ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 477/2016

Decizia nr. 477/2016

Asupra cauzei de față constată următoarele;

Prin cererea înregistrată la data de 06 decembrie 2013 la Tribunalul București,

reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Primăria com. Plătărești, B. și a solicitat să fie obligați pârâții la plata de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 38.900 mp ce a aparținut tatălui său și care a fost dat de către Primăria com. Plătărești pârâtului B., inclusiv lipsa de folosință și daune interese.

Reclamantul a evalual totalul despăgubirilor solicitate la 1.148,515 lei, din care 525.394 lei despăgubiri pentru (eren. 23.121 lei despăgubiri pentru lipsa de folosință și daune interese în cuantum de 600.000 lei.

Prin sentința civilă nr. 887 din 16 iunie 2014 a Tribunalului București,

secția a lll-a civilă, a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A. pentru iipsa calității procesuale active, reținându-se, în esență, că pentru a putea solicita despăgubiri pentru terenul despre care reclamantul afirmă că s-ar fi aflat în posesia autorului său și pentru care s-or fi emis titlu de proprietate pe numele pârâtului B. în mod neiegaî, reclamantul trebuia să tacă dovada că a depus cerere în baza Legii nr. 18/1991 sau că a fost împiedicat să o facă. Pentru că nu a reușit să depună dovezi în acest sens, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și a respins acțiunea pe calea acestei excepții.

Împotriva acestei sentințe, ia data de 05 august 2014, a declarat apei reclamantul A.

3

. Hotărârile pronunțate de instanța de apel

Prin Decizia civilă nr. 100/A din 26 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția III-a civilă si pentru cauze cu minori și de familie,

a admis apelul declarat de reclamantul A., a anulat sentința apelată și, evocând fondul, a dispus următoarele: A respins acțiunea ca nefondată, în ceea ce privește cererea având ca obiect obligarea paratei la plata daunelor interese și la plata lipsei de folosință pentru perioada 06 decembrie 2010-06 decembrie 2013. A admis excepția prescripției dreptului material ia acțiune în ceea ce privește pretențiile având ca obiect lipsa de folosință a terenului pentru perioada 1991-05 decembrie 2010 și contravaloare teren, și pe cate de consecință, a respins cererea cu acest obiect, ca prescrisă. A respins excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B.

Ulterior, la data de 12 martie 2015, pârâtul B. a formulat cerere de completare a Deciziei civile nr. 100/A din 26 februarie 2015 a Curții de Apel București. în sensul de a se dispune obligarea reclamantului A. la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel de către pârâtul B.

Prin Decizia civilă nr. 138/A din 26 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civila și pentru cauze cu minori și de familie,

a fost dispusă completarea Deciziei civile nr. 100/A din 26 februarie 2015 pronunțată de aceeași instanță, în sensul că a fost obligat apelantul-reclamant A. la plata către intimatul-pârât B. a sumei de 1.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, cu aplicarea art, 451 alin. (2) C. proc. civ. 3.

Cererile de recurs.

Împotriva Deciziei civile nr. 100/A din 26 februarie 2015 a Curții de Apel București,

secția III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamantul A. a declarat recurs, iar. împotriva Deciziei civile nr. 138/A din 26 martie 2015 a aceleiași instanțe au formulat recurs atât reclamantul A., cât și pârâtul B.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate împotriva Deciziei nr. 100/A din 26 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția Ill-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamantul A. a dezvoltat pe larg situația de fapt și interpretarea dată de instanța de apel înscrisurilor din dosar, reluând succesiunea și conținutul adreselor și cererilor din dosar.

Consideră că instanța de apel a aplicat greșit legea atunci când a apreciat obiectul cererii de chemare în judecată ca fiind acțiune în răspundere civilă delictuală, și nu revendicare, temeiurile de drept pe care le-a invocat fiind cete referitoare la revendicare.

Pe cale de consecință, se susține că acțiunea este imprescriptibilă, nefiind aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958.

Pe de altă parte, se apreciază data începerii prescripției ca fiind cea din 10 iulie 2014, moment când reclamantul a luat cunoștință de procesul-verbal din 10 iulie 2014 emis de Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară-Oficiul Național de Cadastru și Publicitate Imobiliară Călărași în care se făcea referire la titlul de proprietate.

Solicită admiterea recursului, anularea deciziei recuraie și, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, așa cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate împotriva Deciziei nr. 138/A din 26 martie 2015 a Curții de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamantul A. consideră decizia recurată ca fiind „falsă și lovită de nulitate", iar, în continuare reia situația de fapt și interpretarea dată de instanța de apel înscrisurilor din dosar pe fondul cauzei, preluând conținutul cererilor și adreselor din dosar.

Solicită admiterea recursului, anularea deciziei recurate și, pe fond. admiterea cererii de chemare în judecată, așa cum a fost formulată.

Prin cererea de recurs declarată împotriva Deciziei nr. 138/A din 26 martie 2015 a Curții de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

pârâtul B. consideră decizia recurată ca fiind greșită în privința reducerii onorariului de avocat, arătând că activitatea avocatului nu se limitează numai la prezentarea a două termene de judecată, întrucât, pe lângă activitățile propriu-zise de analiză a cauzei, documentare și de creație (formulare întâmpinare și apărări, cereri, note), munca apărătorului a inclus și prestarea unor servicii/activități conexe precum consultații, procesare documente, deplasări repetate ia instanță, convorbiri telefonice ele.

O altă critică privește și reținerea greșită a complexității reduse a cauzei, precizând u-se că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată cu mai multe capete de cerere, față de numărul părților și ai problemelor de drept ridicate, rezultă un nivel crescut de complexitate a cauzei.

De asemenea, se susține că valoarea obiectului litigiului reprezintă un criteriu de stabilire atât a complexității cauzei, cât și de stabilire a onorariului de avocat, sens în care arată că onorariul în cuantum de 3.000 lei, este la jumătate, raportat ia taxa judiciară de timbru la care a fost obligai reclamantul de 7.454,08 lei. Procedura derulată în recurs

investită cu soluționarea cererilor de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția i civilă, a procedat la comunicarea acestora.

Totodată, prin rezoluția din 5 mai 2015 i s-a comunicat recurentul uî-recîamant A. faptul că este obligat să depună la dosar dovada de achitare a taxei judiciare de timbru aferente soluționării recursului, în cuantum de 4.287,30 iei.

Recurentui-redamant a formulat cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru stabilită prin rezoluția din 5 mai 2015, iar, prin încheierea din 16 iunie 2015 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă - completul nr. CC 9, în condițiile prevăzute de art 39 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013. cererea de reexaminare a fost admisă și s-a constatat că taxa judiciară de timbru datorată de reclamant, pentru recurs, este în cuantum de 2.168,65 lei.

Totodată, recurentul-reclamant a solicitat acordarea ajutorului publică judiciară sub

forma scutirii, reducerii sau eșalonării taxei judiciare de timbru,

iar, prin încheierea din 25

septembrie 2015, cererea a fost admisă, în sensul că s-a dispus eșalonarea în 24 de rate lunare

a plății taxei judiciare de timbru pentru recurs în sumă de 2.168,65 lei, respectiv câte 90.36 lei lunar.

Prin întâmpinarea depusă, reclamantul A. a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtul B., motivat de faptul că cheltuielile de judecată nu pol fi acordate decât odată cu soluționarea definitivă a cauzei.

La data de 2 noiembrie 2015, au fost întocmite rapoartele asupra admisibilității în principiu a recursurilor, prin care s-au constatat că recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 138/A din 26 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie nu pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 100/A din 26 februarie 2015 a Curții de Apel București îndeplinește condițiile de formă și este admisibil în principiu, însă, pe fond, apare ca vădit nefondal, dată fiind jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în cauze similare.

Completul de filtru C7. la data de 14 decembrie 2015, constatând că rapoartele întrunesc condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestora părților cauzei, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.; dovezile de comunicare ale rapoartelor asupra admisibilității în principiu se regăsesc la filele (67-376 dosar, însă doar recurentul-reclamant A. a depus puncte de vedere la toate cele trei rapoarte întocmite, solicitând admiterea recursurilor sale și respingerea recursului declarat de pârâtul B.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ. s-a fixat termen pentru soluționarea căii de atac la data de 22 ianuarie 2016, în procedura filtrului, fără citarea părților.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2016 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 100/A din 26 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și a fost fixat termen de judecată la data de 26 februarie 2016, în ședință publică, pentru soluționarea pe fond a acestui recurs, cu citarea părților. A fost reținută excepția nulității recursurilor formulate de reclamantul A. și de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 138/A din 26 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și a fost prorogată pronunțarea asupra acestei excepții până la soluționarea recursului formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 100/A din 26 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă șl pentru cauze cu minori și de familie.

.

6.1. în ceea ce privește recursurile declarate de reclamantul de reclamantul A. și de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 138/A din 26 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în raport de dispozițiile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte, în complet de filtru, la termenul acordat din data de 22 ianuarie 2016, a rămas în pronunțare asupra excepției nulității recursurilor, reținută prin rapoartele asupra admisibilității și pe care urmează să o admită pentru următoarele considerente:

Din memoriul de recurs al reclamantului nu reies critici care să poată fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci numai susțineri referitoare la fondul pricinii și mențiunea că decizia recurată este „falsă și lovită de nulitate absolută", în timp ce aspectele dezvoltate prin cererea de recurs formulată de pârâtul B. reprezintă aspecte de netemeinicie, iar nu chestiuni de nelegalitate, fâeându-se referire la faptul câ activitatea avocatului nu s-a limitat numai la prezentarea a două termene de judecată, înimcâl, pe lângă activitățile propriu-zise de analiză a cauzei, documentare și de creație (formulare întâmpinare și apărări, cereri, note), munca apărătorului a inclus și prestarea unor servicii/activități conexe precum consultații, procesare documente, deplasări repetate la instanță, convorbiri telefonice etc, precum și la reținerea greșită a complexității reduse a cauzei.

Astfel, conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se motivează prin însăși cererea de recurs, iar motivele de recurs sunt cele prevăzute expres și limitativ în art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Art. 489 alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivai. în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care se referă la motivele de ordine publică, iar în alin. (2) al aceluiași articol se stabilește că aceeași sancțiune se aplică și în situația In care critîctle dezvoltate nu sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, astfel că, instanța de recurs nu poate examina decă criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 C. proc. civ.

Or, în speță, pe lângă că faptul că recurentui-reciamant nu a indicat, formal, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. pe care și-a întemeiat recursul, criticile din memoriul de recurs nu pot fi încadrate, m condițiile art. 489 alin. (2) și (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art, 488 din același cod.

Totodată, criticile invocate de recurentul-pârât vizând proporțional iîatea onorariului avocațial cu valoarea ori complexitatea cauzei și cu munca prestată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată ia aprecierea instanței în fața căruia se solicită acordarea acestor cheltuieli, astfel încât onorariul să reflecte valoarea muncii depuse de apărător pe parcursul soluționării fazei procesuale pentru care este cerut, iar nu o chestiune de neiegatrtate, criticile astfel formulase neputând fi susceptibile de încadrare în prevederile art. 488 C. proc. civ.

Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. ori a unor critici susceptibile de o astfel de încadrare juridică.

Prin urmare, având în vedere că atât recursul reclamantului declarat împotriva Deciziei civile nr. 138/A din 26 martie 2015, cât și cel ai pârâtului formulat împotriva aceleiași hotărâri nu cuprind critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. în aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nule recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 138/A din 26 martie 2015 a Curții de Apei București, secția a Ill-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

6.2. În ceea ce privește recursul declarai de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 100/A din 26 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, examinând hotărârea atacată în limitele criticilor invocate și având în vedere raportul asupra admisibilității în principiu, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează;

În primul rând, într-o proporție considerabilă, recursul promovat de reclamantul A. ridică o problemă de încadrare în motivele legale de recurs îngăduite limitativ la pct. 1-8 ale art. 488 C. proc. civ. întrucât, criticile invocate (cu câteva excepții, reținute prin raportul asupra admisibilității recursului) nu se circumscriu acestor temeiuri legale și nici nu pot ii circumscrise altora dintre cele regăsite în cuprinsul acestui text legal (art. 488 C. proc. civ.), din oficiu, de către instanță, în aplicarea dispozițiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Recursul supus analizei mai prezintă particularitatea că în concluziile orale asupra fondului, reprezentanta recurentului-reclamant, sub temeiul legal prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., deja reținut prin raport față de cele indicate în memoriul scris, a adăugat critici noi (în sensul că, indiferent de faptul că reclamantul a fost reprezentat de un mandatar fără studii juridice, instanța de apel trebuia să solicite lămuriri reclamantului pentru a nu exista contradicții referitoare la obiectul cererii), neregăsite în acest document primar de declarare și motivare a căii de atac a recursului.

Justificarea oferită pentru această conduită procesuală a recurentul ui-reclamant. în sensul că memoriul scris ar fi fost redactat de un mandatar fără studii și pregătire juridice, deși poate explica diferența între susținerile orale și cele scrise ale aceleiași părți (neîngăduite însă de rigorile procedurale ale recursului), nu este în măsură, însă, să atragă legala învestire a instanței cu acele critici neinvocale în termenul legal de recurs, singurele care răspund acestei exigențe legale fiind cele regăsite în documentul scris.

Astfel, prima critică invocată de recurentul-reclamant se referă ia calificarea greșită a cererii de chemare în judecată ca fiind acțiune în răspundere civilă delictuală, în Ioc de acțiune în revendicare.

Pentru acest motiv se invocă încălcarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ.

Având în vedere că se invocă încălcarea unei reguli de procedură, motivul se circumscrie, formal, dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că susținerea scrisă, identificată ca fiind invocată de parte sub temeiul legal al art. 488 pct. 5 C. proc. civ., nu se Încadrează în această dispoziție legală, care se referă la încălcarea unor reguli de procedură în cursul procedurii derulate în fața instanței anterioare finalizate prin pronunțarea hotărârii recurate.

Doctrina juridică, îndeosebi cu referire la prevederile art. 22 C. proc. civ., a apreciat că invocarea greșită a unui text de lege ca temei al unei cereri formulate de către o pane nu impietează asupra dreptului judecătorului de a stabili și aplica testul corect situației de fapt deduse judecății.

În speță, calificarea cererii introductive de instanță a fost făcută de către instanța de apel, care și~a întemeiat soluția pe prevederile art. 998-999 C. civ.

În acest sens, instanța de apel a reținut că reclamantul a soiicitat să fie despăgubit cu contravaloarea integrală a bunului de care a fost privat, ca efect al pretinsei conduite culpabile a pârâtei Primăria com. Plătărești de a refuza înregistrarea cererii formulate de tatăl sau și de către reclamant, în temeiul Legii nr. 18/1991, în anii 1991-2009, și a! restituirii fără drept a terenului în suprafață de 4,14 ha (3,89 ha, ca urmare a aplicării unui coeficient de reducere) către pârâtul persoană fizică, în raport de care a susținut că a intrat prin frauda în posesia terenului sus menționat, acesta neiiind persoană îndreptățită; de asemenea, s-a solicitat și lipsa de folosință a acestui teren în perioada 1991-2013 și daune interese.

Astfel cum reiese din situația de fapt reținută de instanța de apel, ce nu mai poate fi modificată în recurs, terenul pentru care reclamantul solicită de/.dăunarea sa, cu contravaloarea acestui bun, nu se mai află în prezent în posesia niciunuia dintre pârâți, întrucât a făcut obiectul procesului de reconstituire prevăzut de Legea nr. 18/1991, finalizat prin emiterea titlului de proprietate din 2002; ulterior, dreptul reconstituit pârâtului persoană fizică, împotriva căruia reclamantul a înțeles să se îndrepte, a fost înstrăinat unor terțe persoane, conform contractului de vânzare cumpărare autentificat din 19 iulie 2007 de către B.N.P., C.

Așadar, în cauză, obligația de dezdăunare decurge ab iniția dinlr-o acțiune în pretenții, ce are drept cauză juridică imposibilitatea de restituire în natură a bunului de către foștii posesori, care subzista încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată, întrucât aceștia nu se mai aflau Ia momentul formulării cererii de chemare în judecată în posesia bunului.

Alifel spus, în acest ultim caz, obligația de dezdăunare reprezintă o pretenție de sine -stătătoare, independentă de restituirea în natură, din moment ce nu poate reprezenta un efect al admiterii acțiunii în revendicare, fără a avea relevanța dacă reclamantul a formulat și o pretenție de restituire în natură, care, oricum, nu putea fi admisă pe calea cererii directe în instanță.

Astfel, obligația de dezdăunare trebuie analizată distinct de obligația de restituire în natură, din perspectiva atât a elementelor cererii (părți, obiect, cauză), cât și a condițiilor ce interesează exercițiul dreptului la acțiune (drept, interes, calitate și capacitate procesuală), iar prescripția dreptului material ia acțiune trebuie examinată chiar în raport de cererea în pretenții, respectiv de obligare a pârâților la plata contravalorii bunului imobil care nu mai putea fi restituit încă de la data formulării cererii.

O asemenea cerere în pretenții se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală, instituție juridică ce este guvernată de dispozițiile art. 998, 999 C. civ., deoarece acțiunea s-a întemeiat pe pretinsa faptă culpabilă a pârâților; a Primăriei com. Plătărești pentru aceea de a fi reconstituit dreptul de proprietate unei persoane care nu era îndreptățită în acest sens, iar a pârâtului B. pentru aceea de a fi solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în condițiile în care știa că nu are acesi drept.

Or, în căzui în care cererea în pretenții se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală, acțiunea prin care se valorifică dreptul subiectiv pretins are natura unei acțiuni personale, pentru că se invocă un drept de creanță.

Față de cele expuse, se constată că, în mod legal, instanța de apcî a analizat temeinicia pretențiilor prin raportare la dispozițiile art. 998-999 C. civ., cu toate consecințele care decurg din aplicarea instituției răspunderii civile delictuale, în condițiile în care s-a reținut că restituirea în natură nu era posibilă chiar din momentul introducerii acțiunii.

O a doua critică a recurentulul-reclamant vizează greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale care stabilesc momentul de începere al curgerii termenului de prescripție privind acțiunea în răspundere civilă delictuală, ce se circumscrie, formal, dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant susține prin memoriul scris, că data începerii prescripției este cea din 10 iulie 2014, moment când a luat cunoștință de procesul-verbal din 10 iulie 2014 emis de Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară-Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Călărași în care se făcea referire la titlul de proprietate emis în favoarea pârâtului B. ele către Primăria com. Plătărești.

În concluziile orale, reprezentanta recurentului-reclamant a susținut că data începerii prescripției trebuie raportată la momentul înscrierii în cartea funciară a titlului de proprietate eliberatjie numele pârâtului B.

Înalta Curte reține că această critică a fost invocată pentru prima oară în ședință publică, în timpul dezbaterilor asupra recursului, neregâsindu-se în memoriul scris (formulat în termenul de recurs), dar că, în tot cazul, atât critica din memoriul scris cât și cea susținută oral sunt nefondate.

Astfel, conform dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului ia acțiune în repararea pagubei cauzată prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut, sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă și anume: pe de o parte momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea. iar. pe de altă parte, momentul obiectiv al datei ia care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.

Prescripția dreptului la acțiunea In repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe să curgă de 3a data când s-a produs paguba, decât dacă ea este aceeași eu data la care cel păgubit a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea.

În speță, instanța de apel a reținut, în mod legal, că dreptul pretins de reclamant, constând în despăgubirile echivalente cu valoarea terenului reconstituit în favoarea pârâtului persoană fizică, a luat naștere cel mai târziu la data la care acesta a cunoscut refuzul pârâtei Primăria com. Plătărești de a primi pretinsele cereri formulate de autorul său și de către acesta, de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra terenului în cauză, respectiv, la momentul ia care reclamantul a cunoscut emiterea titlului de proprietate sus-menționai în favoarea pârâtului B.

În cauză, recurentul-reclamant nu face decât să analizeze probele administrate pentru a putea stabili începutul cursului prescripției extinctive, în temeiul art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, susținând că a aflat de emiterea titlului de proprietate de-abia în data de 10 iulie 2014 (deci. ulterior introducerii prezentei acțiuni, 06 decembrie 2013), când i s-ar fi comunicat de către Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară-Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară, Călărași procesul-verbal de punere în posesie emis pe numele Iui B.

Însă, așa cum rezultă din chiar cererea de chemare în judecată, din motivele de apel și precum și din memoriul de recurs și punctul de vedere depus la dosar, pretinsele demersuri ale reclamantului și ale autorului său de a formula cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului ce a făcut obiect al titlului din 2002, s-ar fi realizat în perioada 1991-2009.

În același timp, așa cum rezultă din adresa din 01 aprilie 2009, emisă de Primăria com. Plătărești, reclamantul a cunoscut cel mai târziu la data formulării cererii adresate Primăriei com. Plătărești, și care a fost soluționată prin adresa menționată, emiterea titlului de proprietate, pe numele pârâtului, respectiv la data de 17 martie 2009.

În același sens, sunt chiar precizările reclamantului din cuprinsul acțiunii introductive (pag. nr. 1) în sensul că a cunoscut din zvon public, emiterea titlului de proprietate către pârâtul persoană fizică, în anul 1994, astfel că susținerile recurentului-reclamant în sensul că acesta ar fi aflat de emiterea titlului de proprietatea în data de 10 iulie 2014 sau din momentul Înscrierii titlului în cartea funciară nu au putut fi reținute de instanța de apel.

Astfel, în cererea de chemare în judecată formulata îa data de 06 decembrie 2013, reclamantul face referire, în parag. nr. 2 al acesteia, la împrejurarea că Primăria com. Plătărești a restituit terenul din litigiu către persoane neîndreptățite, respectiv către pârâtul B., în baza cererii de reconstituire din 9 martie 1991, teren pe care B. i-a vândut ulterior, prin contractul de vânzare-cumparare autentificat din 19 iulie 2007.

De asemenea, în ultimul paragraf din prima pagină a cererii introductive de instanță, reclamantul a arătat că, în urma cererii înregistrate din 01 iulie 2009, Primăria com. Plătărești i-a remis copia cererii din 1991 prin care pârâtul B. și D. au solicitat restituirea terenului în litigiu, iar, la scurt timp, i-a comunicat și prima pagină din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 19 iulie 2007.

Or, în contractul de vânzare-cumparare autentificat din 19 iulie 2007, (comunicat în cursul anului 2009, conform propriilor susțineri aie reclamantului) pe prima pagină a acestuia (fila 9 dosar fond) se menționează la art. 2 - „Obiectul contractului" că terenul din litigiu este intabulat în C.F., conform încheierii din 27 iunie 2007, iar la art. 11 - „Modul de dobândire" se arată că terenul a fost dobândit conform titlului de proprietate din 22 iulie 2002.

Prin urmare, pe de o parte, reclamantul avea cunoștință încă din anul 2009 de emiterea titlului de proprietate în favoarea pârâtului B., iar. pe de altă parte, titlul de proprietate fusese înscris în cartea funciară încă din data de 22 iulie 2007. astfel încât, în raport ori de momentul luării la cunoștință de către reclamant de emiterea titlului de proprietate, în cursul anului 2009, ori de data înscrierii în cartea funciară a respectivului titlu de proprietate, 22 iulie 2007, față de data introducerii acțiunii, 06 decembrie 2013, cererea de chemare în judecată apare ca fiind prescrisă pentru perioada reținută de instanța de apel.

în consecință, recurentul nu a dovedit că împrejurările de fapt aie cauzei nu au fost pe deplin stabilite, având drept consecință aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente cauzei și anume art. § alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, în mod legal, instanța de ape! a apreciat că pretențiile bănești constând în despăgubirile echivalente cu valoarea terenului reconstituit în favoarea pârâtului persoană fizică, formulate prin acțiunea dedusa judecății la data de 06 decembrie 2013, sunt prescrise, termenul de prescripție împlinindu-se în decembrie 2012.

Referitor la pretențiile pentru perioada 06 decembrie 2010 - 06 decembrie 2013, s-a statuat în mod corect ca nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prevăzută de art. 998 C. civ., ca sancțiune de drept civil, care se întemeiază pe un raport juridic născut în urma comiterii unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, al cărui conținut îl constituie obligația civilă de reparare a daunelor pricinuite.

Instanța de apel a tăcut o analiză completă și complexă a condițiilor răspunderii civile delictuale și a concluzionat, în mod corect, că nu poate fi antrenată în lipsa întrunirii cumulative a acestora, iar, pe cale de consecință, îmi mați i-pârâți nu poî fi obligați la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea terenului ce nu mai poate fi restituit în natură recurentului-reclamant, lipsă folosință și daune interese.

În condițiile în care reclamantul nu deține un drept de proprietate asupra acestui teren, recunoscut în condițiile legii, fie printr-o hotărâre judecătorească, fie pe cale administrativa, în mod legal s-a reținut că acesta nu avea un drept la despăgubirea solicitată, neavând un „bun" în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Faptul că nici autorul său și nici reclamantul nu au formulat cerere în baza Legii nr. 18/1991 le este imputabil; de asemenea, nu s-a putut reține că reclamantul și autorul său nu s-au putut conforma acestei obligații din culpa pârâtei Primăria com. Plătărești întrucât aceasta ar fi refuzat primirea și înregistrarea cererii în perioada i991-2009, întrucât, așa cum a arătat instanța de apel, prevederile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 18/1991, în forma inițială, nu stabileau condiții restrictive de formă a cererii sau în ceea ce privește modalitatea de sesizare a entității investite cu soluționarea acesteia, pe care reclamantul sau autorul său ar fi trebuit să le respecte; pe de altă pane, în măsura în care reprezentanții Primăriei Plătărești ar fi refuzat primirea și înregistrarea unei astfel de cereri, aceștia ar fi avut posibilitatea de a o expedia prin poștă, cu confirmare de primire sau orice alt mijloc tehnic apt să transmită o cerere scrisă,

Conform principiilor ce rezultă din jurisprudență Curții Europene a Drepturilor Omului, „bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct ori indirect dreptul de proprietate. „Speranța legitimă", în schimb, presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficienta în dreptul intern.

Potrivit situației reținute de instanța de apel, la momentul sesizării instanței de judecată reclamantul nu avea un „bun actual"- pentru că nu a invocat o decizie administrativă mu judecătorească definitivă care să îi recunoască direct ori indirect dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. Acesta nici nu a demarai o procedură administrativă prin care să urmărească să beneficieze de măsuri reparatorii, sub forma restituirii în natură sau prin echivalent, pentru bunul preluat de stat înainte ca România să ratifice Convenția.

Ca atare, reclamantul nu se poate prevala nici de o speranță legitimă, deoarece,,crean|a de restituire", în sensul jurisprudenței Curții Europene a Dreptului Omului, pe care acesta ar putea-o invoca, este o creanță sub condiție - nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială ăecât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor. Or, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar și ca instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege; or. în cauza de față. reclamantul nu a uzat de prevederile legii speciale.

În condițiile în care nu a urmat această cale și nici nu are o hotărâre anterioară de confirmare a dreptului de proprietate asupra terenului fie în patrimoniul său, fie în cel al autorului său, se constată că, pentru perioada 06 decembrie 2010-06 decembrie 2013, acesta nu poate pretinde nici lipsa de folosință (fructele civile eventuale ale acestui teren).

Celelalte critici referitoare la modalitatea de interpretare a probatoriului administrat in cauză, respectiv pretinsa ignorare a unor înscrisuri depuse la dosar reprezintă chestiuni de natură să repună în discuție fondul pricinii, tinzând la stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel, astfel că nu pot face obiectul cenzurii în calea de atac a recursului, critici le respective neîneadrându-se în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În raport de dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 100/A din 26 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie urmează a fi respins ca nefondat.

În aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., obligă pe recurentul-reclamant A. la 2.000 lei cheltuieli de judecată către recurentul-pârât B., reprezentând onorariu de avocat, dovada cheltuielilor de judecată, efectuată în conformitate cu prevederile art. 452 C. proc. civ. aflându-se ia fila 143 dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nuie recursurile declarate de reclamantul A., domiciliat în București, sector 3, prin mandatar E., cu domiciliul în București, sector 3 și de pârâtul B., domiciliat în București, sector 3, având domiciliul procesual ales la SCA F. SA, cu sediul în București, sector 2, în contradictoriu cu intîmata-pârâtă Primăria com. Plătărești, cu sediul în com. Plătărești, jud. Călărași împotriva Deciziei nr. 138/A din 26 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 100/A din 26 februarie 2015 a Curții de Apel București. secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurentui-reclamant A. la 2.000 lei cheltuieli de judecată către recurentui-pârât B.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 februarie 2016.