ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 542/2016

Decizia nr.

542/2016

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Roșiori de Vede, sub nr. x/339/2013 din 28 octombrie 2013, reclamantele SC A. SRL Zimnicea și SC B. SA București au solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de îmbunătățiri Funciare obligarea acesteia la efectuarea lucrărilor de desecare în sectoarele „incinta Zimnicea Seaca aval” și „incinta Zimnicea Seaca amonte”, plata pagubelor pricinuite prin neefectuarea la timp a operațiunilor de desecare în incintele mai sus amintite, plata de daune moratorii pe fiecare zi de întârziere, egale cu dobânda legală calculată de la data la care pârâta este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligației, și anume a echivalentului pagubei produse prin neefectuarea la timp a operațiunilor de desecare.

În

drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 și urm. C. proc. civ. și dispozițiile O.U.G. nr. 82/2011.

La solicitarea instanței de judecată, reclamantele au precizat obiectul acțiunii, în sensul că solicită și plata sumei de 802.560 RON pentru SC A. SRL și 3.348.362,40 RON pentru SC B. SA, reprezentând contravaloare pagube înregistrate și plata de daune moratorii.

Prin sentința civilă nr. 493 din 04 aprilie 2014 Judecătoria Roșiori de Vede, a admis excepția necompetenței materiale invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Teleorman.

La tribunal, cauza a fost înregistrată la 05 mai 2014, iar la 21 mai 2014 reclamantele și-au precizat valoarea obiectului cererii și a prejudiciului aferent anului 2014 la 1.159.932 RON, prejudiciu creat SC A. SRL și 3.416.150,40 RON, prejudiciu creat SC B. SA.

Prin sentința civilă nr. 523 din 10 septembrie 2014, Tribunalul Teleorman a respins cererea principală și cererea precizatoare formulate de reclamantele SC A. SRL și SC B. SA, ca nefondate.

Împotriva încheierii de ședință din 18 iunie 2014 și sentinței civile nr. 523 din 10 septembrie 2014 a Tribunalului Teleorman, au formulat apel reclamantele SC A. SRL Zimnicea și SC B. SA București, solicitând anularea în tot a sentinței civile apelate, precum și a încheierii de ședință din 18 iunie 2014 și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Teleorman, iar în subsidiar schimbarea în tot a acestora și, reținând cauza spre rejudecare, admiterea acțiunii așa cum a fost precizată, cu restituirea cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel București, secția a Ill-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 360 din 02 iulie 2015 a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantele SC A. SRL Zimnicea și SC B. SA București.

Împotriva deciziei civile nr. 360 din 02 iulie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Ill-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs reclamantele SC A. SRL Zimnicea și SC B. SA București, dezvoltarea motivelor de casare fiind efectuată prin memoriul înregistrat la 05 august 2015 (data poștei) Ia Curtea de Apel București.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică adusă deciziei recurată este legată de aplicarea greșită a prevederilor art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 138/2004, precum și a prevederilor art. 8 alin. (1) lit. a) și e) din aceleași act normativ.

Interpretând aceste dispoziții legale, arată recurentele, instanța de apel adaugă o interdicție în ceea ce privește încheierea de contracte de desecare pe care legiuitorul nu a prevăzut-o. În legea sus evocată nu există o interdicție din partea beneficiarilor de a încheia astfel de contracte, fiind reglementate numai atribuțiile organizațiilor de îmbunătățiri funciare.

În

sprijinul acestei ipoteze, recurentele invocă și dispozițiile art. 65 alin. (1) din Legea nr. 138/2000 și dispozițiile art. 4 lit. i) din O.U.G. nr. 82/2011, din care rezultă posibilitatea oricărui beneficiar de a încheia contracte sezoniere cu Agenția și obligația acesteia de a presta servicii de îmbunătățiri funciare oricărei persoane fizice sau juridice.

Recurentele citează și dispozițiile anexei 1 la Legea nr. 138/2004 care definește înțelesul termenului beneficiar.

O altă critică adusă deciziei recurata este legată de încălcarea dispozițiilor art. 1169 și art. 10 C. civ., în sensul îngrădirii libertății de a contracta. Cu referire la conținutul acestor texte de lege, recurentele susțin că instanța de apel nu putea să îngrădească exercițiul dreptului civil de a încheia un contract, în condițiile în care legiuitorul nu a înțeles să limiteze acest exercițiu.

Recurentele susțin și încălcarea prevederilor art. 53 din Constituția României prin restrângerea dreptului de a contracta.

Prin cererea de recurs, recurentele au reluat și aspecte care țin de situația de fapt și de interpretarea probei cu expertiză efectuată de expertul tehnic în specialitate îmbunătățiri Funciare care nu vor fi prezentate în sinteză de către instanța de recurs.

Se invocă, de asemenea, teoria abuzului de drept, în condițiile în care intimata a condiționat încheierea convențiilor de plata unor debite care sunt în litigiu. Recurentele apreciază incidente și dispozițiile art. 15 teza a II-a din noul C. proc. civ. și art. 1353 din noul C. civ. Intimata și-a exercitat dreptul subiectiv civil prin nesocotirea scopului economic și social pentru care a fost recunoscut, cu nesocotirea legii și moralei, cu rea-credință și cu depășirea limitelor sale, în condițiile în care a condiționat încheierea de convenții pentru efectuarea unor operațiuni de desecare, de plata unor debite care aparțin unei alte persoane juridice.

Pentru antrenarea răspunderii civile este necesară întrunirea condițiilor generale, respectiv existența faptei ilicite, concretizată în exercitarea abuzivă a dreptului, prejudiciul, legătura de cauzalitate și vinovăția.

Jurisprudența a calificat abuzul de drept ca fiind o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, în structura căreia trebuie să coexiste cele două elemente, unul subiectiv - reaua credință și unul obiectiv - deturnarea dreptului de la finalitatea sa.

Conchizând, recurentele arată că intimata a săvârșit o faptă ilicită, constând în refuzul de încheiere a contractului de prestări servicii și condiționarea efectuării prestărilor de desecare de plata anticipată a unor sume de bani nedatorate.

O ultimă critică adusă deciziei recurată a vizat faptul că instanța de apel nu a analizat incidența în cauză a O.U.G. nr. 82/2011, deși acest act normativ a fost invocat la punctul trei din motivele de apel, aspect care a fost încadrat în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit acestuia, pârâta este obligată, în temeiul legii, să efectueze activități de îmbunătățiri funciare, inclusiv desecarea.

Pentru aceste considerente, recurentele solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurată, și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Procedura derulată în recurs a constat în întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a constatat că recursul este admisibil în principiu.

Intimata-pârâtă Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare la 29 octombrie 2015, a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 16 noiembrie 2015, recurentele-reclamante SC A. SRL și SC B. SA, au depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare.

Completul de filtru a apreciat recursul declarat admisibil în principiu și în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. a fixat termen de judecată acestuia.

Analizând recursul, Înalta Curte, reține următoarele:

Recurenta se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Sub un prim aspect, recurentele-reclamante critică decizia atacată din punct de vedere al aplicării greșite a dispozițiilor art. 6 alin. (1) lit. b), art. 7 alin. (1), art. 8 alin. (1) lit. a) și e, art. 9 și art. 10 din Legea nr. 138/2004.

Astfel cum în mod corect au reținut instanțele de fond, temeiul acțiunii de față este reprezentat de răspunderea civilă delictuală ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite. În opinia recurentelor, fapta ilicită constă în refuzul pârâtei de a încheia contract de prestări servicii cu reclamantele și condiționarea realizării lucrărilor de desecare de plata sumelor de bani restante, aferente unor contracte anterioare de exploatare. Această faptă ilicită a fost săvârșită cu vinovăție și a creat un prejudiciu în cuantumul solicitat prin acțiune și probat prin expertiza tehnică de specialitate administrată în cauză, susțin recurentele.

În

ceea ce privește cauza înregistrării prejudiciului, se constată că s-a reținut a fi excesul de umiditate, însă pentru a fi îndeplinite condițiile impuse de art. 1357 C. civ. privind atragerea răspunderii civile delictuale, este necesar să se demonstreze că această faptă ilicită este săvârșită de către pârâtă.

Este de observat că temeiul pretențiilor reclamantelor decurge din dispozițiile O.U.G. nr. 82/2011, privind unele măsuri de organizare a activității de îmbunătățiri funciare. Acest act normativ reglementează prestarea serviciilor de îmbunătățiri funciare către organizații, federații și alte persoane fizice și juridice pentru bunurile pe care le are în administrare și percepe tarife beneficiarilor sistemelor de desecare și drenaj.

Revenind la critica recurentelor privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) lit. b) și art. 8 alin. (1) lit. a) și e) din Legea nr. 138/2004, Înalta Curte observă că aceste dispoziții reglementează situația în care persoanele juridice optează pentru a constitui organizații în domeniul îmbunătățirilor funciare, situație în care aceasta este subiectul de drept care are abilitatea de a încheia contracte pentru realizarea lucrărilor de îmbunătățiri funciare.

Din interpretarea dispozițiilor evocate rezultă că potrivit legii, competența de a încheia contracte pentru realizarea lucrărilor/serviciilor de îmbunătățiri funciare revine organizației constituită pe teritoriul respectiv.

Situația de fapt stabilită de către instanțele devolutive a demonstrat că reclamantele au constituit astfel de organizații, care au încheiat contracte de exploatare a instalațiilor de desecare și îmbunătățiri funciare, însă pentru perioada în raport de care susțin înregistrarea prejudiciului aferent anilor 2013 și 2014, niciuna dintre cele două organizații nu a încheiat contracte cu pârâta, situație în care obligația legală de a încheia contracte de exploatare sau de realizare a unor de îmbunătățiri funciare direct cu acestea nu subzistă.

Este de observat că susținerile recurentelor privind presupusa interdicție instituită de instanța de apel, privind încheierea de contracte de desecare, precum și încălcarea libertății de a contracta, instituită de art. 1169 C.civ. nu poate fi reținută, întrucât contravine normelor legale aplicabile în speță.

Confuzia recurentelor poartă asupra confundării calității pe care acestea o pot avea în relația contractuală privitoare la încheierea unor contracte de lucrări sau servicii de îmbunătățiri funciare și dreptul de a încheia contracte.

Se observă din această perspectivă o reglementare incompletă în cadrul Legii nr. 138/2004. Astfel, coroborând definițiile legale cuprinse în Anexa 1 la lege cu reglementare propriu-zisă din actul normativ se reține că beneficiarii, astfel cum sunt definiți, sunt abilitați prin lege doar în ceea ce privește încheierea de contracte pentru livrarea de apă pentru irigații; legea nu menționează posibilitatea pentru beneficiari persoane fizice sau juridice ce dețin cu orice titlu un teren de a încheia direct contracte de desecare. O asemenea prevedere există doar în ceea ce privește organizația constituită conform art. 6 din lege, art. 8 stabilind că această organizație poate încheia contracte cu privire la ceea ce reprezintă activitatea de îmbunătățiri funciare (astfel cum este definitivă în anexa 1).

În

concluzie, critica recurentelor constituie o adăugare la lege, asimilând posibilitatea încheierii contractelor de livrare a apei pentru irigații cu existența unei asemenea posibilități și în ceea ce privește contractul de desecare. Or, instanțele au atribuția de a aplica legea, iar nu a o completa.

În

ceea ce privește trimiterea recurentelor la Legea fundamentală, respectiv la dispozițiile art. 53 din Constituția României, se constată ca aceste critici fac referire la restrângerea drepturilor de a contracta, aspect care nu are nici o legătură cu calitatea de contractant în relațiile contractuale deduse judecății.

În

ceea ce privește critica privind neanalizarea incidenței în cauză a O.U.G. nr. 82/2011 de către instanța de apel este de observat că și această critică este nefondată.

Astfel cum s-a arătat anterior este necontestat că temeiul pretențiilor reclamantelor este art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 82/2011, iar dispozițiile Legii nr. 138/2004 reglementează modul în care este organizată activitatea pârâtei. Instanța de apel a analizat criticile formulate prin cererea de apel, raportat la prevederile legale invocate de apelante, care au fost interpretate în mod sistematic cu cele ale Legii nr. 138/2004 și cele care reglementează răspunderea civilă delictuală, astfel încât critica nu subzistă.

Recurenta a susținut și săvârșirea unui abuz de drept de către pârâtă, în condițiile în care pârâta a condiționat încheierea convențiilor cerute de lege, de plata unor debite.

Abuzului de drept îi este consacrată o reglementare expresă prin art. 15 C. civ. („niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe”).

Încheierea contractelor necesare pentru prestarea serviciilor de desecare nu reprezintă un drept al pârâtei care a fost exercitat abuziv, ci reprezintă condiția pentru efectuarea lucrărilor pretinse de reclamante, în baza unui tarif stabilit prin convenție.

Pentru toate argumentele care preced, constatând că nu a avut loc o încălcare sau aplicare greșită a normelor de drept material, hotărârea recurată fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul declarat de reclamantele SC A. SRL Zimnicea și SC B. SA București, împotriva deciziei civile nr. 360 din 02 iulie 2015 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantele SC A. SRL Zimnicea și SC B. SA București, împotriva deciziei civile nr. 360 din 02 iulie 2015 a Curții de Apel București, secția a Ill-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2016.