ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1061/2015

Decizia nr. 1061/2015

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 427 din 05 aprilie 2012 pronunțată în Dosar nr. x/85/2011 al Tribunalului Sibiu, secția a ll-a civilă, s-a respins excepția nulității absolute a convenției încheiate la 21 octombrie 2009, s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei SC B. SRL (fosta SC C. SRL), cu consecința obligării acesteia la plata sumei de 100.000 euro către reclamant, cu titlu de bonus de indemnizație și la plata dobânzii legale aferente începând cu data de 31 decembrie 2010 și până la achitarea efectivă, cu 16.726 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut în esență că, solicitarea reclamantului A. de obligare a pârâtei la plata sumei anterior menționate este fondată deoarece la data de 21 octombrie 2009 între părți s-a încheiat o convenție prin care pârâta s-a obligat să-i achite reclamantului suma de 100.000 euro pentru activitatea desfășurată în cadrul societății.

Convenția a fost semnată la sediul SC C. SRL, fiind aplicată ștampila societății pârâte în dreptul clauzei privind achitarea sumei din litigiu, de față, cu ocazia semnării convenției fiind D., care a semnat convenția atât în nume propriu cât și în calitate de reprezentant al SC E. AG, societate care la acea dată deținea 67 părți sociale din 100 în cadrul SC C. SRL. De asemenea, a fost prezent și celălalt asociat al pârâtei, F.

La data semnării convenției, D. avea calitatea de administrator al pârâtei și a fost mandatat de SC E. AG - asociatul majoritar al pârâtei - să facă toate demersurile pentru limitarea puterilor sau eliberarea reclamantului din funcția de administrator și modificarea actului constitutiv al SC C. SRL, astfel încât, retine tribunalul, convenția din 21 octombrie 2009 a fost încheiată în baza în baza acestui mandat de către D., fiind semnată la sediul societății pârâte și având aplicată ștampila acesteia.

La aceeași dată și cu aceeași ocazie, arată prima instanță s-a încheiat contractul de cesiune de părți sociale prin care reclamantul A. cesiona 25 de părți sociale pe care le deținea, reprezentând 25% din capitalul social al SC C. SRL, act pe care apare ștampila acestei societăți, cesionarului D. În baza acestei convenții au fost efectuate mențiunile corespunzătoare la Oficiul Registrului Comerțului Sibiu, fără a se contesta calitatea lui D. de reprezentant al SC C. SRL.

În aceste condiții, prima instanță a apreciat că părțile au încheiat la data de 21 octombrie 2009 o convenție validă, motiv pentru care excepția nulității absolute a acesteia, invocată de pârâtă a fost respinsă, iar acțiunea a fost admisă în conformitate cu art. 969 C. civ., în sensul obligării pârâtei la plata sumelor solicitate de reclamant.

Apelul declarat de pârâta SC B. SRL (fosta SC C. SRL) a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 75 din 26 septembrie 2012 a Curții de Apel Alba lulia, secția a ll-a civilă.

În argumentarea soluției pronunțate, instanța de apel a reținut că este nefondată critica referitoare la omisiunea tribunalului de a analiza convenția încheiată între părți la data de 21 octombrie 2009, în întregime, prin verificarea modului în care s-au îndeplinit celelalte obligații și nu doar a celei de la pct. 3, deoarece prima instanță s-a pronunțat în limitele învestirii sale, astfel încât executarea celorlalte obligații este lipsită de relevantă în cauză.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a fost corect soluționată în sensul respingerii acesteia, arată instanța de apel, însă nu pentru faptul că s-a aplicat ștampila societății pârâte în dreptul clauzei de la pct. 3, dovedită ca fiind efectuată pentru completarea olografă a scadenței obligației de plată -, ci pentru că în momentul semnării convenției, pe lângă reclamant, asociat ce deținea un număr de 25 părți sociale în cadrul societății pârâte, D., reprezentant al asociatului majoritar SC E. AG, era prezentă și asociata F. Chiar dacă această asociată nu a semnat convenția din litigiu, voința societății a fost exprimată prin acordul asociaților pârâtei care dețineau un număr de 92 de părți sociale din totalul celor 100, astfel încât s-a angajat obligația societății, voința asociaților exprimând în fapt voința persoanei juridice.

S-a mai reținut că această convenție s-a încheiat pentru aplicarea hotărârii AGA din 15 octombrie 2009 prin care s-a decis revocarea reclamantului din calitatea de administrator, prin procura acordată de asociatul majoritar SC E. AG, D. fiind mandatat să efectueze toate acțiunile juridice legate direct sau indirect de activitatea societății pârâte, inclusiv prin încheierea de contracte.

În consecință, instanța de apel a reținut că, convenția nu constituie o stipulație pentru altul, nefiind îndeplinite condițiile unei promisiuni pentru fapta altuia, ipoteză în care nu era necesară nici ratificarea ulterioară, deoarece pârâta nu avea calitatea de terț, ci de parte contractantă.

De asemenea s-a menționat că la data la care obligația de plată era scadentă, SC E. AG, reprezentată de D. era asociat unic al pârâtei, iar schimbarea ulterioară a structurii societății nu este de natură a înlătura obligațiile născute în sarcina sa, prin acte ale persoanelor care o reprezentau la momentul întocmirii lor.

Au fost înlăturate ca nefondate criticile privind nulitatea convenției prin invocarea unei cauze ilicite raportat la art. 966 C. civ., ca urmare a eludării legislației fiscale, precum și cele referitoare la rata solvabilității societății la momentul încheierii convenției, respectiv realizarea unui profit anual mai mic decât valoarea obligației apreciindu-se că nu pot fi interpretate ca justificând existența unei cauze ilicite de natură a afecta valabilitatea convenției.

Recursul declarat de pârâta SC B. SRL a fost admis prin decizia nr. 3078 din 8 octombrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/85/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, cu consecința casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

S-a reținut prin decizia de casare, nelegalitatea hotărârii din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în sensul existenței unei motivări contradictorii în privința debitorului obligației de plată a sumei de 100.000 euro solicitată de reclamant.

În egală măsură, raportat la existența unor argumente contradictorii și insuficienta cercetare a voinței reale a părților semnatare ale convenției, aspect ce trebuia elucidat în conformitate cu art. 977, art. 983 C. civ., s-a constatat imposibilitatea exercitării controlului judiciar derivată din soluționarea procesului fără cercetarea efectivă a fondului, motiv pentru care s-au aplicat dispozițiile art. 312 alin. (1), (3) și (5) raportat la art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

În rejudecare după casare prin decizia civilă nr. 172 din 16 aprilie 2014 Curtea de Apel Alba lulia, secția a ll-a civilă, a admis apelul pârâtei SC B. SRL, cu consecința schimbării în parte a sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamantului A., și obligării acestuia la plata sumei de 37.448,33 RON cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a arătat că prin decizia de casare s-a stabilit că, convenția din 21 octombrie 2009 este încheiată, potrivit preambulului, pe de o parte între D. în nume propriu și în calitate de reprezentant al SC E. AG și reclamantul A., astfel că potrivit îndrumărilor instanței de recurs, curtea de apel analizând caracterul juridic al convenției a constatat că aceasta nu poate reprezenta voința societății pârâte SC B. SRL, întrucât societatea nu și-a exprimat consimțământul în forma prevăzută de lege.

În conformitate cu art. 192 din Legea nr. 31/1990, organul deliberativ și decizional al societății comerciale este adunarea generală care decide numai prin hotărâri ale adunării generale, convocate în condițiile art. 195 din lege, iar prezența asociaților nu poate fi asimilată cu o adunare generală, fără îndeplinirea formalităților privind convocarea acesteia.

Prin urmare, raportat la structura societății la data încheierii convenției din litigiu asumarea unei obligații a societății pârâte numai prin acordul exprimat de D., administrator al acestei societăți și acționar majoritar la SC E. AG, nu produce efecte juridice în absența unui mandat expres al societății sau a unei hotărâri a adunării generale.

Prin hotărârea AGA din 15 octombrie 2009 a SC C. SRL s-a acordat administratorului D. un mandat special pentru limitarea puterilor sau eliberarea din funcție a reclamantului și efectuarea demersurilor necesare în acest scop.

În aceste condiții, arată instanța de apel, în considerarea caracterului comercial al mandatului încredințat administratorului, raportat la valoarea economică a obligației asumate și art. 8 din statutul societății, potrivit căruia adunarea generală aprobă situațiile financiare și stabilește bugetul de venituri și cheltuieli, rezultă că sunt incidente dispozițiile art. 70 din Legea nr. 31/1990.

Potrivit dispozițiilor legale menționate, actele de dispoziție asupra bunurilor unei societăți comerciale pot fi încheiate numai în temeiul puterilor conferite reprezentanților legali ai societății, prin lege, actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare ale societății. Obligația de plată a sumei de 100.000 euro, depășește jumătate din venitul net anual al societății, astfel încât poate fi asimilată unui act de dispoziție care vizează bugetul de cheltuieli al societății și care nu putea fi dispus decât prin hotărârea adunării generale.

Având în vedere că prin AGA din 15 octombrie 2009 s-a decis înlăturarea reclamantului din societate, măsură ce are caracterul unei sancțiuni, instanța de apel concluzionează făcând trimitere la regulile de interpretare ale contractelor, că contrar celor reținute de tribunal, mențiunea de la pct. 3 din convenția încheiată la 21 octombrie 2009 nu a fost aprobată prin hotărârea AGA din 15 octombrie 2009, deoarece cele două măsuri sunt contradictorii.

De asemenea, se reține că administratorul societății, D. a acționat cu depășirea mandatului dat de A.G.A., motiv pentru care obligația asumată în numele societății pârâte nu este opozabilă acesteia, obligația înserată la pct. 3 din convenție reprezentând o stipulație pentru altul, în cadrul căreia pârâta are calitate de terț și nu devine obligată prin această convenție.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul D. criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor recurentul invocă faptul că este eronată concluzia instanței de apel atât în privința structurii societății cât și a argumentelor potrivit cărora pârâta nu și-a exprimat consimțământul în forma cerută de lege pentru că hotărârea AGA din 15 octombrie 2009 trebuia corelată cu mandatul general acordat la 6 mai 2008 de SC E. AG prin care D. a fost împuternicit să facă toate demersurile pentru preluarea părților sociale ale SC C. SRL (în prezent SC B. SRL).

Ulterior, prin procura din 13 septembrie 2009 SC E. AG l-a mandatat pe D. să efectueze demersurile pentru modificarea clauzelor privind administrarea societății, motiv pentru care la 15 octombrie 2009 D. a fost împuternicit să propună completarea ordinii de zi cu punctul constând în limitarea puterilor sau eliberarea din funcție a reclamantului-recurent.

În aceste condiții, susține recurentul, convenția semnată la data de 21 octombrie 2009 a fost încheiată în aplicarea hotărârii A.G.A. din 15 octombrie 2009, conform declarației extrajudiciare date de D., astfel încât contrar celor reținute de instanța de apel, voința societății pârâte a fost valabil exprimată, fiind eronată concluzia potrivit căreia obligația înserată la pct. 3 reprezintă o stipulație pentru altul, în cadrul căreia pârâta are calitate de terț.

O altă critică vizează nelegalitatea deciziei în privința statuării conform căreia revocarea din funcția de administrator are natura unei sancțiuni, ipoteză în care este exclusă acordarea unei indemnizații, în condițiile în care nu sunt precizate argumentele și dovezile pe care s-a bazat această concluzie.

Prin întâmpinarea depusă, intimata SC B. SRL a solicitat respingerea recursului cu motivarea că prin decizia de casare s-a stabilit cu caracter obligatoriu, conform art. 315 C. proc. civ. că, în speță, convenția din 21 octombrie 2009 este încheiată și semnată de două persoane fizice, fiind întemeiată apărarea pârâtei că aplicarea ștampilei societății pârâte nu este suficientă pentru a concluziona că are calitatea de debitor al obligației din litigiu, fiind pertinentă și susținerea că revocarea mandatului nu este compatibilă cu acordarea unui bonus de indemnizație.

Analizând recursul prin prisma criticilor și apărărilor formulate, raportat la dispozițiile legale anterior menționate, Înalta Curte constată că este fondat.

Astfel, prealabil examinării criticilor se impune precizarea că prin decizia nr. 3078 din 8 octombrie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, a reținut existența unor argumente contradictorii și insuficienta cercetare a fondului raporturilor juridice deduse judecății, motiv pentru care admițând recursul pârâtei SC B. SRL s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia de casare s-a dispus în conformitate cu art. 315 alin. (3) C. proc. civ. analizarea cererilor și apărărilor părților, precum și administrarea probelor necesare pentru a se stabili voința reală a părților semnatare ale convenției.

În speță starea de fapt, și respectiv conținutul clauzei care a generat litigiul nu au fost lămurite, atât părțile cât și instanțele având puncte de vedere diferite în privința debitorului obligației a cărei executare s-a solicitat prin acțiunea formulată.

În rejudecare după casare, instanța de apel, fără a administra alte probe, a admis apelul pârâtei, cu consecința modificării sentinței în sensul respingerii acțiunii cu motivarea că prin decizia de casare s-a stabilit că, convenția din 21 octombrie 2009 este încheiată potrivit preambulului, pe de o parte între D. în nume propriu și în calitate de reprezentant al SC E. AG și reclamant pe de altă parte și analizând potrivit deciziei de casare, caracterul juridic al convenției, a constat că aceasta nu poate reprezenta voința societății pârâte întrucât aceasta nu și-a exprimat consimțământul în forma prevăzută de lege.

Astfel, în interpretarea clauzei care a generat litigiul instanța de apel s-a bazat pe dispozițiile art. 192 și art. 72 din Legea nr. 31/1990 referitoare la adunarea generală și respectiv mandatul administratorului, ale cărui limite sunt stabilite prin hotărârea A.G.A., reținând în considerarea obligației de plată a sumei de 100.000 euro, cuantum ce depășește jumătate din venitul anual al societății, că D. a făcut un act de dispoziție cu depășirea mandatului dat de A.G.A., ipoteză în care, obligația asumată în numele pârâtei nu poate fi opozabilă acesteia.

Contrar celor reținute de instanța de apel, prin decizia de casare nu s-a stabilit că această convenție este încheiată doar între cele două persoane fizice, ci după prezentarea conținutului convenției - în condițiile în care instanțele de fond nu au făcut referiri concrete la aceste aspecte esențiale - s-a concluzionat cu privire la clauza înserată la pct. 3, că este o clauză echivocă, stabilind în sarcina instanței de trimitere obligația de a clarifica voința reală a părților și necesitatea administrării tuturor probelor necesare în acest scop.

În consecință, pentru a stabili voința reală a părților era necesară luarea în considerare atât a elementelor sau factorilor intrinseci, cât și a celor extrinseci, adică împrejurări exterioare acordului părților, care ar putea folosi descoperirii voinței reale.

Instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 315 alin. (1) și art. 261 pct. 5 C. proc. civ., deoarece nu a prezentat argumentele de fapt și de drept în baza cărora a reținut că plata sumei de 100.000 euro, reprezintă un act de dispoziție, care trebuia aprobat prin Hotărâre A.G.A. și probele pe baza cărora a stabilit că această sumă depășește jumătate din venitul net anual al societății, venit care nu este indicat pentru a se putea verifica ponderea sumei în activitatea societății.

De asemenea, prin decizia recurată se arată că pârâta SC B. SRL nu și-a exprimat voința, în absența adoptării unei hotărâri A.G.A., iar pe de altă parte reține că D. a acționat cu depășirea mandatului dat de A.G.A., astfel încât obligația asumată de acesta în numele societății pârâte nu îi poate fi opozabilă acesteia, situație în care obligația înserată la pct. 3 din convenție este o stipulație pentru altul, în cadrul căreia pârâta are calitate de terț, fără a descrie modul în care a operat mecanismul acestei construcții juridice.

Aceste argumente, respectiv lipsa unei hotărâri A.G.A. a societății pârâte, adoptate în conformitate cu art. 192 din Legea nr. 31/1990, depășirea mandatului dat de A.G.A. numitului D. și evocarea stipulației pentru altul, nu pot coexista, cu consecința că nu se poate stabili dacă instanța de apel a considerat că societatea pârâtă nu și-a exprimat consimțământul pentru încheierea convenției având calitatea de terț ori că aceasta este parte contractantă, dar este exonerată de plată pentru că mandantul a acționat cu depășirea limitelor mandatului primit.

Deși, instanța de apel reține că prin hotărârea A.G.A. din 15 octombrie 2009 s-a decis înlăturarea reclamantului din societate, măsură ce are natura unei sancțiuni, nu prezintă și raționamentul pe baza cărui a ajuns la această concluzie, ci redând conținutul dispozițiilor legale care reglementează interpretarea contractelor, arată că nu-și însușește aprecierea tribunalului că mențiunea de la pct. 3 din convenție ar fi fost aprobată prin adunarea generală menționată.

În speță, raportat la dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. instanța de apel, în rejudecare trebuia să cerceteze fondul cauzei prin analizarea efectivă a cererilor și apărărilor părților, suplimentarea probațiunii și cercetarea efectivă a fondului cauzei fiind obligatorie pentru instanța de trimitere, conform dispozițiilor legale menționate, și respectiv ale deciziei de casare.

În aceste condiții, înalta Curte observă că prin decizia recurată, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., astfel încât în conformitate cu art. 312 alin. (1), (3), (5) C. proc. civ. va admite recursul reclamantului cu consecința casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 172/2014 din 16 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia, secția a ll-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 aprilie 2015.