ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2163/2015

Decizia nr. 2163/2015

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanta SC A. SRL a solicitat obligarea pârâților SC B. SA, SC C. SA și SC D. SRL la plata sumei de 68.000 euro - reprezentând contravaloarea autocamionului proprietatea sa, marca XX, care a fost distrus ca urmare a incendiului propagat de la autocamionul marca YY, aflat în posesia pârâtei SC D. SRL și în proprietatea pârâtei SC B. SA.

Prin sentința civilă nr. 111/PI din 2 mai 2012 pronunțată în Dosarul nr. x/30/2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL față de pârâtele SC B. SA și SC D. SRL; a obligat pârâtele SC B. SA și SC D. SRL să achite reclamantei echivalentul în RON la data plății a sumei de 54.710,4 euro, cu titlu de despăgubiri; a respins acțiunea față de SC C. SA Timișoara, obligând pârâtele SC B. SA și SC D. SRL la 6.925,52 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, atât depozițiile martorilor, cât și rapoartele de expertiză confirmă incendierea inițială a autoutilitarei YY, proprietatea pârâtei SC B. SA, aflată în folosința pârâtei SC D. SRL, focul fiind propagat la autoutilitara marca XX, aparținând reclamantei, prin radiere, datorită efectului termic și a exploziei rezervorului de carburant; s-a mai reținut că autoutilitara YY nu a putut fi expertizată la fața locului, deoarece a fost mutată într-o locație necunoscută.

Față de cele de mai sus, Tribunalul a concluzionat că vinovate de paguba produsă reclamantei - constând în valoarea autocamionului XX, potrivit din 15 septembrie 2008 existentă la dosar - sunt cele două pârâte.

S-a motivat că nu poate fi exonerată de la răspundere societatea finanțatoare, întrucât exonerarea de răspundere instituită de prevederile art. 18 din O.G. nr. 51/1997 vizează numai prejudiciile provocate terților prin folosirea bunului, fapta sau omisiunea locatarului/utilizatorului - ceea ce nu corespunde stării de fapt din litigiul pendinte.

În ceea ce o privește pe pârâta SC C. SA, s-a reținut că polița de asigurare obligatorie nu cuprinde și riscul asigurat al incendiului, iar în absența unei asigurări facultative CASCO, asigurătorul nu poate fi obligat la plata prejudiciului creat reclamantei prin distrugerea bunului.

Împotriva sentinței menționate a declarat apel în termen legal pârâta SC E. SA (fostă SC B. SA).

La data de 23 august 2012, pârâta apelantă a depus la dosarul cauzei note scrise, prin care a învederat instanței că, începând cu data de 19 iulie 2012 denumirea SC B. SA s-a modificat, devenind SC E. SA. În acest sens s-a depus la dosar copia certificatului de înregistrare eliberat de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București din care rezultă noua denumire a societății.

Prin decizia civilă nr. 206 din 7 noiembrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. x/30/2010, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat de pârâta SC E. SA (fostă SC B. SA) împotriva sentinței civile nr. 111/PI din 2 mai 2012, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a ll-a civilă, în Dosar nr. x/30/2010, în contradictoriu cu reclamanta intimată SC A. SRL și pârâtele intimate SC C. SA și SC D. SRL Dumbrăvița, reținând, în esență că prima instanță a interpretat corect, atât probatoriul administrat în cauză, cât și dispozițiile art. 18 din O.G. nr. 51/1997.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC E. SA, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului și respingerii acțiunii față de pârâta SC B. SA ca neîntemeiată.

Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia civilă nr. 1043 din 18 martie 2014, prin care a admis recursul pârâtei și a casat decizia Curții de Apel Timișoara, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de recurs a reținut că unul dintre motivele de apel invocate de societatea pârâtă îl constituie interpretarea eronată de către instanța de fond a prevederilor art. 18 din O.G. nr. 51/1997 - privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, din perspectiva stabilirii existenței sau nu a culpei locatorului/ finanțatorului față de terți pentru prejudiciile provocate prin folosința bunului, fapta sau omisiunea locatarului/utilizatorului.

Or, s-a arătat că, deși invocat, acest motiv nu a format obiectul analizei instanței de apel, care s-a mărginit numai să rețină extrem de lapidar, că instanța de fond a interpretat în mod corect evocatul articol, analizând însă în detaliu probele administrate.

Această critică, nefiind analizată de instanța de apel, nu poate forma „omisso medio” obiectul controlului de legalitate al instanței de recurs, împrejurare ce determină incidența în speță a cauzei de casare reglementată de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/30/2010*.

La data de 1 iulie 2014, pârâta SC E. S.A. a depus note scrise prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prematurității formulării acțiuni.

Examinând apelul declarat în cauză, în condițiile și în limitele instituite de prevederile art. 295 C. proc. civ., Curtea a constatat că acesta este fondat și se impune a fi admis, pentru următoarele considerente:

Astfel, în esență, reclamanta își întemeiază acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta SC E. SA, pe răspunderea civilă delictuală a proprietarului pentru prejudiciile cauzate de lucrurile aflate în paza sa [art. 1000 alin. (1) C. civ. 1864 - act normativ aplicabil raportului juridic dedus judecății].

Din această perspectivă, raportul juridic delictual ce stă la baza formulării acțiunii, se stabilește între reclamantă - în calitate de victimă și proprietarul bunului care a provocat prejudiciul suferit de aceasta, respectiv, pârâta SC E. SA.

În atare situație, în speță, analiza calității procesuale pasive a pârâtei SC E. SA implică examinarea elementelor răspunderii civile delictuale a proprietarului pentru fapta lucrului, incidența prevederilor art. 18 din O.G. nr. 51/1997 fiind subsumată unei atare analize.

În ceea ce privește condițiile de existență a răspunderii instituite de art. 1000 alin. (1) C. civ. 1864, astfel cum rezultă acestea, atât din economia reglementărilor normative menționate, cât și din jurisprudența și doctrina în materie, Curtea a constatat că cel puțin două dintre elementele răspunderii ridică serioase probleme în litigiul pendinte.

Primul dintre acestea, privește noțiunea de pază și de paznic al lucrului - la care se referă in terminis art. 1000 alin. (1) C. civ. 1864.

Sub acest aspect, s-a arătat că paza juridică aparține celui care are în fapt autoritatea, puterea de comandă, de direcție, asupra lucrului, chiar dacă acesta nu este adevăratul proprietar al lucrului.

Într-o astfel de situație se află și cel căruia i s-a transmis bunul printr-un contract de închiriere, împrumut de folosință etc, întrucât esențial este faptul că acest detentor dispune în mod independent de puterea de direcție, control și supraveghere în ceea ce privește folosința bunului.

Aplicând cele de mai sus la situația părților din speța dedusă judecății, Curtea conchide că, întrucât la data de 20 martie 2010, pârâta a transmis dreptul de folosință asupra vehiculul identificat către utilizatorul SC D. SRL - prin contractul de leasing financiar - aceasta nu mai deținea la data producerii incendiului calitatea de „paznic juridic al bunului”, o atare calitate fiind transferată utilizatorului.

Este adevărat că, în unele situații, acest criteriu nu este suficient pentru înlăturarea răspunderii proprietarului - și anume, în acele cazuri în care prejudiciul nu a fost cauzat prin ceea ce s-ar desemna, în mod generic „folosința improprie a bunului', ci datorită unui viciu intern, de structură, al acestuia - dar, după cum se va arăta, nu aceasta este situația în speță.

A doua condiție care, în opinia Curții, nu este îndeplinită în speță, este aceea ca paguba reclamată de păgubita SC A. SRL să se fi produs prin fapta lucrului.

Or, după rezultă din vastul probatoriu administrat în cauză, incendiul nu s-a produs nici datorită modului de folosire a lucrului și nici datorită vreunui viciu intern, structural, al acestuia, ci datorită faptului că o „mână criminală” a incendiat în mod voit autovehiculul proprietatea pârâtei SC B. SA. De altfel, Inspectoratul pentru Situații de Urgență Banat al Județului Timiș susține, prin adresa din 19 aprilie 2010, teza potrivit căreia incendiul nu s-ar fi propagat de la o autoutilitară la alta, ci a fost generat în interiorul cabinelor celor două autoutilitare, prin folosirea intenționată a sursei de aprindere - ceea ce înlătură însăși premizele antrenării răspunderii pentru fapta lucrului, câtă vreme nu se mai poate vorbi de o incendiere care să fi provenit de la celălalt vehicul.

Oricum ar fi, concluzia care se desprinde este aceea că avarierea autovehiculului reclamantei nu s-a produs datorită „faptei lucrului” aparținând pârâtei, ci datorită unei cauze externe, străină de orice viciu al lucrului, precum și de voința și controlul paznicului juridic al acestuia.

Față de cele de mai sus, Curtea a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii pentru lucruri - instituită de prevederile art. 1000 alin. (1) C. civ. 1864. În rest, dând eficiență principiului „tantum devolutum quantum apelatum” - consacrat de prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea Tribunalului Timiș va fi menținută.

În ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel - formulată de pârâta SC C. SA, aceasta a fost respinsă, întrucât apelul declarat de pârâta SC B. SA (SC E. SA) nu a vizat soluția pronunțată de instanța de fond față de asigurător, limitându-se exclusiv la acțiunea admisă împotriva sa.

Pentru aceste considerente, Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, prin decizia civilă nr. 607 din 17 septembrie 2014 a admis apelul declarat de pârâta SC B. SA - actualmente SC E. SA, în contradictoriu cu reclamanta SC A. SRL și intimatele-pârâte SC C. SA și SC D. SRL împotriva sentinței civile nr. 111/PI din 2 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. x/3072010; a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta SC B. SA (actualmente SC E. SA), menținând-o în rest; a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel - formulată de pârâta SC C. SA.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei instanței de apel, în sensul respingerii apelului pârâtei SC E. SA și menținerea sentinței primei instanțe.

Cererea de recurs a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În principal, se susține că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, în speță a dispozițiilor art. 1000 alin. (1) C. civ.

Astfel, condițiile reținute de către instanța de apel a nu fi îndeplinite - condiția privitoare la paznicul lucrului și fapta lucrului - nu se regăsesc printre cele patru condiții prevăzute pentru răspunderea civilă delictuală în cazul prejudiciilor cauzate de lucruri.

Deși instanța de apel, arată recurenta, face trimitere la vastul probatoriu administrat în cauză, își întemeiază soluția privind admiterea apelului, pe adresa I.S.U. Banat, care reprezintă o probă indirectă, bazată pe depoziția unui martor, fără a lua în considerare concluziile expertizei pirotehnice.

Recurenta arată că în mod greșit a reținut instanța de apel că pârâta SC B. SA nu deținea la data incendiului paza juridică a bunului, cu toate că aceasta avea calitatea de proprietar. În speță, nu interesează cine deținea la acea dată calitatea de utilizator. Calitatea de paznic juridic a fost recunoscută de pârâta SC E. SA prin întâmpinarea depusă la Curtea de Apel Timișoara la 7 noiembrie 2012.

În concluzie, recurenta reproșează instanței de apel că a reținut, în mod eronat, că paza juridică aparținea utilizatorului, în speță reclamanta, și nu proprietarului, în speță pârâta SC E. SA.

În ceea ce privește definirea noțiunii de paznic juridic, recurenta face trimitere la doctrina și jurisprudența în materie și conchide că pârâta SC E. SA deținea puterea de direcție, control și supraveghere, spre deosebire de utilizator, care deținea doar un drept de folosință asupra bunului.

Se mai afirmă că pârâta, la data incendiului era proprietara bunului, ceea ce îi conferă calitatea de paznic juridic.

O altă critică adusă deciziei recurată este legată de interpretarea dispozițiilor art. 18 din O.G. nr. 51/1997 care sunt incidente în cauză.

Dispozițiile sus evocate, reprezintă un caz de înlăturare a răspunderii finanțatorului, doar în situația în care paguba s-a produs printr-o acțiune culpabilă a utilizatorului.

În finalul cererii de recurs, recurenta face trimitere la probele administrate în cauză și anume rapoartele de expertiză, depozițiile de martori, plasele foto, procesul verbal de intervenție, care confirmă situația de fapt, astfel cum în mod corect a fost reținută de către instanța de fond, și care în plan juridic atestă îndeplinirea condițiilor cerute de art. 1000 alin. (1) C. proc. civ.

În combaterea cererii de recurs, intimata-pârâtă SC C. SA a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, respinsă la termenul de judecată din 22 octombrie 2015. În subsidiar, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, prealabil, va examina excepția invocată din oficiu privind lipsa capacității procesuale de folosință a intimatei-pârâte SC D. SRL și va reține următoarele:

Potrivit art. 1 din Legea nr. 31/1990 „Societățile comerciale cu sediul in România sunt persoane juridice române”. Aceasta înseamnă că după îndeplinirea formalităților de constituire, în condițiile legii, societatea comercială este „învestită” cu personalitate juridică care implică anumite consecințe juridice. Printre efectele personalității juridice, se înscrie și dreptul societății de a sta în justiție ca reclamantă sau pârâta. Acest drept subzistă până la data radierii societății din registrul comerțului, acesta fiind în realitate și momentul încetării existenței sale ca persoană juridică.

În speță, societatea pârâtă, ca orice persoană juridică, a avut capacitate juridică, a dobândit drepturi și obligații, a participat la circuitul civil, și-a exercitat drepturile săvârșind acte juridice și a dobândit dreptul de a sta în instanță, pentru a-și apăra interesele în calitate de pârâtă.

Aceste drepturi au subzistat până la momentul când societatea a fost radiată în urma închiderii procedurii insolvenței. Din acest moment, menționata societate, nu mai beneficiază de capacitatea de a avea și de a-și exercita drepturile și obligațiile, sau altfel spus nu mai subzistă ca subiect de drept și nici nu mai are îndreptățirea legală de a fi parte in proces, întrucât este lipsită de legitimatio ad causam.

Actele și lucrările dosarului relevă că în cadrul judecății în recurs, societatea debitoare SC D. SRL a fost radiată din evidența registrului comerțului, în condițiile reglementate prin dispozițiile art. 132 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, prin hotărârea nr. 1142 din 30 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. x/30/2012, împotriva acestei hotărâri nefiind formulată calea de atac, devenind astfel irevocabilă.

Înalta Curte reține că prin radierea societății debitoare, efectuată înaintea pronunțării deciziei de față, intimata-pârâtă SC D. SRL a încetat ca persoană juridică, încetând astfel și capacitatea sa procesuală de folosință, în sensul că respectiva societate nu mai poate avea drepturi și obligații juridice, nu mai deține organe de conducere, astfel încât nu poate avea calitatea de subiect al unei acțiuni în justiție.

Analiza existenței capacității procesuale de folosință, constând în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații pe plan procesual, reprezintă o condiție obligatorie pe care instanța trebuie să o analizeze la data soluționării prezentei cereri de recurs formulată de recurenta-reclamantă.

Așa fiind, Înalta Curte va admite excepția lipsei calității procesuale de folosință a pârâtei SC D. SRL, recursul declarat în contradictoriu cu această intimată, urmând a fi respins, ca fiind formulat împotriva unei persoane care a pierdut capacitatea procesuală de folosință.

Analizând recursul declarat de către reclamantă, în contradictoriu cu intimatele SC E. SA și SC C. SA, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte retine următoarele:

Prin acțiunea pendinte, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 alin. (1) C. proc. civ., reclamanta SC A. SRL a solicitat obligarea pârâților SC E. SA, SC C. SA și SC D. SRL la plata sumei de 68.000 euro - reprezentând contravaloarea autocamionului proprietatea sa, marca XX, care a fost distrus ca urmare a incendiului propagat de la autocamionul marca YY, aflat în posesia pârâtei SC D. SRL și în proprietatea pârâtei SC B. SA.

Acțiunea de față, în primul ciclu procesual a fost admisă în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, devenită SC E. SA și respinsă față de pârâta SC C. SA, soluție intrată în autoritatea lucrului judecat.

Potrivit îndrumărilor deciziei de casare, rejudecarea apelului pârâtei SC E. SA a vizat numai stabilirea existenței culpei locatorului/finanțatorului față de terți pentru prejudiciile provocate prin folosința bunului, fapta sau omisiunea locatarului/utilizatorului.

Din această perspectivă, instanța de apel a analizat raportul juridic delictual ce stă la baza formulării acțiunii, care s-a stabilit între reclamantă, în calitate de victimă și proprietarul bunului care a provocat prejudiciul suferit, respectiv pârâta SC E. SA.

Revenind la motivele de recurs invocate, Înalta Curte va lua în examinare critica de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care recurenta a invocat ambele teze ale acestui motiv, considerând că hotărârea a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1000 alin. (1) C. civ.

Dispoziția legală care a constituit temeiul acțiunii instituie o răspundere generală, pentru fapta oricărui lucru, care face parte din patrimoniul unei persoane.

Aplicarea dispozițiilor sus evocate la speța dedusă judecății, vizează stabilirea răspunderii civile delictuale a proprietarului pentru fapta lucrului.

Dispozițiile art. 1000 alin. (1) C. civ. dispun în sensul că răspunderea aparține celui care are paza juridică a lucrului și nu are efect asupra celui care deține paza materială a lucrului, decât în împrejurări speciale, când și acesta are o culpă proprie.

Este adevărat că responsabilitatea se îndreaptă, mai întâi, spre proprietarul lucrului, prezumat că are paza juridică, însă proba deplasării pazei juridice este totdeauna permisă.

Revenind la speța de față, folosința juridică a fost transmisă la data de 20 martie 2010 către utilizatorul SC D. SRL prin contractul de leasing financiar.

În consecință, folosința juridică este de o cu totul altă natură decât folosința materială, critica recurentei fiind nefondată, în raport de faptul că utilizatorul SC D. SRL deținea la data producerii incendiului, paza juridică a bunului.

Cu alte cuvinte, cel care exercită folosința de drept a acestuia este încărcat cu paza juridică a bunului.

Revenind la susținerile recurentei, se reține că este lipsit de relevanță în acest context cine era proprietarul bunului la data producerii incendiului, în situația în care s-a demonstrat deplasarea pazei juridice în sarcina altei persoane juridice.

Al doilea aspect care vizează abordarea dispozițiilor art. 1000 alin. (1) C. civ. este legat de posibilitatea exonerării de răspundere, care este posibilă prin invocarea unor cauze proprii acestui fel de responsabilitate.

Astfel, răspunderea civilă pentru fapta lucrului este circumscrisă unei răspunderi fără culpă.

Fără a depăși cadrul permis de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., care vizează posibilitatea pentru instanța de recurs să analizeze numai critici de nelegalitate, în cauza de față, din probele administrate în cauză, a reieșit că avarierea autovehiculului s-a produs datorită unei cauze externe, străină de orice viciu al lucrului, ceea ce exclude răspunderea instituită în temeiul art. 1000 alin. (1) C. civ.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate invocat de către recurentă, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este de observat că nu s-a explicitat clar în ce constă contradictorialitatea argumentelor instanței de apel, de natură să conducă la concluzia lipsei de fundament a raționamentului expus.

De asemenea, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu a fost argumentat de către recurentă cu referire la cauza juridică și interpretarea actului juridic dedus judecății, astfel încât, instanța de recurs nu poate efectua un control juridic din acest punct de vedere.

În consecință, față de cele ce preced, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția lipsei capacității procesuale de folosință a intimatei-pârâte SC D. SRL.

Respinge recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 607 din 17 septembrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC D. SRL ca fiind formulat împotriva unei persoane care a pierdut capacitatea procesuală de folosință.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva deciziei civile nr. 607 din 17 septembrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte SC E. SA și SC C. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2015.