ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1237/2015

Decizia nr. 1237/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 636 din 19 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta S.N.T.F.C. CFR CĂLĂTORI SA - SUCURSALA DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 6335 din 25 octombrie 2013, în contradictoriu cu intimata SC A. SA, schimbându-se sentința atacată, constatându-se prescris dreptul cu privire la pretențiile privind penalitățile calculate asupra facturilor nr. 1/2005 și nr. 2/2005, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, fiind obligată pârâta la plata sumei de 28.584,34 RON cu titlu de penalități de întârziere a plății garanției de bună execuție, precum și la pârâta la plata sumei de 8.432,97 RON cu titlu de penalități de întârziere a restituirii garanției de bună execuție.

Prin încheierea nr. 23 din 20 martie 2015 aceeași instanță admite cererea formulată de S.N.T.F.C. - CFR CĂLĂTORI SA - SUCURSALA REGIONALĂ TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI BUCUREȘTI și dispune îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul deciziei civile nr. 636 din 19 septembrie 2014 în sensul că alin. (5) al dispozitivului deciziei va avea următorul conținut: „Obligă pârâta la plata sumei de 28.584,34 RON cu titlu de penalități de întârziere a plății facturilor” în loc de „Obligă pârâta la plata sumei de 28.584,34 RON cu titlu de penalități de întârziere a plății garanției de bună execuție”, instanța constatând o eroare în dactilografierea deciziei.

Pentru a pronunța decizia atacată, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

La 17 decembrie 2008 a fost recepționată lucrarea, recepție la terminarea lucrării. Ulterior, la 25 martie 2009 comisia de recepție la terminarea lucrării s-a întrunit din nou, admițând recepția cu unele obiecțiuni.

La 22 septembrie 2009, sub nr. 142/506, nu a fost încheiat un act adițional, cum susține apelanta, ci doar un simplu act material, proces-verbal încheiat de tehnicienii care s-au întrunit pentru a face verificări cu privire la aspecte tehnice. Acest proces-verbal nu constituie un act adițional căci este semnat de persoane care nu au puterea de a reprezenta societatea și nici din conținut lui nu rezultă că reclamanta și-ar fi asumat vreo obligație ori că ar fi fost prorogat termenul de plată al facturilor enumerate în acest act material. Dimpotrivă, în concluziile menționate în document se arată că părțile se vor întruni pentru a-și regla conflictul cu privire la eșalonarea plăților celor 3 facturi menționate în documentul arătat, emise la 26 noiembrie 2008. Acestea sunt ultimele facturi. Din pretențiile menționate în cererea de chemare în judecată, confirmate și prin raportul de expertiză, ele nu sunt singurele facturi scadente și neachitate.

În limita acestei critici, Curtea a constatat că procesul-verbal arătat nu poate constitui act adițional și deci nu poate fi invocat, așa cum a făcut apelanta, ca excepție de neexecutare.

Mai mult, curtea a constatat că nici chiar apelanta nu a considerat procesul-verbal arătat ca fiind un temei al excepției de neexecutare căci ea a invocat excepția de neexecutare abia în apel, cu toate că excepțiile contractuale se invocă la primul termen de judecată în primă instanță.

Potrivit practicii judiciare, în lipsa unei reglementări exprese, excepția de neexecutare se invocă de creditorul care este gata să-și achite propria obligație la momentul la care debitorul care nu și-a executat propria obligație solicită plata datoriei de către cocontractantul său. Nu există nicio dovadă că reclamanta nu și-ar fi executat datoria principală, respectiv prestația serviciului său. În schimb, există dovezi că apelanta, beneficiara serviciului, nu și-a achitat datoria, plata prețului, executarea fiind făcută doar după momentul chemării în judecată cu toate că cele trei facturi nr. 3, nr. 4 și nr. 5 sunt emise la 26 noiembrie 2008 și altele, neachitate, au fost emise în 2005, 2006 și 2007. Deci apelanta nu poate să invoce această excepție căci ea nu întrunește condițiile arătate.

Ea este un debitor care nu și-a executat obligația de plată a lucrărilor de care a beneficiat, și care după ce a fost chemată în judecată invocă excepția de neexecutare pe care trebuia să o invoce atunci când i-a fost solicitată plata. Atunci putea să invoce, extrajudiciar, excepția de neexecutare dacă întrunea condițiile acesteia, respectiv, ea însăși era gata să-și achite datoria însă nu ar fi achitat-o pe considerentul că antreprenorul nu și-ar fi executat obligația. Excepția arătată nu este doar judiciară. Motivul pentru care nu a plătit datoria nu a fost întemeiat pe excepția de neexecutare a obligațiilor de cocontractant, ci alte motive, nerelevate, de exemplu lipsa banilor, altfel nu se explică de ce a achitat facturile după ce a fost chemată în judecată.

Curtea apreciază că existența unor vicii ale produselor sau ale serviciilor prestate, nu constituie o neexecutare a contractului, căci viciile sunt defecțiuni ale serviciului, adică al prestației principale, iar ele se reglează cu ocazia recepției lucrărilor și deci existența lor nu poate fi invocată ca excepție de neexecutare a contractului. Doar neexecutarea obligațiilor principale ar putea fi invocată ca excepție a neexecutării. Mai mult, apelanta dispunea și de o sumă ce ar fi putut fi utilizată pentru acoperirea prejudiciului rezultat din neexecutarea unor lucrări de reparații a defecțiunilor astfel că viciile arătate nu pot fi primite ca temei al excepției de neexecutare.

Se mai reține că textul art. 18 pct. 5 - 6 din contract nu conferă beneficiarului lucrării dreptul de a face plata lucrărilor după recepția finală, așa cum susține apelanta. Dimpotrivă, textul art. 18.5 precizează că plata facturii finale se face după verificarea și acceptarea lucrărilor, nu după recepția finală, cum susține apelanta. Funcția recepției finale este cu totul alta, în niciun caz de a fixa data la care se achită facturile de executare a lucrărilor. Pe de altă parte, facturile în litigiu nu sunt facturi finale, ci facturi pentru plata unora dintre lucrările executate.

În fine, afirmația din ultima frază a primei critici, potrivit căreia la data formulării cererii de chemare în judecată creanța reclamantei ar fi fost incertă, neexigibilă și nu ar fi fost lichidă este o simplă alegație, fără niciun argument astfel că nu poate fi verificată de curte.

Curtea constată că, în adevăr, tribunalul a reținut că regulile contractului sunt neclare cu privire la modul de calcul al penalităților, și că astfel stipulația privind plata unei cote de 0,15 % pe zile/săptămână de întârziere (art. 23.2) trebuie să fie interpretate în sensul cel mai puțin prejudiciabil pentru debitor, beneficiarul obligat la plata prețului (art. 983 C. civ. 1865 „când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui care se obligă”), adică penalitatea să se calculeze pe săptămână, nu pe zi întârziere.

Cu toate acestea suma ce reprezintă penalitățile a fost calculată pe zile întârziere, nu pe săptămână, cum hotărâse.

Astfel, potrivit raportului de expertiză întocmit de expert B., penalitățile de întârziere calculate pe săptămână însumează 31.210 RON pentru întârzierea plății prețului lucrărilor și 8.434 RON pentru întârzierea restituirii garanției, iar cele calculate pe zile însumează 195.874,72 RON pentru plata cu întârziere a prețului, iar pentru returnarea cu întârziere a garanției de bună execuție penalitățile se ridică la valoarea de 49.340,87 RON, total 245.215,59 RON.

Tribunalul a reținut cea din urmă sumă deși a precizat că va calcula penalitățile pe săptămână întârziere.

La 12 septembrie 2014, Curtea a repus cererea pe rol și a pus în discuția părților prescripția cererii pentru două facturi emise în urmă cu 7 ani în urmă față de data formulării cererii de chemare în judecată. Este vorba de facturile nr. 1 din 26 noiembrie 2005 și nr. 2 din 06 decembrie 2005. Reclamanta nu a dovedit întreruperea ori suspendarea curgerii termenului de prescripție. Curtea observă că ultima plată a acestor două facturi a fost făcută în 2006, astfel că până la momentul formulării cererii de chemare în judecată au trecut 6 ani de zile. Plata acestor facturi după chemarea în judecată nu repune în termen pe reclamantă.

În aceste condiții, Curtea a constatat prescris dreptul la acțiune pentru plata penalităților celor două facturi, respectiv suma de 2.625,66 RON, așa cum a fost calculată de expert.

Scăzând suma arătată din totalul de 31.210 RON rezultă că suma datorată de pârâta - apelantă cu titlu de penalități de întârziere a plății facturilor este 28.584,34 RON.

Împotriva acestei decizii formulează recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului și menținerea dispozițiilor sentinței nr. 6335 din 25 octombrie 2013 a Tribunalului București și obligarea pârâtei la plata sumei de 245.215,59 RON reprezentând penalități de întârziere și 9.029,5 RON cheltuieli de judecată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

În opinia recurentei este clar și evident că penalitățile de întârziere se referă la zi calendaristică și nu la calcularea unui procent de 0,15% pe săptămână.

Recurenta consideră că dispozițiile art. 983 C. civ. potrivit cărora „convenția se interpretează în favoarea celui care se obligă”, nu sunt aplicabile în prezenta cauză întrucât contractul, ca lege a părților, arată expres modul de calcul al penalităților de 0,15% pe zi/săptămână și nu de 0,15% pe săptămână cum reține curtea de apel.

Ultimul motiv de recurs vizează greșita soluționare a excepției prescripției, recurenta considerând că a fost întrerupt cursul prescripției astfel cum rezultă din procesele-verbale dintre părți.

Recurenta își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă intimat a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând actele dosarului,motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente.

Referitor la primul motiv de recurs pe care recurenta îl încadrează în motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că a fost respinsă excepția de neexecutare, acest motiv nu poate fi încadrat în dispozițiile legale arătate nefiind vorba despre acordarea mai mult decât s-a cerut ori de ceea ce nu s-a cerut, instanța de apel soluționând o excepție pe care de altfel a și respins-o reținând că doar neexecutarea obligațiilor principale ar puterea fi invocată ca excepție a neexecutării, nu și existența unor vicii ori defecțiuni ale lucrărilor efectuate.

Nici cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit neputând fi încadrat în ipoteza prevăzută de textul legal invocat.

Astfel, art. 304 pct. 8 C. proc. civ. face referire la schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului dedus judecății, ori în speță clauza cuprinsă în art. 18.2 din contractul părților nu are un asemenea înțeles lămurit și vădit neîndoielnic, dimpotrivă a ridicat probleme de interpretare diferite din partea părților, ceea ce s-a reflectat și în considerentele celor două hotărâri pronunțate de către instanțele inferioare.

Astfel expresia „cotă procentuală de 0,15% pe zi/săptămână de întârziere” reprezintă o clauză îndoielnică care a primit o interpretare din partea instanței de judecată în conformitate cu principiul prevăzut de art. 983 C. civ. de la 1864 potrivit căruia, când este îndoielnică, convenția se interpretează în favoarea celui care se obligă, în speță, penalitatea urmând să se calculeze pe săptămână și nu pe zi de întârziere.

Ca atare, fiind o clauză îndoielnică nu reprezintă un motiv de nelegalitate ce poate fi încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Singurul motiv de nelegalitate este ultimul invocat referitor la greșita soluționare a excepției prescripției extinctive, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deși nu a fost indicat ca atare în motivele de recurs.

Deși reprezintă un motiv de nelegalitate acesta însă nu poate fi reținut, fiind corectă susținerea instanței de apel în sensul că ultima plată a celor două facturi a fost făcută în anul 2006, acțiunea fiind introdusă la instanță abia în anul 2011 cu depășirea evidentă a termenului general de prescripție de 3 ani, în cauză neoperând întreruperea acestui curs întrucât plata a fost efectuată ulterior împlinirii termenului de prescripție.

Având în vedere cele reținute mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SA București împotriva deciziei civile nr. 636 din 19 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 06 mai 2015.