ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 838/2016

Decizia nr. 838/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția IV-a civilă, sub nr. x/3/2010, la data de 03 octombrie 2010, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin B., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 2.000.000 euro cu titlu de daune.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esență, că prin sentința penală nr. 122 din data de 24 aprilie 2008, a Curții de Apel București, secția I penală, devenită titlu executoriu în urma respingerii recursului, numitul C. a fost obligat să-i plătească suma de 2.000.000 euro reprezentând daune morale, însă hotărârea judecătorească nu a putut fi pusă în executare în mod electiv datorită faptului că pe numele debitorului nu au mai fost identificate bunuri sau sume de bani, aspect, ce rezultă din procesul -verbal privind constatarea stării de insolvabilitate întocmit la data de 23 martie 2010 în Dosarul de executare nr. x/2008 deschis la B.E.J.A., D. Din această perspectiva, pentru recuperarea creanței al cărei titular este.

reclamantul s-a îndreptat împotriva statului, apreciind că acesta este responsabil pentru faptele și actele prepușilor și instituțiilor sale, pentru lipsa unor mecanisme eficiente de punere în executare a hotărârilor judecătorești, și de protecție efectivă a cetățenilor, respectiv pentru reglementarea defectuoasă a situațiilor care conduc la atare consecințe. După consumarea episodului reprezentat de răpirea jurnaliștilor români unul dintre aceștia fiind reclamantul, pârâtul a manifestat lipsă de diligentă, în sensul că Ministerul Public, instituția competentă a desfășura urmărirea penală. nu a dispus măsurile procedurale pentru asigurarea conservării în patrimoniu a bunurilor și valorilor aflate în proprietatea pârâtului condamnat neftind instituită măsura sechestrului asupra bunurilor și conturilor acestuia, fapt care a permis înstrăinarea de bunuri și valori.

La data de 03 decembrie 2010 reclamantul a formulat o precizare a acțiunii introductive, arătând că înțelege să-și majoreze pretențiile la suma de 4.000.000 euro. diferența față de solicitarea inițială reprezentând daune determinate de imposibilitatea punerii în executare a hotărârii judecătorești penale menționate, devenită definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului. La data de 25 mai 2011 cererea a fost completată, solicitându-sc obligarea pârâtului și la plala sumei de 2.000.000 euro cu titlu de daune produse de imposibilitatea punerii în executare a sentinței penale nr. 122 din data de 13 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a I-a penală, prin care numitul E. a fost obligat să-i plătească suma mai sus arătata cu titlu de daune morale.

În drept, au fost invocate prevederile art. 998 - 999 C. civ. Pârâtul Statul Român prin B. a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, în raport cu dispozițiile art. 35 și 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/3954 privind persoanele fizice și juridice, art. 5 din Legea nr. 304/2004 și art. 504 C. proc. pen. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înaltei Curți de Casație și Justiție a formulai cerere de intervenție în interesul pârâtului solicitând admiterea în principiu, iar, pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, Prin sentința civilă nr. 1835 din data de 16 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția IV-a civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiată șl s-a dispus respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a fost admisă cererea de intervenție accesorie.

În legătură cu excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin B., tribunalul a reținut că reclamantul a făcut trimitere la dispozițiile art. 48 din Constituție, in realitate, referirea vizând prevederile art. 52 din legea fundamentală (urmare renumerotării textelor, după revizuirea aprobată prin Legea nr. 429/2003). Or, textul vizat stabilește dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică de a primi reparații pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, răspunderea statului în condițiiie legii, nefiind de natură să înlăture răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea credință sau din gravă neglijență. A apreciat tribunalul că din perspectiva legii speciale adoptate în aplicarea normei constituționale, dispozițiile incidente în cauză sunt prescrise de art. 96 din Legea nr. 303/2004, legitimarea procesuală pasivă a pârâtului ițind justificată.

Pe fondul cauzei s-a reținut că reclamantul a încercat punerea în executare a două titluri executorii, sentința penală nr. 122 din 13 iunie 2007 și sentința penală nr/ 122 din 22 aprilie 2008, pronunțată de Curtea de Apei București, secția I penală, prin intermediul B.E.J.A., D., reconstiuindu-se Dosarul de executare silită nr. x/2008, Cu ocazia derulării procedurii s-a constatat starea de insolvabilitate a debitoriior E. și Moharnmad Munaf, obligați prin titlurile executorii la plata sumei de 2.000.000 euro fiecare, cu titlu de daune morale, în favoarea reclamantului. Invocarea de către reclamant a răspunderii statului pentru lipsa unui mecanism eficient de punere în executare a hotărârilor judecătorești prin citarea cauzei „Acimov v. Croația" nu se subordonează obiectului și cauzei cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

Astfel, s-a arătat că reclamantul nu se plânge pentru faptul că nu ar fi fost asistat de stat. În vederea punerii în executare a sentințelor penale ce constituie titluri executorii, ci susține că nerealizarea creanței sale se datorează insolvabilității debitorilor, stare creată ca unnare a inacțiunii organelor judiciare constând în neinstituirea sau dispunerea cu întârziere a măsurilor asigurătorii inadecvate în timpul procesului penal. În raport de dispozițiile art. 35 alin. (2) și (3) din Decretul nr. 31/1954, ce reglementează, răspunderea civilă delictuala pentru fapta proprie a persoanei juridice și de cele prevăzute în art. 52 din Constituție, s-a arătat că nu se poate reține săvârșirea unei lapte ilicite de către organele de urmărire penală ori de instanțele de judecată, determinat de omisiunea de se fi dispus măsuri pentru conservarea bunurilor din patrimoniul inculpaților în vederea despăgubirii părților vătămate.

Inacțiunea constituie faptă ilicită atunci când norma legală obligă la o anumită conduită, iar cerința prescrisă nu este respectată. Or, inculpații E. și C. au fost cercetați și trimiși în judecată (prin rechizitoriul nr. x/D/P din 4 octombrie 2005 ol Parchetului de pe lângă Înaltei Curți de Casație și Justiție - Direcția de Investigarea Infracțiunilor de Crimă Ooeganizată și Terorism - Structura Centrală) pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 535/2004, respectiv art. 26 C. proc. pen. raportat la art. 32 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 535/2004, raportat la art. 189 alin. (1) și (2) C. proc. pen., persoana vătămată, în speță reclamantul, nefiind o persoană lipsită de capacitate de exercițiu restrânsă, Tribunalul a stabilit că nu se impunea în mod obligatoriu dispunerea din oficiu a măsurii sechestrului, dat fiind că nu erau îndeplinite cerințele art. 163 C. proc.

pen., iar pe de altă parte, reclamantul nu s-a constitui! parte civilă în procesul penai în faza de urmărire penală, arătând chiar că nu înțelege să valorifice această calitate, revenind asupra poziției abia în fața instanței de judecată, când și-a precizat și pretențiile de natură pecuniară (la data de 6 septembrie 2006). Cererea formulată de reclamant în sensul instituirii sechestrului asigurător a fost încuviințată la data de 18 ianuarie 2007 de Curtea de Apel București, secția I penală, fiind aplicată măsura asupra bunurilor indicate în hotărârea de condamnare, în condițiile în care s-a constatat că în privința celorlalte bunuri nu mai există riscul înstrăinării ca urmare a îndisponibilizării lor anterioare.

Măsuri asigurătorii au fost dispuse și aduse ia îndeplinire prin ordonanțe succesive și în Dosarul nr. x/D/P/2004 al Parchetului de pe lângă Înaltei Curți de Casație și justiție, asupra unor bunuri imobile, active fixe, conturi creanțe și părți sociale aliate în proprietatea inculpatului E. S-a apreciat că nu s-a probat nici existența unui prejudiciu ca urmare a stării de insolvabilitate a inculpaților cu consecința imposibilității reclamantului de a-și satisface creanța, în sensul că nu s-a dovedit că anterior pretinsei înstrăinări a averii, în patrimoniul inculpaților existau aite bunuri sau sume de bani care să fi permis îndestularea, cu excepția celor asupra cărora a fost instituit deja sechestrul asigurător.

În lipsa existenței unei fapte ilicite a organelor judiciare și a dovedirii ivirii unui prejudiciu, nu s-a putut reține în cauză ca fiind îndeplinite cele patru condiții necesare atragerii răspunderii civile delictuale. În ceea ce privește, invocarea săvârșirii unei fapte ilicite de către judecători și procurori în soluționarea acțiunii civile în procesul penal, s-a arătat că dreptul la repararea prejudîciiior materiale este recunoscut doar în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, prin hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cadrul judecății și dacă aceasta este de natură să determine o eroare judiciară, or în cauză nu s-a dovedit acest aspect.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie, dar și sub aspectul admiterii cererii de intervenție promovate în cauză de Ministerul Public. Prin Decizia nr. 39/A din data de 2 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ea nefondat, apelul formulat de apelantul-reciamant. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prima instanță a analizat.

în mod judicios susținerile privind întrunirea condițiilor de existență a faptei ilicite a propușilor statului, respectiv, organele judiciare penale și instanțele de judecată, stabilind în mod corect că nu se poate reține în sarcina acestora vinovăția ca expresie a neglijenței în îndeplinirea atribuțiilor legale din perspectiva obligativității instituirii de măsuri asigurătorii asupra bunurilor aflate în patrimoniul persoanelor inculpate și ulterior condamnate, E. și C. Obligația generală de ocrotire șî garantare a drepturilor cetățenilor ce incumbă statului și Ministerului Public, la care face trimitere apelantul, își are izvorul în normele cu caracter de principiu care stabilesc atributele de serviciu, iar activitatea specifică a acestora este cârmuită de normele dreptului procesual (în speță, ale dreptului procesual penal) care reprezintă dispoziții speciale cu caracter imperativ și prescriu conduita organelor și instituțiilor implicate în desfășurarea procesului în toate fazele sale specifice.

Din această perspectivă, lipsa valorificării unei norme de drept procesual penal, în speță a art, 163 C. proc. pen., în contextul în care nu este îndeplinită niciuna dintre ipotezele în care incidența sa este obligatorie, nu poate să atragă concluzia săvârșirii unei fapte ilicite. Textul arătat (în forma în vigoare la data instrumentării) stabilește că luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie exclusiv în ipoteza în care persoana vătămată prin infracțiune este lipsită de capacitate de exercițiu restrânsă, ceea ce nu era cazul la momentul de referință. Nu se poate vorbi de ignorarea prevederilor art. 163 C. proc.

pen., respectiv de lipsa de diligentă a prepușilor statului în instituirea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor inculpaților E. și C., de vreme ce astfel de măsuri de indisponibiiizare au fost dispuse atât de parchet (în Dosarul nr. x/D/P/2004), cât și de instanța de judecată, respectiv, Curtea de Apei București, investită cu soluționarea cauzei penaie privind pe inculpații menționați (trimiși în judecată prin rechizitoriul nr. x/D/P14J0/2004 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism - Structura Centrală).

Relevantă s-a apreciat și împrejurarea ca în faza procesuală a urmăririi penale, reclamantul nu s-a constituit parte civilă, valorificând dispozițiile procesuale sub acest aspect în fața instanței de judecată, moment la care sechestrul asigurător instituit nu a mai putut viza bunuri (asupra cărora să nu se fi instituit anterior măsuri, cu ocazia desfășurării altor cercetări) a căror valoare să fie aptă a aduce la îndestularea creanței stabilite în favoarea reclamantului prin hotărârile judecătorești penale de condamnare (sentința penală nr. 122 din 13 martie 2007 și sentința penală nr. 122 din 22 aprilie 200S, pronunțate de Curtea de Apel București, secția la penală).

Argumentele de ordin subiectiv invocate de reclamant pentru justificarea poziției sale procesuale, în raport cu calitatea de parte civilă, nu au fost primite, cu atât mai mult cu cât despăgubirile solicitate cu titlu de daune morale și acordate pe cale judiciară reprezintă expresia unui interes de ordin particular. decurgând din suportarea consecințelor unei fapte penale săvârșite împotriva sa, iar modalitatea concretă de realizare a interesului său privat scapă reglementării de ordin general, cu atât mai mult cu cât reparația a fost asigurată prin pronunțarea hotărârilor judecătorești a cănii punere în executare s-a dovedit a fi imposibilă, cauzată de lipsa bunurilor debitorului obligației.

situație influențată și de reacția tardivă a reclamantului în legătură cu valorificarea dispozițiilor procesuale menite să asigure realizarea drepturilor și intereselor sale legitime. Referitor ia nelegalitatea respingerii probelor formulate în faza procesuală a fondului s-a apreciat ea fiind lipsită de suport această critică. Astfel s-a constatat că s-a solicitat administrarea dovezilor cu înscrisuri, martori și interogatoriu. în conținutul notei de probatorii formulată ia fond. reclamantul a indicat o serie de înscrisuri, reprezentând dosare de cercetare penală, dosare aflate pe rolul instanțelor de judecată, adrese emise de instituții cu caracter special (D.G.I.P.I., Cancelaria Primului Ministru.

Direcția Generală Anticorupție, Președinția României), precum și bilanțuri de activitate a parchetului. în scopul administrării probei testimoniale au fost menționate persoane care au instrumentat afaceri judiciare în cauzele privind pe inculpații E. și C., precum și persoane ce ocupă funcții importante în cadrul unor organisme din cadrul administrației publice centrale. Potrivit normelor de procedură, probele trebuie dă fie pertinente și utile cauzei, să prezinte legătură cu cauza și să fie apte, prin concludenta lor, să conducă la aflarea adevărului și ia dezlegarea chestiunilor ce fac obiectul judecății în acord cu legea, dar și cu doctrina și jurispradența.

În lipsa unor precizări necesare asupra caracterului secret al unora dintre documentele invocate de reclamant și ținând seama de dispozițiile speciale ale Legii nr. 182/2002 privind accesul la informațiile clasificate, prima instanță a soluționat corect, în sensul respingerii, cererea reclamantului de desceretizare, acesta având posibilitatea de a apela în mod direct la prevederile actului normativ arătat, cu atât mai mult cu cât a participat în calitatea sa de persoană vătămată la procedurile derulate în fața organelor judiciare anterior pronunțării hotărârilor judecătorești penale ia care a făcut trimitere.

Pe de altă parte, persoanele vizate de reclamant pentru a dobândi calitatea de martori în cauză, au desfășurat activitate specifică în cadrul procedurilor urmate în cauza penală, în exercitarea atribuțiilor intrinseci calității lor oficiale, sens în care poziția exprimată ar fî lipsit de utilitate proba restimonială, Admisibilitatea interogatoriului statului s-a considerat automat un fine de neprimire, de vreme ce scopul dovezii rezidă în probarea unor fapte personale, cauza acțiunii (cauza petendi) fiind reprezentată de răspunderea statului pentru inacțiunea autorităților sale implicate în îndeplinirea atribuțiilor specifice (organele judiciare).

În final, nu a fost primită nici critica eronatei soluționări a cererii de intervenție, promovată de Ministerul Public, considerând că acesta este reprezentantul intereselor generale ale societății, iar combaterea susținerii reclamantului se circumscrie tocmai rolului și obligației generale de reprezentare a intereselor cetățeanului, sens în care demersul său nu a fost primit ca o acțiune contrară acestui principiu fundamental. Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs prin care a solicitat, admiterea recursului, casarea deciziei pentru nelegafitate și netemeinicie și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. Recurentul invocă motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. În susținerea cererii de recurs, recurentul reclamant arată că hotărârea instanței de apel, în mod eronat, a considerat ca temeinică și legală, hotărârea instanței de fond. Invocă drept critică faptul că atât instanța de fond cât și cea de apel nu au analizat cererea sa prin prisma nerespectării dispozițiilor art. 998-999 C. civ., temeiul de drept al acțiunii saîe. Consideră că statul este responsabil pentru greșelile, intenționate sau nu, ale Parchetului, care nu numai ca a omis sa ia toate masurile pentru ca inculpatul E. să nu devină insolvabil, dar i-a permis să își înstrăineze o parte din bunuri în timp ce era în stare de arest.

Apreciază ca raționamentul instanței esle în contradicție atunci când reține că Ministerul Public este reprezentantul intereselor generale ale societății, însă în ceea ce-l privește pe recurent, acesta ar fi trebuit să vegheze la protejarea intereselor sale, în mod individual, omițând faptul că această instituție nu esîe numai reprezentant al intereselor generale ale societății, ci potrivit art. 163 C. proc. pen. are și o obligație generală de ocrotire și garantare a drepturilor cetățenilor. Mai arată că din rapoartele întocmite cu ocazia cercetării răpirii, rezulta existența unei vulnerabilității, care la acel moment, nu îi permitea să ia decizii juridice, cum ar fi aceea de constituire de parte civilă, în dosarul de a cărui existență nu avea practic cunoștință, iar Ministerul Public nu a luat masurile neeesaref oportune penîra protejarea drepturilor și intereselor victimelor răpirii.

Mai arată că tocmai misiunea legală a Ministerului Public constituie motiv de respingere a cererii sale de intervenție, nelăsând instanța să-și formuleze o opinie independentă. Referindu-se la probatoriu, susține că s-a făcut o greșită aplicare a legii prin respingerea probelor solicitate, respectiv a Înscrisurilor pe motiv că sunt secretizate, iar a martorilor pentru ca ar fi procurori, situație în care nu s-a realizat o cercetare corectă a cauzei, iar instanța ar fi trebuit să indice în mod concret ce precizări ar fi fost necesare pentru ca cererea de probe să nu fi fost respinsă. Referindu-se la interogatorului, arată că această probă este prevăzută de C. proc. civ. și nu este interzisă în cazul angajării răspunderii pentru fapta prepusului.

Tot cu privire la probe mai arătă că nu a înțeles de ce nu s-a dat curs cererii de verificare de către Consiliul Superior de Apărarea Țării a suspiciunii legitime că judecătorii fondului și apelului nu respectă dispozițiile de la art. 7 din Legea nr. 304/2004, de a nu fi afiliați și influențați de serviciile secrete implicate. Față de cele arătate, în final, consideră că, în speță, operează o prezumție de culpă gravă a Statului prin instituțiile sale, ce atrage răspunderea acestora alături de cei vinovați, Intimații pârâți au depus întâmpinări la recursul reclamantului prin care au invocat excepția nulității recursului, în raport de imposibilitatea încadrării criticilor formulate de recurentul - reclamant, In motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. În ședința publică din 7 aprilie 2016, instanța a pus în discuția părților, excepția nulității recursului, invocată de intimații pârâți. Recursul este nul, pentru considerentele ia care ne vom referi, cu prioritate, în raport de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ.: Conform art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau. după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs., motivele de recurs sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței care a pronunțat hotărârea atacată, raportat la motivul de recurs invocat. Față de faptul că nu constituie motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire ia soluția pronunțată, instanța de recurs poate examina numai criticile privitoare la hotărârea atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 C. proc.

civ. Potrivit textelor legale invocate de recurentul reclamant, respectiv, art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., se prevede că modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitaîe, dacă, pct. 7, Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura priciniuită pct. 8. "Interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia" și pct. 9 "Pronunțarea unei hotărârii lipsite de temei legal ori dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii." În speță, deși recurentul reclamant a indicat prin cererea de recurs motivele de nelegaliîaie prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., din dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă niciun element care să se circumscrie ipotezelor reglementate de acestea. Astfel, nieiuna dintre critici nu vizează nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii, situație față de care motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care reglementează aceste ipoteze, apare ca fiind invocat numai formal. Dezvoltarea criticilor formulate nu permite încadrarea recursului nici în motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., întrucât, recurentul nu a făcut referire la un act juridic dedus judecății și nici nu a indicat un text legal a cărui aplicare sau interpretare greșită a determinat instanța de ape!

să pronunțe o hotărâre nelegală. prin care a menținut soluția dată de instanța de fond de respingere a acțiunii reclamantului pentru inexistența răspunderii civile delictuale. Criteriile formulate de recurentul reclamant pe aspectul probelor nu pot fi analizate, deoarece, modul în care Instanța de judecată a făcui aprecierea probelor nu reprezintă o critică de legalitate, iar aprecierea probelor nu poate face obiect de analiză în recurs, deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000. Deși recurentul susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii atunci când a respins probele solicitate, nu arată care este norma de drept material încălcată.

în ceea ce privește proba cu martori, instanța de ape! a apreciat că mărturia persoanelor implicate în calitate oficială în procedurile urmate în cauzele penale este inutilă, iar în privința înscrisurilor, a reținut că instanța de fond a respins corect cererea de desecretizare a unor documente, reclamantul putând apela la dispozițiile speciale ale Legii nr. 182/2002 privind accesul la informațiile clasificate, cu atât mai mult cu cât a participat în calitatea sa de persoană vătămată la procedurile derulate în fața organelor judiciare penale. Recurentul nu formulează critici de nelegalitate raportat la cele reținute de instanța de apel, ci invocă utilitatea acestor probe pentru soluționarea prezentei cauze.

Or, problema pertinenței și utilității probelor ține de situația de fapt a pricinii, revenind în aprecierea exclusivă a instanțelor de fond. Nici în privința probei cu interogatoriul, solicitată de reclamant ia instanța de fond și respinsă, recurentul nu formulează critici de nelegalitate ci își exprimă nedumerirea cu privire Ia,.finele de neprimire" reținut de instanța de apel. Or, din considerentele deciziei din apel reiese foarte clar ce anume a avut în vedere instanța, respectiv, scopul probei cu interogatoriul, acela de a se proba fapte personale, iar în raport de cauza acțiunii (răspunderea statului pentru macțîunca autorităților sale implicate în îndeplinirea atribuțiilor judiciare), pârâtului Statul Român nu i se poate administra proba cu interogatoriul nefiind vorba de „fapte personale" în sensul art. 218 C. proc.

pen. În legătură cu aceste argumente ale instanței de apel. recurentul nu formulează critici încadrabile în art. 304 C. proc. civ. În ceea ce privește greșita reținere a cererii de intervenție a Ministerului Public în interesul Statului, deși se invocă această critică, se reține că recurentul nu combate considerentele justificative ale hotărârii pe acest aspect, în așa fel încât, afirmațiile susținute de acesta să se poată circumscrie unor critici de nelegalitate. Făcând trimitere la temeiul de drept a! acțiunii sale, art. 998-999 C. civ., recurentul reclamant își exprimă nemulțumirea fața de soluția prin care nu s-a reținui răspunderea statului pentru evitarea stării de insolvabilitate a debitorilor săi, însă nu arată cum aceste dispoziții legale au fost interpretate sau aplicate greșit pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală a statului prin instituțiile sale.

De asemenea se face trimitere la art. 163 C. proc. pen. și Ia obligația generală a statului de a ocroti și garanta drepturile cetățenilor, fără o concretizare a modului de aplicare a acestor prevederi legale în speța dedusă judecății. În consecință, pentru cele arătate, se va constata că cererea de recurs a reclamantului a fost redactată fără respectarea exigențelor procedurale ale acestei căi de atac care permite declanșarea unui control de legalitate asupra soluției, doar în limitele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Cum nu există critici care să permită încadrarea în motivele de recurs invocate de recurentul reclamam, respectiv, pct. 7, 8 și 9 din art. 304 C. proc. civ., și nici critici ce ar putea fi încadrate din oficiu într-unui din celelalte motive prevăzute de acest articol, și față de faptul că nu există nici motive de ordine publică, Înalta Curte, conform art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., va constata nul recursul. Problema nerespectării de către judecătorii fondului și apelului a prevederilor art. 7 din Legea nr. 304/2004 (obligația de a depune declarații în sensul că nu sunt lucrători operativi, inclusivi acoperiți, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informații) intră în competența specială a Consiliului Superior de Apărarea Țării, care poate face verificări cu privire la existența și conținutul acelor declarații, instanțele de judecată neputând face astfel de verificări, pe cale incidentală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 39/A din data de 2 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a IIl-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 07 aprilie 2016.