ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1013/2015

Decizia nr. 1013/2015

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 6791 din 20 decembrie 2011, în Dosarul nr. x/1285/2011 al Tribunalului Specializat Cluj, a fost respinsă excepția lipsei calității de reprezentant a persoanei care a angajat în justiție reclamanta, a lipsei calității procesuale active, a lipsei interesului reclamantei și excepția prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiate.

A fost admisă cererea formulată de către reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâții B. și C.

S-a constatat ca fiind nul contractul de cesiune de acțiuni încheiat între pârâți.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității cererii reconvenționale.

A fost respinsă cererea reconvențională, ca neîntemeiată.

Au fost obligați pârâții, în solidar, să plătească reclamantei suma de 8.042,57 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:

În primul rând, în ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant a celui care a pornit litigiul, în numele reclamantei, aceasta a fost respinsă, ca neîntemeiată. Acțiunea a fost pornită la solicitarea lui D., administratorul și totodată directorul reclamantei. Indiferent de istoricul hotărârilor pronunțate cu privire la anularea hotărârilor adoptate de către adunarea generală a societății reclamante, referitoare la numirea administratorilor societății, E. a avut această calitate și înainte și după pronunțarea acelor hotărâri. Pârâții nu au arătat cine anume ar fi avut calitatea de reprezentant al reclamantei la data angajării avocatului pentru a introduce prezenta acțiune, mulțumindu-se să învedereze faptul că hotărârea de numire a acestora a fost anulată de către instanțele judecătorești. Or, cum o societate nu poate rămâne fără reprezentant legal, anularea unei hotărâri de numire a acestuia, duce la restabilirea situației anterioare, conform căreia tot E. era administrator.

În ceea ce privește excepțiile lipsei calității procesuale active și a interesului în promovarea acțiunii, acestea au fost respinse, ca neîntemeiate, deoarece o societate are calitatea procesuală activă și interesul pentru a introduce acțiuni în constatarea ca fiind nul a unui contract de cesiune de părți sociale, chestiunea existenței unei evidențe exacte cu privire la acționarii săi, privind-o în mod direct. Totodată, societatea reclamantă are calitatea procesuală activă și interesul pentru a face orice demers este necesar în vederea respectării actelor sale constitutive și pentru a nu da posibilitate anumitor persoane ca, încălcând legea și aceste acte, să devină acționari în cadrul ei.

Excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost respinsă, ca neîntemeiată. Pe de o parte, acțiunea a fost formulată ca una în constatarea nulității absolute a acelui act, acțiune imprescriptibilă prin ea însăși, iar pe de altă parte, actul atacat nepurtând vreo dată, termenul de prescripție extinctivă nu poate începe să curgă decât de la data la care reclamanta a aflat de existența lui, pârâții nedovedind că această existență era cunoscută cu mai mult de trei ani de zile înainte de introducerea acțiunii.

Pe fondul cauzei, acțiunea a fost găsită întemeiată motivat de faptul că intenția pârâtei de vânzare a propriilor acțiuni deținute la reclamantă nu a fost notificată în prealabil societății, pentru ca toți acționarii interesați să ia cunoștință de acest lucru și să își poată exercita dreptul de preemțiune, societatea fiind una pe acțiuni, de tip închis. Contractul de cesiune de acțiuni încheiat între pârâți este unul sub semnătură privată și nici nu conține data la care a fost încheiat, prin urmare, actul este nul absolut, el intrând în conflict cu prevederile din actul constitutiv, acest ultim alineat limitând numărul de acțiuni pe care un singur asociat îl poate deține în cadrul societății reclamante, limită pe care pârâtul a depășit-o. Prevederile legale și statutare care privesc modul cum asociații pot dobândi și condițiile în care pot deține acțiuni la o societate odată nerespectate, nu pot fi sancționate decât cu nulitatea absolută, ele ținând de însăși existența și buna funcționare a societății, depășind limitele unor interese personale. În fine, așa cum s-a arătat, acel act intitulat de cesiune de părți sociale nu poartă data la care a fost încheiat, ceea ce face ca el practic să nu poată fi luat în considerare, neputându-se verifica dacă la momentul întocmirii lui au fost respectate prevederile legale stabilite de către lege în acest scop. Lipsa datei de pe o convenție civilă atrage ea singură nulitatea acelei convenții, data fiind unul dintre elementele esențiale ale unui contract ce trebuie în mod obligatoriu să fie menționat.

Referitor la cererea reconvențională, excepția inadmisibilității introducerii acesteia a fost respinsă, ca neîntemeiată reținându-se că pârâtul are posibilitatea să introducă o cerere reconvențională pentru constarea nulității absolute a unor prevederi statutare ale unei societăți în care este acționar, în condițiile în care acea societate invocă acele prevederi statutare în momentul în care îi contestă, chiar și parțial, calitatea de acționar.

Pe fond însă, cererea reconvențională a fost respinsă, ca neîntemeiată. Legea nu interzice ca o societate să limiteze numărul de acțiuni pe care îl pot deține acționarii individuali, tocmai pentru a nu da posibilitate unuia dintre aceștia să dețină controlul exclusiv asupra acesteia. La fel, o societate poate stabili în actul său constitutiv un drept de preemțiune în favoarea acționarilor existenți, la momentul intenției de vânzare de acțiuni de către unii dintre acționari. Reglementarea acestor chestiuni nu sunt interzise de lege; modul cum efectiv se realizează transpunerea în practică a acestora fiind însă o altă chestiune. Faptul că o parte dintre acționarii societății se folosesc de anumite prevederi legale sau statutare în interes propriu, deturnându-le de la scopul urmărit de lege, nu reprezintă un motiv pentru a putea considera că acele prevederi statutare ar avea o cauză ilicită și imorală. De asemenea, nici faptul că o parte dintre asociații societății, rude între ei sau nu, ajung la un interes comun asupra modului cum trebuie condusă societatea nu este un fapt ce trebuie sancționat. Dimpotrivă, o societate este condusă cu atât mai eficient cu cât acționarii se înțeleg între ei, reușind să constituie o majoritate care să își impună punctul de vedere. Voința asociaților minoritari trebuie să se supună voinței asociaților majoritari (și în mod evident nu invers) chiar dacă nu sunt de acord cu deciziile luate. Interesele asociaților minoritari sunt la rândul lor ocrotite, existând dispoziții legale în acest sens, cum este și aceea a posibilității de a ataca anumite decizii sau hotărâri luate de către organele de conducere ale societății, pe motive de nelegalitate. Oportunitatea adoptării unor hotărâri ține însă de voința majoritară, întrucât aceasta este prima interesată de modul cum este condusă societatea, acționarii fiind practic „proprietarii” acesteia, investind bani, timp și alte resurse pentru bunul mers al societății.

Întrucât au căzut în pretenții, în temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâții au fost obligați, în solidar, să plătească reclamantei cheltuielile de judecată dovedite ca fiind făcute, constând în sumele de 12 RON taxă de timbru, 3 RON timbru judiciar și 8.027,57 RON, onorariu avocațial.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul C., solicitând admiterea apelului și modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii în anulare formulate de către SC A. SA, precum și în sensul admiterii cererii reconvenționale formulate de către acesta, cu consecința constatării nulității absolute a dispozițiilor art. 8 alin. (3) și alin. (6) din actul constitutiv al societății reclamante, cu obligarea părții intimate la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 18 august 2014, intimata SC A. SA, a solicitat respingerea apelului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile nr. 6791/2011 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj.

Prin decizia nr. 359 din 18 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul declarat de apelantul C. împotriva sentinței civile nr. 6791 din 20 decembrie 2011, în Dosarul nr. x/1285/2011 al Tribunalului Specializat Cluj, care a fost schimbată în tot, în sensul că a fost respinsă acțiunea principală, formulată de SC A. SA, pentru anularea contractului de cesiune acțiuni încheiat între pârâții B. și C. A fost admisă excepția autorității de lucru judecat și respinsă pe această excepție acțiunea reconvențională formulată de către pârâtul C. Au fost compensate cheltuielile de judecată în fond. A fost obligată intimata SC A. SA Cluj-Napoca la plata cheltuielilor de judecată către apelant, în sumă de 1.302 RON, cheltuieli parțiale în apel.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut următoarele:

Curtea a avut în vedere și dezlegările în drept făcute de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 2441 din 26 iunie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/1285/2011, precum și cele date de aceeași instanță în decizia nr. 2489 din 20 iunie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/90/2011, întrucât problemele de drept examinate de aceste două instanțe sunt comune celor puse în discuție în speța de față, acestea fiind opozabile în cauza de față pe terenul procesual al puterii de lucru interpretat.

Cu referire la apelul declarat de pârât în ceea ce privește acțiunea principală, s-a reținut că, referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția lipsei de interes a acesteia, prima instanță a pronunțat o soluție greșită raportat la faptul că reclamanta a formulat o acțiune în anulare a unui contract de cesiune de acțiuni încheiat între pârâtul apelant C. și terțul B.

În acest context, aplicând principiile clasice ale dreptului civil incidente Codului civil de la 1864 incidente prin prisma art. 1 din C. com. de la 1887, instanța de apel a reținut că titularul acțiunii în anulare nu poate fi altă persoană decât părțile contractante sau succesorii în drepturi ai acestora. Privită din această perspectivă acțiunea în nulitate nu poate fi deci introdusă decât de părțile contractante, respectiv de pârâții de ordin 1 și 2, iar reclamanta în calitate de terț nu ar avea nicio calitate procesuală nefiind parte a contractului și pe cale de consecință nici nu ar putea exhiba vreun interes propriu, ca folos practic ce l-ar putea obține prin anularea convenției, de vreme ce prin premisă nu are niciun drept propriu izvorât din contract pe care să-l valorifice în proces.

În al doilea rând, contactul de cesiune de acțiuni din litigiu produce efecte juridice față de reclamantă prin prisma art. 98 din Legea nr. 31/1990 și a dispozițiilor statutare.

Așa cum a reținut însă Curtea de Apel Timișoara în decizia nr. 90 din 20 iunie 2013 menținută în tot de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, prin decizia nr. 2441 din 26 iunie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/1285/2011, nu este exclusă incidența sancțiunii nulității/anulabilității unor acte societare, având drept cauză încălcarea unor clauze ale actului constitutiv, dar cu observarea cadrului normativ existent făcându-se distincția după cum aceste norme juridice au caracter imperativ sau dispozitiv față de actul constitutiv. Curtea a achiesat acestei dezlegări deoarece decizia Curții de Apel Timișoara a fost menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia precitată, spețele fiind identice ca problematică de drept, cu motivarea că în mod legal instanțele de fond au reținut că, legal, nu numai reclamanta ca societate la care pârâții dețin acțiuni, dar și alte persoane care dețin acțiuni, erau îndreptățite să atace în justiție încălcarea dreptului de preemțiune al celorlalți acționari, reclamanta neputând opune în litigiu decât faptul neîndeplinirii formalităților de înscriere în registrul acționarilor a transferului de acțiuni realizat de către unii dintre acționarii săi, fără a putea, însă, să ceară constatarea nulității absolute sau anularea respectivului transfer de acțiuni.

Având în vedere această dezlegare care validează teza conform căreia, în speță nu se poate reține nulitatea absolută ori relativă, ci exclusiv inopozabilitatea efectelor contractului de cesiune în raport cu societatea pe acțiuni, Curtea a reținut că reclamanta nu poate justifica calitatea procesuală activă și nici interesul în cadrul promovării unei acțiuni în anulare a unui contract de cesiune de acțiuni.

Așa cum s-a statuat jurisprudențial, sancțiunea inopozabilității efectelor actului juridic nu se confundă cu sancțiunea anulării actului juridic deoarece cauzele, scopul și finalitatea celor două categorii de sancțiuni sunt diferite iar regimul lor juridic se materializează distinct.

Or, raportat la regimul juridic al nulității relative transpus în plan procesual, un terț față de contract, așa cum este și reclamanta, nu are dreptul de a formula o acțiune în anulare și pe cale de consecință nici interes procesual, indiferent pe ce temei legal sau pe ce justificare legală se fundamentează acțiunea. Prin urmare, nici teza dedusă din principiul bunei-credințe în ceea ce privește exercitarea drepturilor de către acționari nu ar putea fundamenta în fapt și în drept acțiunea în anulare a convenției de cesiune de acțiuni. Contractul de cesiune de acțiuni nu a fost sancționat de acționarii societății, prin premisă virtual lezați, astfel că această convenție este și rămâne valabilă între părțile contractante, societatea reclamantă, în absența vătămării vreunui drept sau interes legitim ce s-ar putea localiza și justifica doar dacă s-ar invoca vicii în ceea ce privește regularitatea operațiunilor de transfer de acțiuni efectuate în registrul de acțiuni al societății, nu are și nu poate avea exercițiul acțiunii în anulare a contractului de cesiune.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 296 din C. proc. civ. de la 1865 aplicabil în cauză prin prisma art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, a fost admis apelul declarat în cauză și ca o consecință în rejudecarea acțiunii principale aceasta a fost respinsă ca urmare a admiterii excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamantei și a lipsei de interes a acesteia în promovarea acțiunii în anularea contractului de cesiune încheiat între pârâții de ordin 1 și 2.

Având în vedere soluția dată în apel asupra acțiunii principale, Curtea nu a mai făcut analiza pe fondul cauzei a acțiunii în anulare.

Sub aspectul apelului declarat pe fondul cererii reconventionale, Curtea a avut în vedere că apărarea evocată de intimată prin întâmpinare cu privire la excepția autorității de lucru judecat, este fondată instanța reținând că obiectul acțiunii reconvenționale formulată de apelantul-pârât C. l-a vizat constatarea nulității absolute a dispozițiilor art. 8 alin. (3) și alin. (6) din Statutul societății A. SA Cluj-Napoca. O acțiune identică ca și obiect, cauză și părți a fost soluționată pe fond de Tribunalul Vâlcea prin sentința civilă nr. 2301 din 14 iunie 2012 pronunțată în Dosarul nr. x/90/2011 care a respins acțiunea.

Această soluție a fost menținută apoi prin decizia nr. 47/A-C din 20 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești decizie care la rândul ei a fost menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, prin decizia nr. 2489 din 20 iunie 2011, adoptată cu majoritate de voturi.

Excepția puterii lucrului judecat se poate ridica, de părți sau de judecător, chiar și înaintea instanței de recurs (art. 166 C. proc. civ. de la 1865) deci cu atât mai mult în fața instanței de apel.

Autoritatea sau puterea lucrului judecat este fundamentată ca regula de drept consacrată de adagiul roman res judicata pro veritate accipitur conform căreia se interzice să se formuleze o nouă cerere în justiție având ca obiect aceeași pretenție asupra căreia, anterior, un organ de jurisdicție s-a pronunțat definitiv și irevocabil.

Având în vedere că în speță sunt îndeplinite condițiile substanțiale și procesuale ale excepției puterii lucrului judecat, Curtea în temeiul art. 1200 raportat la art. 1201 din C. civ. de la 1864 cu aplicarea art. 166 din C. proc. civ. de la 1865, ca urmare a rejudecării acțiunii reconvenționale, a respins-o ca efect al admiterii excepției autorității de lucru judecat.

Având în vedere soluțiile date acțiunii principale și respectiv celei reconvenționale în rejudecarea dosarului primei instanțe, Curtea, în temeiul art. 274 raportat la art. 276 teza ultimă C. proc. civ. de la 1865 a făcut compensarea între părți a cheltuielilor de judecată generate de judecata în primă instanță.

Cât privește cheltuielile de judecată generate de soluționarea apelului, având în vedere că acesta a fost admis cu efecte parțiale pentru apelant, în temeiul art. 274 raportat la art. 277, Curtea a obligat pe intimata SC A. SA Cluj-Napoca la plata cheltuielilor de judecată către apelant, în sumă de 1.302 RON, cheltuieli parțiale în apel, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva deciziei civile nr. 359 din 18 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC A. SA solicitând în temeiul art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. admiterea recursului, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare, în subsidiar, modificarea în parte a hotărârii atacate în ceea ce privește acțiunea principală, în sensul admiterii, în principal, ca efect al admiterii excepției autorității de lucru judecat, iar, în subsidiar, prin constatarea incidenței unei nulități relative, societatea având calitate procesuală și interes.

În dezvoltarea criticilor se arată că instanța de apel este în eroare atunci când reține puterea de lucru judecat a deciziei nr. 2441 din 26 iunie 2014 și a deciziei nr. 2489 din 20 iunie 2013, ambele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, căci cele două decizii sunt contradictorii. În acest sens, se arată că instanța de apel a reținut puterea de lucru judecat a deciziei nr. 2489/2013 numai în ceea ce privește acțiunea reconvențională, ignorând puterea de lucru judecat a acesteia în ceea ce privește soluționarea acțiunii principale.

Instanța de apel, deși reține faptul că la soluționarea apelului va avea în vedere dezlegările în drept făcute de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 2489 din 20 iunie 2013 și că problemele de drept examinate sunt comune celor puse în discuție în speța de față, acestea fiind opozabile în cauza de față pe terenul procesual al puterii de lucru interpretat, cu toate acestea, nu își însușește dezlegarea în drept pronunțată pentru prima dată de către Curtea de Apel Pitești prin decizia nr. 47/A-C din 20 septembrie 2012, hotărâre menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 2489 din 20 iunie 2013, ci preia in integrum motivarea Curții de Apel Timișoara din decizia 90 din 20 iunie 2013.

Instanța de apel a reținut că, legal, nu numai reclamanta ca societate la care pârâții dețin acțiuni, dar și alte persoane care dețin acțiuni la aceasta erau îndreptățite să atace în justiție încălcarea dreptului de preemțiune al celorlalți acționari însă a concluzionat că reclamanta nu are calitate procesuală activă și nici interes în promovarea acțiunii în anularea contractului de cesiune.

Reclamanta a invocat excepția puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 47/A-C a Curții de Apel Pitești, menținută prin decizia nr. 2489 din 20 iunie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, în Dosarul nr. x/90/2011, în ceea ce privește acțiunea principală în privința următoarelor aspecte: existența unei nulități virtuale relative ce își are izvorul în neexercitarea cu bună-credință a drepturilor societare de către acționari, nulitate ce poate fi invocată și de societate, aceasta având un interes social direct întrucât lipsa notificării intenției de cesiune atrage nulitatea relativă a convenției.

În speța de față, acțiunile introductive de instanță ale reclamantei A. SA în contradictoriu cu C. ș.a., au același obiect și cauză: anularea contractelor de cesiune de acțiuni pentru nerespectarea clauzei statutare privind obligativitatea notificării anterioare a intenției de vânzare de acțiuni și a clauzei statutare ce se referă la limita de deținere.

În concluzie, prima hotărâre pronunțată, respectiv hotărârea nr. 47/AC/2012 a Curții de Apel Pitești, menținută prin decizia nr. 2489/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție tranșează cu caracter definitiv și irevocabil problema juridică conform căreia lipsa notificării intenției de cesiune atrage nulitatea relativă a convenției.

Recurenta arată că jurisprudența C.E.D.O. statuează, cu valoare de normă supra constituțională, imposibilitatea pronunțării în cauze identice a unor soluții contradictorii și diametral opuse.

Se mai susține de către recurentă că, în analiza acțiunii principale, instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecații, hotărârea fiind dată cu aplicarea greșită a legii. În acest sens se arată că în aplicarea corectă a regimului juridic relativ la modul de înstrăinare a acțiunilor se aplică regula specialia generalibus derogant, conform căreia prevederile art. 8 din Statut au caracter de normă specială în raport de dispozițiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, prin urmare, trebuie să se dea eficiență, în mod prioritar, normei statutare iar scopul instituirii prevederii statutare îl reprezintă drepturile și interesele atât ale acționarilor cât și ale societății.

Societatea, în calitate de emitent al titlurilor de valoare tranzacționale are interesul ca cesiunile dintre acționari să respecte dispozițiile actului constitutiv, chiar dacă societatea este penitus extranei în raport cu un contract de cesiune, obiectul acestuia constă în acțiuni emise de societate. Acțiunea este un titlu reprezentativ al contribuției asociatului, constituind o fracțiune a capitalului social, care conferă posesorului calitatea de acționar și, pe cale de consecință, o serie de drepturi asupra societății. Cum acțiunea este o valoare mobiliară ce dă titularului drepturi asupra societății emitente, este evident că aceasta din urmă justifică un interes legitim, născut și actual, personal și direct în stabilirea corectitudinii/legalității tranzacționării acțiunilor sale.

Obligația de notificare a intenției de înstrăinare a acțiunilor nu poate să aibă doar un scop pur informativ, și deci, să nu fie sancționată cu nulitatea, căci acest lucru ar însemna eludarea dispozițiilor legale (art. 969 C. civ., art. 98 din Legea nr. 31/1990, art. 8 din Statut, art. 970 C. civ., art. 136

1

din Legea nr. 31/1990). Notificarea are valoare de ofertă irevocabilă. Așadar, obligația de notificare are drept scop, în primul rând, a se da posibilitatea tuturor acționarilor de a face o ofertă de cumpărare, în condiții de transparență și concurență, asigurându-se în acest fel și realizarea interesului social de a se tranzacționa acțiunile la cea mai bună valoare posibilă. Procedura notificării trebuie să fie anterioară cesionarii și condiționează perfectarea acordului de voințe, astfel că aducerea la cunoștință/notificare ulterioară, cum este cazul celei efectuate de cesionarul în prezenta cauză, este lipsită de efecte juridice.

Având în vedere faptul că părțile contractante sunt acționari ai societății reclamante, ele sunt, în egală măsură, responsabile de respectarea prevederilor statutare, iar dobânditorul nu se poate prevala de necunoașterea acestora.

Interesul salvgardării prevederilor statutare este suficient pentru admiterea acțiunii, nefiind necesar, în plus, ca sancțiunea nulității să fie expres prevăzută în statut.

Actele constitutive ale societății comerciale, deși au natura convențională, au forța obligatorie între părți, potrivit art. 969 din C. civ. de la 1864, prin urmare, contractul întocmit între cedent și cesionar cu încălcarea obligațiilor ce le revin față de societate și față de ceilalți acționari, este lovit de nulitate.

Instanța de apel nu a analizat pe fond acțiunea principală având în vedere admiterea excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamantei și lipsa de interes a acesteia, reclamanta a susținut însă că teza dedusă din principiul bunei-credințe în ceea ce privește exercitarea de către acționari a drepturilor societare poate fundamenta în fapt și în drept o acțiune în anulare a convenției de cesiune de acțiuni prin prisma lipsei datei din contractul de cesiune de acțiuni încheiat de cedent și cesionar.

Acțiunea introductivă de instanță înregistrată la Tribunalul Specializat Cluj face referire în cuprinsul său la dispozițiile articolului 136

1

din Legea nr. 31/1990, respectiv exercitarea cu bună-credință a drepturilor de către acționari.

Art. 977 coroborat cu art. 970 alin. (1) C. civ. consacră criteriul bunei-credințe în interpretarea actelor juridice, a contractelor, respectiv a convențiilor civile, iar art. 136

1

din Legea nr. 31/1990, reafirmă un principiu deja existent în dreptul civil roman.

La executarea contractelor, buna-credință se manifestă în fidelitatea părților la executarea clauzelor contractuale (art. 970 C. civ.), precum și obligațiile de cooperare pe tot parcursul executării (art. 969, art. 977 și urm. C. civ.). Astfel, datorită lipsei datei din contractul de cesiune de acțiuni nu se cunoaște cât timp acționarul cedent și acționarul cesionar au ținut în clandestinitate perfectarea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni și totodată nu se cunoaște care variantă a statutului societății este legea aplicabilă contractului de cesiune.

Înalta Curte, analizând recursul prin prisma criticilor formulate, constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În susținerea cererii de recurs au fost indicate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 s-a susținut greșita reținere de către instanța de apel a autorității de lucru judecat, recurenta argumentând această critică prin invocarea caracterului contradictoriu al deciziilor nr. 2441 din 26 iunie 2014 și nr. 2489 din 20 iunie 2013, ambele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, și arătarea faptului că instanța de apel a reținut autoritatea de lucru judecat doar cu privire la cererea reconvențională nu și cu privire la acțiunea principală.

Instanța va respinge această critică, ca nefondată, având în vedere că autoritatea de lucru judecat invocată de recurentă privește două chestiuni diferite. Astfel, prin acțiunea principală s-a susținut nulitatea contractelor de cesiune, iar prin cererea reconvențională s-a solicitat anularea unor dispoziții din actul constitutiv al reclamantei. Se observă astfel că între cele două petite nu există contradictorialitate, ambele vizând scopuri diferite, iar nu aspecte ireconciliabile, după cum afirmă recurenta.

În aceste condiții, și față de faptul că acțiunea principală a fost respinsă pe excepția lipsei calității procesuale active, instanța a pronunțat o soluție a cărei aplicabilitate practică nu conduce la crearea unor raporturi juridice contradictorii între părți.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când, instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit ori vădit neîndoielnic al acestuia.

Din analiza cererii de recurs nu a rezultat ce act a interpretat greșit instanța de apel și dacă, prin această interpretare, a schimbat natura ori înțelesul lămurit ori vădit neîndoielnic al acestuia, având în vedere că sensul în care legiuitorul a prevăzut acest motiv de recurs a fost acela ca instanța de recurs să verifice respectarea și corecta aplicare, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 969 C. civ. potrivit cărora convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, text ce ar rămâne fără efecte dacă modificarea convenției părților ar fi la discreția judecătorului. Astfel, invocarea acestui motiv poate fi făcută dacă instanța încalcă dispozițiile art. 969 C. civ., și acest lucru s-ar întâmpla atunci când, după ce a constatat existența și înțelesul vădit neîndoielnic al clauzelor contractului, a modificat, sub pretextul interpretării, ceea ce constatase că formează convenția.

În realitate, recurenta invocă din perspectiva acestui motiv de recurs critici prin care se susține încălcarea unor prevederi de natură contractuală, motiv pentru care acestea vor fi analizate la secțiunea rezervată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Criticile întemeiate pe acest motiv de recurs vizează greșita interpretare a dispozițiilor statutare pe care recurenta le consideră ca având caracter special, deci derogatoriu de la dispozițiile legale, respectiv art. 98 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, recurenta reiterând apărările făcute în fața instanței de apel fără a combate considerentele pentru care instanța de apel a admis apelul declarat de pârât.

Înalta Curte, verificând considerentele pentru care instanța de apel a constatat că reclamanta nu are calitate procesuală activă și nici interes în promovarea acțiunii de anulare a contractelor de cesiune încheiate între acționari, observă că argumentele reținute de instanță pe acest aspect sunt corecte având în vedere că reclamanta nu are calitatea procesuală activă să solicite anularea unor acte în care nu este parte și nici interes întrucât nu are niciun drept propriu izvorât din contract pe care să-l valorifice în cadrului unui litigiu.

Instanța de apel a avut în vedere în mod corect că, încălcarea dispozițiilor statuare prin încheierea de acte de cesiune de acțiuni nu poate fi sancționată cu nulitatea, absolută sau relativă, singura sancțiune fiind inopozabilitatea actului în lipsa îndeplinirii formalităților de publicitate, respectiv declararea cesiunii făcută în registrul acționarilor.

Referitor la criticile prin care se arată că nu s-a intrat pe fondul cauzei, acestea sunt nefondate față de dispozițiile art. 137 C. proc. civ. în conformitate cu care admiterea excepțiilor (de fond în cauză), face de prisos cercetarea în fond a pricinii. Cum instanța a reținut ca fiind întemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes, în mod corect nu a mai intrat în judecarea de fond a pricinii.

Nici critica privind justificarea calității și interesului în promovarea acțiunii de anulare a contractelor de cesiune prin prisma bunei-credințe raportat la lipsa datei încheierii contractelor de cesiune, nu este fondată întrucât față de respingerea acțiunii pe excepție, analiza condițiilor de valabilitate a actelor de cesiune nu s-a mai făcut.

Față de cele reținute, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., constatând culpa procesuală, va obliga recurenta reclamanta SC A. SA la plata sumei de 1.860 RON cheltuieli de judecată către intimatul pârât C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva deciziei civile nr. 359 din 18 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta reclamanta SC A. SA la plata sumei de 1.860 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 01 aprilie 2015.