovada atât a prejudiciului, cât și a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și a vinovăției.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 496 alin. (1) din noul C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtă ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2620 din 18 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 07 noiembrie 2014.