ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2146/2015

Decizia nr. 2146/2015

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

În Dosarul nr. x/3/2010, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, având ca obiect recursul declarat de Compania B. București împotriva Deciziei civile nr. 419 din 2 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, recurenta a invocat, prin notele de ședință depuse la data de 4 decembrie 2013, excepția de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 15 aprilie 2003 emis de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței în favoarea SC A. SA, în ceea ce privește suprafața de 8.982 mp situată în București.

Prin Încheierea din 27 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a dispus sesizarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cu soluționarea excepției de nelegalitate invocată de Compania B. București.

Prin Sentința civilă nr. 2.448 din 22 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate formulată de Compania B. București în contradictoriu cu pârâții SC A. SA București, prin lichidator judiciar C. SPRL, D. și Ministerul Transporturilor, reținând, în esență, următoarele:

Având în vedere dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ale art. II alin. (2) din Legea nr. 262/2007 și deciziile nr. 425 și nr. 426 din 10 aprilie 2008 ale Curții Constituționale, judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituția României, cu privire la eventuala prioritate a dispozițiilor cuprinse în tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, iar, pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența instanțelor comunitare.

Fără a depăși atribuțiile puterii judecătorești, Curtea de Apel și-a însușit pe deplin opinia instanțelor europene și a Înaltei Curți de Casație și Justiție (deciziile nr. 4.445 din 2 decembrie 2008 și nr. 103 din 13 ianuarie 2009) în sensul că dispozițiile menționate din Legea nr. 554/2004, care permit repunerea în discuție, în mod repetat și fără limită de timp, a legalității oricărui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, încalcă principiile fundamentale ale Convenției Europene a Drepturilor Omului cu privire la dreptul la un proces echitabil, precum și prevederile Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene referitoare la principiul securității raporturilor juridice și contravin jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție de la Luxemburg exprimată în situații juridice similare, cu atât mai mult cu cât în privința actelor administrative individuale admiterea excepției de nelegalitate produce efecte similare, ca întindere și conținut, cu anularea actului.

Dispozițiile legale în discuție fac posibilă cenzurarea legalității unui act administrativ unilateral cu caracter individual, cum este cel ce face obiectul prezentului dosar, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, iar această posibilitate presupune aplicarea cu caracter retroactiv a prevederilor acestei legi în cazul unui raport juridic care s-a născut, și-a produs efectele și s-a consumat sub imperiul unei reglementări anterioare, prin faptul că actul administrativ unilateral cu caracter individual care l-a generat s-a definitivat prin neexercitarea în termenul legal a acțiunii în anulare.

Astfel, dispozițiile în discuție permit, pe cale incidentală, controlul de legalitate a actului administrativ unilateral cu caracter individual și înlăturarea singurelor efecte juridice pe care acesta le poate produce, în speță, față de numărul determinat de subiecte de drept cărora li se adresează sau care se pot pretinde vătămate și care aveau posibilitatea legală de a-l contesta în limita termenelor consacrate pentru introducerea acțiunii în anulare, termene speciale prevăzute de legea contenciosului administrativ din rațiuni ce țin de specificul raporturilor juridice de drept administrativ, specific dat de prezumția de legalitate de care se bucură actul administrativ și de caracterul executoriu al acestuia.

O asemenea ipoteză juridică permite repunerea pe rolul instanțelor judecătorești, în mod repetitiv, fără limită în timp, a controlului de legalitate al unui act administrativ unilateral cu caracter individual fie de către subiectul de drept determinat căruia i se adresează, fie de către terțe persoane, care însă au manifestat o atitudine pasivă prin neexercitarea în termenul legal sub imperiul legii aplicabile a acțiunii în anulare. Or, înlăturarea efectelor juridice determinate pe care un act administrativ unilateral cu caracter individual le poate produce doar față de numărul determinat de subiecte cărora li se adresează are aceleași consecințe ca și anularea actului respectiv.

Astfel, instanța a considerat că, în privința actelor administrative unilaterale cu caracter individual, normele juridice în discuție contravin principiului neretroactivității legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție și, în aplicarea principiului priorității reglementărilor internaționale, consacrat de art. 20 alin. (2) din Constituție, se impune aplicarea directă atât a dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ce consacră dreptul la un proces echitabil, cât și a blocului de convenționalitate constituit de practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele tip Beian împotriva României, a principiilor statuate prin Codul bunei administrații, aprobat prin Recomandarea CM/Rec (2007) a Consiliului de Miniștri al Uniunii Europene și a jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În ceea ce privește încălcarea art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea de Apel a apreciat că, prin posibilitatea de a ataca fără limită în timp un act administrativ unilateral cu caracter individual, se încalcă dreptul la un proces echitabil cu componentele sale referitoare la dreptul de acces la justiție și principiul securității raporturilor juridice, având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele tip Beian împotriva României, în care s-a reținut că, prin neimpunerea unui termen înăuntrul căruia să poată fi exercitată acțiunea în anulare a unui act, se încalcă principiul securității raporturilor juridice, iar posibilitatea de a anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie și executată, reprezintă o înfrângere a dreptului la justiție.

În ceea ce privește încălcarea art. 6 din Codul bunei administrații, aprobat prin Recomandarea CM/Rec (2007) a Comitetului de Miniștri al Uniunii Europene din 20 iunie 2007 - deci anterior adoptării Legii nr. 262/2007 - Curtea de Apel a apreciat că dispozițiile în discuție contravin, pentru aceleași argumente expuse anterior, principiului securității raporturilor juridice, consacrat de articolul respectiv din Cod, care prevede expres că administrațiile publice nu pot lua măsuri retroactive, în afara excepțiilor legal justificate, și nu pot aduce atingere drepturilor câștigate și situațiilor juridice legal constituite, decât în împrejurări urgente de interes public.

Curtea de Apel a avut în vedere și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene [C-216/82, Hotărârea din 27 septembrie 1983, pct. 5 și urm.; C-188/92, Hotărârea din 9 martie 1994, pct. 10 și urm.; C-241/95, Hotărârea din 12 decembrie 1996, pct. 14 și urm.; C-178/95, Hotărârea din 30 ianuarie 1997, pct. 15 și urm.; C-408/95, Hotărârea din 11 noiembrie 1997, pct. 26 și urm.; C-239/99, Hotărârea din 15 februarie 2001, pct. 28 și urm.; C-390/98, Hotărârea din 20 septembrie 2001, pct. 109 și urm.; C-346/03 și C-529/03, Hotărârea din 23 februarie 2006, pct. 30 și urm.] în care s-a reținut, în esență, în ceea ce privește posibilitatea de invocare a excepției de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor comunitare, că atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui un act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al actului respectiv nici chiar pe calea incidentă a excepției de nelegalitate.

Conform jurisprudenței Byankov (cauza C 249/11) în lipsa unor norme ale Uniunii în materie, ordinea juridică internă a fiecărui stat membru stabilește, în virtutea principiului autonomiei procedurale a statelor membre, care sunt căile de atac destinate să asigure garantarea drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, însă cu condiția ca acestea să nu fie mai puțin favorabile decât cele care se aplică situațiilor similare de natură internă (principiul echivalenței) și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea în special Hotărârea din 14 decembrie 1995, Peterbroeck, C-312/93, Rec., p. I-4599, pct. 12, Hotărârea i-21 Germany și Arcor, citată anterior, pct. 57 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 12 iulie 2012, VALE Építési, C-378/10, pct. 48 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește principiul echivalenței, acesta impune ca toate normele aplicabile acțiunilor, inclusiv termenele prevăzute, să se aplice fără distincție atât acțiunilor întemeiate pe încălcarea dreptului Uniunii, cât și celor întemeiate pe nerespectarea dreptului intern (a se vedea în special Hotărârea din 29 octombrie 2009, Pontin, C-63/08, Rep., p. I-10467, pct. 45 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 19 iulie 2012, Littlewoods Retail și alții, C-591/10, pct. 31).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție, cazurile în care se ridică problema dacă o dispoziție procedurală națională face imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite particularilor de ordinea juridică a Uniunii trebuie analizate ținând seama de locul pe care respectiva dispoziție îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale (a se vedea, în special, Hotărârea Peterbroeck, citată anterior, pct. 14, Hotărârea din 3 septembrie 2009, Fallimento Olimpiclub, C-2/08, Rep., p. I-7501, pct. 27, și Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito, C-618/10, pct. 49).

Curtea de Justiție a recunoscut deja că, în această privință, caracterul definitiv al unei decizii administrative contribuie la securitatea juridică, cu consecința că dreptul Uniunii nu impune ca un organ administrativ să fie obligat, în principiu, să revină asupra deciziei care a dobândit un astfel de caracter definitiv (Hotărârea din 12 februarie 2008, cauza Kempter, C-2/06, pct. 37).

Pe cale de consecință, în raport cu argumentele expuse, Curtea de Apel a apreciat că, prin dispozițiile în discuție, care permit, fără limită în timp, controlul de legalitate al unui act administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 și după împlinirea termenului în care partea putea exercita acțiunea în anulare, cum este și actul ce face obiectul prezentei cauze, se poate ajunge la înlăturarea efectelor juridice produse de actul administrativ cu caracter individual, fapt ce poate avea drept consecință crearea unui "climat general de incertitudine și nesiguranță juridică", așa cum a concluzionat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în parag. 99 al Hotărârii pronunțate în cauza Păduraru împotriva României.

Împotriva Sentinței civile nr. 2.448 din 22 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs Compania B. București, în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate.

În esență, recurenta susține că instanța de fond, în mod nelegal, a apreciat că, prin analizarea excepției de nelegalitate, se încalcă principiul neretroactivității legii civile, întrucât excepția de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual poate fi invocată oricând, indiferent de data emiterii, iar prevederile incidente - art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, și ale art. II alin. (2) din Legea nr. 262/2007 - au fost declarate constituționale de Curtea Constituțională.

Printr-o primă serie de critici, recurenta invocă argumentele cuprinse în expunerea de motive a Legii nr. 262/2007, precum și în deciziile Curții Constituționale nr. 404/2008, nr. 425/2088, nr. 428/2008 și nr. 34/2009, prin care s-a reținut că, în esență, că principiul stabilității raporturilor juridice nu poate implica însă promovarea unui drept prin intermediul unei ilegalități și nu este încălcat principiul neretroactivității legii. În acest sens, contestarea pe cale incidentală a legalității, indiferent de data la care a fost emis actul administrativ, se justifică prin necesitatea exercitării unui control de legalitate fără de care soluția pronunțată de instanță riscă să fie fondată pe un act ilegal. Or, astfel ar fi zdruncinat însuși fundamentul statului de drept, căci ar fi posibil ca instanța de judecată să pronunțe, în numele legii, o hotărâre bazată pe un act încheiat cu încălcarea legii.

Se invocă faptul că, prin Legea nr. 76/2012, art. 4 din Legea nr. 554/2004 a fost modificat în sensul reluării dispozițiilor privind admisibilitatea excepției de nelegalitate împotriva actelor administrative cu caracter individual emise oricând.

Se susține că nu poate fi primită motivarea instanței de fond cu privire la similitudinea de efecte între excepția de nelegalitate și anularea actului administrativ, deoarece, în ipoteza anulării unui act administrativ normativ, hotărârea produce efecte erga omes, numai pentru viitor, și trebuie publicată, în scopul aducerii la cunoștință, conform art. 23 din Legea nr. 554/2004, în timp ce admiterea excepției de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual produce efecte numai inter partes și numai în litigiul în care a fost invocată excepția, astfel încât nu se poate rezonabil susține că, prin admiterea unei astfel de excepții invocată cu privire la un act individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, s-ar încălca principiul stabilității raporturilor juridice între particulari și al siguranței circuitului civil.

Printr-o a doua serie de critici, recurenta argumentează inaplicabilitatea art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și lipsa unei încălcări a dreptului la un proces echitabil din perspectiva art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, recurenta susține că trimiterea la art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, coroborat cu prevederile art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituție, la nivelul anului 2008 este neîntemeiată, întrucât Carta a dobândit forță juridică obligatorie pentru Statele Membre, numai odată cu semnarea Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie 2009, iar anterior acestei date Carta avea caracter de recomandare și text de referință adoptat de Consiliul European de la Nisa în decembrie 2000.

În ceea ce privește art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, recurenta susține că este discutabil dacă un litigiu de contencios administrativ, având ca obiect excepția de nelegalitate a unui act administrativ, intră în sfera de aplicare a textului convențional.

Deși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că posibilitatea de a anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securității juridice, acest ratio decidendi a fost expus într-o cauză ce intră în domeniul de aplicare al Convenției, respectiv o cauză penală și nu de contencios administrativ. Deși instanța de judecată poate aplica o analogie, această analogie, realizată prin interpretare, nu trebuie să depășească domeniul de aplicare al Convenției. Practic, o motivare de acest fel ar realiza o nouă interpretare contra legem a art. 6 parag. 1 din Convenție care dispune, în mod expres, care sunt cauzele în care acest articol este incident. Pe de altă parte, nu se poate pune semnul echivalenței între o hotărâre judecătorească, care nu poate fi desființată fără o limită în timp, și un act administrativ ilegal, care continuă să producă efecte și în prezent.

Mai susține recurenta că nu sunt îndeplinite condițiile de aplicare ratione materiae a Cartei fără a analiza dacă actul administrativ atacat pe calea excepției de nelegalitate transpune dreptul Uniunii Europene, astfel că dispozițiile Cartei nu sunt aplicabile ca temei juridic într-o cauză de contencios administrativ, precum cele invocate ca jurisprudență de către reclamantă, în care Înalta Curte a motivat înlăturarea aplicării art. 4 din Legea nr. 554/2004 pentru actele administrative individuale emise anterior intrării în vigoare a acestei legi.

Conform art. 52 alin. (3) din Cartă, judecătorul național are obligația de a asigura coerența între Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Cartă, însă această coerență trebuie realizată doar când există articole ce protejează drepturi fundamentale. Pe de altă parte, dreptul Uniunii Europene poate conferi o protecție mai sporită, conform art. 53 alin. (3) din Cartă. Interpretarea Cartei se realizează de către Curtea de Justiție și instanțele naționale, cu observația că principiul aplicării uniforme a dreptului Uniunii Europene în toate statele membre impune anumite obligații în sarcina instanței de ultim grad dintr-un stat membru cu privire la interpretarea dispozițiilor Uniunii Europene. În anul 2008, când a fost adoptată hotărârea instanței supreme cu privire la înlăturarea aplicării prevederilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 nu exista jurisprudența Curții de Justiție în aplicarea și interpretarea art. 47 din Cartă, aceasta neavând caracter obligatoriu, la momentul respectiv, astfel că instanța supremă, ca instanță de ultim grad, avea altă obligație cu caracter imperativ prevăzută de art. 267 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Recurenta invocă jurisprudența recentă a Curții Europene de Justiție - Cauza C-249/11 Byankov, prin care s-a statuat că, în temeiul principiului cooperării loiale care decurge din art. 4 alin. (3) Tratatul privind Uniunea Europeană, împrejurări speciale pot fi susceptibile să impună unui organ administrativ național reexaminarea unei decizii administrative rămase definitivă în vederea luării în considerare în special a interpretării unei dispoziții relevante de drept al Uniunii. Reiese din jurisprudența că, în acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a ținut seama de caracteristicile situațiilor concrete și de interesele în cauză pentru a găsi un echilibru între cerința securității juridice și cea a legalității din perspectiva dreptului Uniunii.

II. Considerentele Înaltei Curți

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenți, în raport cu prevederile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

Conform expunerii rezumative a lucrărilor cauzei, în Dosarul nr. x/3/2010, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, Compania B. București, prin notele de ședință depuse la data de 4 decembrie 2013, a invocat excepția de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 15 aprilie 2003 emis de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței în favoarea SC A. SA, în ceea ce privește suprafața de 8.982 mp situată în București.

La data invocării excepției de nelegalitate, conform art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare:

"Art. 4 - (1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu ori la cererea părții interesate.

(2) Instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză. În situația în care instanța se pronunță asupra excepției de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul.

(3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanța în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate va soluționa cauza, fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.

(4) Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepției de nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanța de contencios administrativ în cadrul acțiunii în anulare, în condițiile prevăzute de prezenta lege."

În interpretarea și aplicarea dispozițiilor respective, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, Înalta Curte a dezvoltat o jurisprudență unitară în sensul înlăturării prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 262/2007, în măsura în care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției, a legalității unui act administrativ unilateral cu caracter individual emis înainte de intrarea în vigoare a legii respective.

În acest sens, instanța de control judiciar constată că sentința pronunțată de prima instanță este legală și temeinică, cu precizarea că soluția de respingere a excepției de nelegalitate nu se întemeiază pe inadmisibilitatea excepției, ci pe netemeinicia acesteia, prin înlăturarea aplicării dispozițiilor respective, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, în raport cu principiul securității juridice, la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în considerarea argumentelor reținute constant în jurisprudența sa, cu referire, spre exemplu, la Decizia recentă nr. 361 din 2 februarie 2015, în sensul celor arătate în continuare.

Judecătorul național, în ipoteza în care își formează convingerea că normele interne contravin principiilor statuate prin reglementări convenționale și/sau comunitare, are obligația de a aplica cu prioritate aceste reglementări și de a înlătura prevederile din dreptul intern ce contravin acestora.

Astfel, judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale), iar, pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența comunitară.

În acest sens, judecătorul național, în calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, are obligația de a "asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (Cererea nr. 71525/01, în M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007).

Curtea de Justiție de la Luxemburg, cu privire la rolul ce revine judecătorului național, în calitate de prim judecător comunitar, a reținut că "este de competența instanței naționale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național precum legea generală, privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanța națională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securității juridice și protecției încrederii legitime în aprecierea comportamentului, atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât și al autorităților administrative, cu condiția ca interesul Comunității să fie pe deplin luat în considerare" (Hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexate C-383/06 și C - 385/06).

Raportându-se așadar la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la practica Curții Europene a Drepturilor Omului (blocul de convenționalitate), precum și la reglementările comunitare și jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, în măsura în care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, contravin unor principii fundamentale convenționale și comunitare, a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului, trebuie înlăturate.

În măsura în care permit cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile menționate din Legea contenciosului administrativ încalcă dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse "principiului securității juridice, care se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României, §39).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că posibilitatea de a anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securității raporturilor juridice (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României, §62, în M. Of. nr. 414 din 31 august 2000) prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției.

Actul administrativ cu caracter individual necontestat prin mijloacele prevăzute de legislația anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 este similar, în privința efectelor produse, cu o hotărâre judecătorească irevocabilă.

În jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, în ceea ce privește posibilitatea de invocare a excepției de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor comunitare, s-a reținut că, atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate (Hotărârea din 30 ianuarie 1997, Wiljo (C-178/1995 pct. 15 și urm.), Hotărârea din 15 februarie 2001, Nachi Europe (C-239/1999, pct. 28 și urm.), Hotărârea din 23 februarie 2006, Artzeni și alții (C-346/03 și C-529/03 pct. 30 și urm.).

Prin înlăturarea dispozițiilor sus-menționate din Legea nr. 554/2004, incompatibile cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța de judecată nu interferează și nu neagă hotărârile Curții Constituționale, cum, în mod eronat, susține recurenta, întrucât compatibilitatea acestor norme este atributul exclusiv al judecătorului național în sensul celor expuse anterior.

Independent de aspectele arătate, Înalta Curte reține că, prin înlăturarea aplicării în speță a prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, nu este negat nici dreptul părții de a-și formula toate apărările în fața instanței și nici posibilitatea instanței de fond de a analiza, conform dreptului comun, pe cale principală ori pe cale de excepție, susținerile părților referitoare la împrejurările de fapt și de drept, inclusiv a celor referitoare la actul administrativ în litigiu, de care depinde soluționarea cauzei cu care a fost învestită. În același sens, este de observat și rațiunea pentru care legiuitorul a modificat, începând cu data de 15 februarie 2013, prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, în sensul că legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu ori la cererea părții interesate, competența revenind instanței învestite cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate.

Față de susținerile recurentei întemeiate pe jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte are în vedere considerentele expuse de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-2/06 (Willy Kempter KG), în sensul că:

"În lipsa unei reglementări comunitare în materie, revine ordinii juridice interne din fiecare stat membru atribuția de a desemna instanțele competente și de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul comunitar, cu condiția ca, pe de o parte, aceste modalități să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare din dreptul intern (principiul echivalenței) și, pe de altă parte, să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară (principiul efectivității) (a se vedea în special Hotărârea din 13 martie 2007, Unibet, C-432/05, Rep., p. I-2271, pct. 43, precum ș

ș

i Hotărârea din 7 iunie 2007, Van der Weerd și alții, C-222/05-C-225/05, Rep., p. I-4233, pct. 28 și jurisprudența citată).

Curtea a recunoscut astfel compatibilitatea cu dreptul comunitar a stabilirii unor termene rezonabile de introducere a acțiunilor sub sancțiunea decăderii în vederea asigurării securității juridice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 decembrie 1976, Rewe-Zentralfinanz și Rewe-Zentral, 33/76, Rec., p. 1989, pct. 5, precum și Hotărârea Comet, 45/76, Rec., p. 2043, pct. 17 și 18, Hotărârea Denkavit italiana, citată anterior, pct. 23, Hotărârea din 25 iulie 1991, Emmott, C-208/90, Rec., p. I-4269, pct. 16, Hotărârea Palmisani, citată anterior, pct. 28, Hotărârea din 17 iulie 1997, Haahr Petroleum, C-90/94, Rec., p. I-4085, pct. 48, și Hotărârea din 24 septembrie 2002, Grundig Italiana, C-255/00, Rec., p. I-8003, pct. 34). Astfel, asemenea termene nu sunt de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară (Hotărârea Grundig Italiana, citată anterior, pct. 34).

Din această jurisprudență constantă rezultă că, în temeiul principiului securității juridice, statele membre pot impune ca o cerere de reexaminare și de revocare a unei decizii administrative rămase definitivă și contrare dreptului comunitar, astfel cum a fost interpretat ulterior de către Curte, să fie formulată în fața administrației competente într-un termen rezonabil.

În consecință, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că dreptul comunitar nu impune nicio limită de timp pentru introducerea unei cereri având ca obiect reexaminarea unei decizii administrative rămase definitivă. Cu toate acestea, statele membre au libertatea să stabilească termene rezonabile de introducere a acțiunilor, în conformitate cu principiile comunitare ale efectivității și echivalenței."

În lumina considerentelor Curții de Justiție a Uniunii Europene expuse anterior, Înalta Curte apreciază că Legea contenciosului administrativ a oferit și oferă recurentei posibilitatea contestării într-un termen rezonabil a actului administrativ cu caracter individual adresat unui alt subiect de drept, respectiv în termenul de decădere de un an de la data luării la cunoștință.

În cauză, însă, Înalta Curte apreciază că formularea excepției de nelegalitate în luna decembrie 2013, la mai bine de 10 ani de la data emiterii actului administrativ contestat, care a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice valabile în privința destinatarului, nu răspunde cerinței termenului rezonabil, iar a da eficiență dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. II alin. (2) teza a doua din Legea nr. 262/2007 constituie o îndepărtare de la principiul securității juridice în sensul celor reținute de prima instanță și statuate cu caracter unitar în jurisprudența instanței supreme.

Pentru aceleași considerente, nu pot fi primite susținerile recurentei întemeiate pe soluția și considerentele Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-249/11 Byankov, întrucât, pe de o parte, cauza respectivă vizează redeschiderea unei proceduri administrative rămasă definitivă și care nu a făcut obiectul unei căi judiciare de atac, în condițiile în care aceasta continuă să producă efecte juridice în privința destinatarului, iar, pe de altă parte, actul administrativ cu caracter individual contestat în cauză pe calea excepției de nelegalitate a fost emis anterior aderării României la Uniunea Europeană și este adresat unui alt subiect de drept decât partea care a invocat excepția de nelegalitate.

În ceea ce privește jurisprudența Înaltei Curți invocată de recurenta-reclamantă, respectiv Decizia nr. 4.796 din 11 decembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2013, se constată că aceasta nu prezintă relevanță, întrucât vizează excepția de nelegalitate invocată cu privire la Normele metodologice privind perceperea, încasarea, utilizarea, evidența și controlul destinației sumelor rezultate din aplicarea timbrului literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric, al artelor plastice, al arhitecturii și de divertisment, precum și procedura de solicitare și comunicare a opțiunilor titularilor de drepturi de autor sau ale titularilor de drepturi conexe dreptului de autor ori, după caz, ale moștenitorilor acestora, aprobate prin Ordinul comun nr. 2823/1566/2003 al ministrului culturii și cultelor și ministrului finanțelor publice, care este un act administrativ cu caracter normativ, iar nu un act administrativ cu caracter individual, cum este cel contestat în litigiul de față.

La pronunțarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituțional ce revine Instanței Supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în primul rând prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia din 6 decembrie 2007, Cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39), Înalta Curte are în vedere jurisprudența sa unitară în materia excepției de nelegalitate invocată cu privire la certificate de atestare a dreptului de proprietate emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, amintind, cu titlu de exemplu, deciziile nr. 74 din 14 ianuarie 2010, nr. 1.147 din 2 martie 2010, nr. 3.160 din 16 iunie 2010, nr. 3.600 din 19 august 2010, nr. 3.852 din 24 septembrie 2010, nr. 4.089 din 5 octombrie 2010, nr. 1.067 din 23 februarie 2011, nr. 1.563 din 16 martie 2011, nr. 4.152 din 7 octombrie 2010, nr. 1.702 din 23 martie 2011, nr. 2.256 din 14 aprilie 2011, nr. 4.470 din 30 septembrie 2011 (publicate pe site-ul Înaltei Curți - www.scj.ro - în secțiunea de jurisprudență a Secției de contencios administrativ și fiscal), precum și deciziile recente nr. 633 din 16 februarie 2015, nr. 222 din 26 ianuarie 2015, nr. 977 din 5 martie 2015, nr. 1.625 din 21 aprilie 2015.

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Compania B. București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Compania B. București împotriva Sentinței civile nr. 2.448 din 22 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 mai 2015.

Procesat de GGC - N