ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 358/2016

Decizia nr. 358/2016

După deliberare, asupra conflictului negativ de competența, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribimaluui București, secția a lll-a civilă, la data de 23 februarie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., anularea Deciziei de compensare nr. 2275 din 24 noiembrie 2014, solicitând, în principal, obligarea acesteia la emiterea titlului de despăgubire pentru imobilul situat în Craiova, jud. Dolj. la valoarea reală care se va determina printr-o expertiză tehnică de evaluare, iar în subsidiar, obligarea pârâtei la modificarea deciziei de compensare în ceea ce privește numărul de puncte, care reprezintă valoarea imobilului.

În motivare, reclamanta a arătat că prin Notificarea nr. 426/N/2001, reclamanta a solicitat în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul situat în Craiova, jud. Dolj, imposibil de restituit în natură.

Prin Dispoziția nr. 10104 din 01 iunie 2006, emisă de primarul Municipiului Craiova, s-a propus acordarea despăgubirilor aferente bunului mai sus menționat, către reclamantă.

Întreaga documentație a fost transmisă către Secretariatul Comisiei Centrale, unde a fost înregistrată sub nr. x/CC din 25 iulie 2006.

Prin sentința nr. 174 din 26 martie 2010, pronunțată în Dosarul nr. x/54/2010, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a obligat-o pe pârâta C. să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Craiova, conform Dispoziției nr. 10104/2006, emisă de primaral Municipiului Craiova.

Reclamata a arătat, de asemenea, că numărul de 151.557 puncte, stabilit prin Decizia de compensare nr. 2275 din 24 noiembrie 2014, reprezentând valoarea imobilului situat în Municipiul Craiova, jud. Dolj, a fost determinat în mod eronat, întrucât valoarea imobilului a fost subevaluată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 35 alin. (1) și alin. (3) și art. 41 din Legea nr. 165/2013.

Prin sentința nr. 1220 din 22 octombrie 2015, Tribunalul București, secția a IIl-a civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Pentru a dispune astfel, această instanță a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, dedziiie emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a Tribunalului în a cărui circumscripție se afla sediul entității, în termen de 30 de ziie de la data comunicării.

Tribunalul a constatat că art. 34 din Legea nr. 165/2013 nu tranșează cu claritate noțiunea de „entitate", în raport de care se stabilește competența de soluționare a cererii. Această noțiune este definită de art. 3 pct. 4 din Legea nr. 165/2013, în înțelesul H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, al O.U.G. nr. 94/2000, republicata, cu modificările și completările ulterioare, al O.U.G. nr. 83/1999, republicată și al O.G. nr. 250/2007, cu modificările și completările ulterioare.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale mai sus menționate, instanța a apreciat că secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se afla sediul entității învestite cu soluționarea cererii revine competența de soluționare a contestațiilor formulate împotriva deciziilor emise de B., întrucât aceasta este cea mai în măsură să o analizeze, în raport de locul situării imobilului.

Sediul B. constituie, în opinia instanței, un element mai puțin important, care nu este în măsură să atragă competența, întrucât această instituție are atribuții doar în ceea ce privește finalizarea dosarelor de restituire a imobilelor, prevăzute de art. 25 alin. (5) și (6) din Legea nr. 165/2013, după ce entitățile învestite cu soluționarea notificărilor au tranșat aspectele esențiale în soluționarea acestora. Astfel, B. are atribuții de verificare și de validare a lucrărilor efectuate de entitățile arătate la Iit. a) pct. 4 din Legea nr. 165/2013 și de evaluare a punctelor, exclusiv prin aplicarea unei grile notariale.

Ca atare, a apreciat că Tribunalul București nu este competent, din punct de vedere teritorial, să reanalizeze o situație de fapt și de drept care a îacut obiectul unei proceduri derulate în raza de competență a unei alte instanțe din țară, chiar dacă emitenta deciziei contestate are sediul în București.

Prin sentința nr. 66 din 29 ianuarie 2016, Tribunalul Dolj, secția I civilă, a admis excepția neeompetenței teritoriale, invocată de pârâta B. și a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București. Constatând ivit conflictul de competentă, a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru pronunțarea regulatorului de competența.

În motivare, a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată vizează o contestație formulată împotriva Deciziei de compensare nr. 2275 din 24 noiembrie  2014, emisă de B. în derularea procedurii de soluționare a dosarelor de despăgubire constituire în temeiul Legii nr. 10/2001.

Analizând dispozițiile art. 33 și art. 34 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, instanța a reținut că acestea instituie termenul în care entitățile învestite, au obligația să soluționeze dosarele de despăgubire.

Prin urmare, a apreciat ca, în cazul în care se formulează contestație împotriva deciziilor emise în conformitate cu prevederile art. 33 și art. 34, instanța competenta se determină potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 3 din Legea nr. 165/2013.

Astfel, a reținut că art. 5 alin. (1) prevede că deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și art. 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

"Entitatea învestită de lege" este definita, prin enumerare la art. 3 pct. 4 din aceeași lege, fiind menționate mai multe structuri cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii.

În speță, reclamanta a obținut Decizia de compensare nr. 2275 din 24 noiembrie 2014 emisă de B. prin care s~a stabilii un număr de puncte pentru imobilul notificat din 2001 situat în Craiova, județul Dolj.

Așadar, față de stadiul procedurii, instanța a apreciat că:entitatea învestită de lege este cea menționată la lit. "g)" din enumerarea structurilor cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsuri or reparatorii, respectiv B. înființată potrivit Legii nr. 165/2013, care se află în raza teritorială a Tribunalului București.

De altfci, a reținut că în partea finală a deciziei contestate s-a menționat că aceasta poate fi atacată în condițiiic art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 la secția civilă a Tribunalului București, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Față de aceste considerente, a apreciat că este competent să soluționeze cauza Tribunalul București.

Examinând conflictul de competență, Înalta Curte reține că, în cauză, competența soluționării litigiului revine Tribunalului București, pentru considerentele ce succed:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IIl-a civilă la data de 23 februarie 2015, sub nr. x/3/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., anularea Deciziei de compensare nr. 2275 din 24 noiembrie 2014, solicitând, în principal, obligarea acesteia la emiterea titlului de despăgubire pentru imobilul situat în Craiova, jud. Dolj, la valoarea reală care se va determina printr-o expertiză tehnică de evaluare, iar în subsidiar, obligarea pârâtei la modificarea deciziei de compensare menționate în ceea ce privește numărul de puncte care reprezintă valoarea imobilului.

Potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

Aceste prevederi legale instituie o normă de competență teritorială absolută, ce atribuie tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul entității, competența de soluționare a contestațiilor emise de aceasta cu respectarea dispozițiilor art. 33 și 34 din Legea nr. 165/2013.

Referitor ia semnificația sintagmei „entitate învestită de lege", în art. 3 alin. (1) pct. 4 din actul normativ mai sus îndicat sunt enumerate structurile cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii, printre acestea, la lit. g) fiind menționată și B., care este, de altfel, și emitenta deciziei contestate de reclamantă.

Coroborând prevederile legale mai sus evocate, in cauză, determinarea instanței competente în soluționarea litigiului dedus judecății nu poate fi stabilită prin raportare la instanța în a cărei rază teritorială este situai imobilul și la faptul că administrarea probatoriului de către aceasta este mai facilă, astfel cum a apreciat prima instanță învestită, întrucât, față de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv contestație formulată împotriva Deciziei de compensare nr. 1720 din 16 septembrie 2014, emisă de pârâta B., competența teritorială aparține instanței în a cărei circumscripție se afla sediul acesteia, respectiv Tribunalului București.

Prin urmare. în raport de considerentele mai sus expuse și de dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, Înalta Curte reține că entitatea învestită de lege, în cauză, nu poate fi decât cea care a emis decizia atacată, motiv pentru care competența de soluționare a litigiului revine, potrivit normelor legale menționate, tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul acesteia.

Cum pârâta B. are sediul în București, sector 1, competența de a judeca pricina urmează a fi stabilită în favoarea secției civile a Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cererii de chemare în judecată. formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., prin care a solicitat anularea Deciziei de compensare nr. 2275 din 24 februarie 2014, emisă de pârâtă, în favoarea Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 februarie 2016.