ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 838/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 838/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 838/2016

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția IV-a civilă, sub nr. x/3/2010, la data de 03

octombrie 2010, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român, prin B., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 2.000.000 euro cu titlu de

daune.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat, în esență, că prin sentința

penală nr. 122 din data de 24 aprilie 2008, a Curții de Apel

București, secția I penală, devenită titlu executoriu în

urma respingerii recursului, numitul C. a fost obligat să-i

plătească suma de 2.000.000 euro reprezentând daune morale, însă

hotărârea judecătorească nu a putut fi pusă în executare în

mod electiv datorită faptului că pe numele debitorului nu au mai fost

identificate bunuri sau sume de bani, aspect, ce rezultă din procesul

-verbal privind constatarea stării de insolvabilitate întocmit la data de

23 martie 2010 în Dosarul de executare nr. x/2008 deschis la B.E.J.A., D.

Din această perspectiva,

pentru recuperarea creanței al cărei titular este. reclamantul s-a

îndreptat împotriva statului, apreciind că acesta este responsabil pentru

faptele și actele prepușilor și instituțiilor sale, pentru

lipsa unor mecanisme eficiente de punere în executare a hotărârilor

judecătorești, și de protecție efectivă a

cetățenilor, respectiv pentru reglementarea defectuoasă a

situațiilor care conduc la atare consecințe.

După consumarea

episodului reprezentat de răpirea jurnaliștilor români unul dintre

aceștia fiind reclamantul, pârâtul a manifestat lipsă de

diligentă, în sensul că Ministerul Public, instituția

competentă a desfășura urmărirea penală. nu a dispus

măsurile procedurale pentru asigurarea conservării în patrimoniu a

bunurilor și valorilor aflate în proprietatea pârâtului condamnat neftind

instituită măsura sechestrului asupra bunurilor și conturilor

acestuia, fapt care a permis înstrăinarea de bunuri și valori.

La data de 03 decembrie 2010

reclamantul a formulat o precizare a acțiunii introductive, arătând

că înțelege să-și majoreze pretențiile la suma de

4.000.000 euro. diferența față de solicitarea inițială

reprezentând daune determinate de imposibilitatea punerii în executare a

hotărârii judecătorești penale menționate, devenită

definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului.

La data de 25 mai 2011 cererea

a fost completată, solicitându-sc obligarea pârâtului și la plala

sumei de 2.000.000 euro cu titlu de daune produse de imposibilitatea punerii în

executare a sentinței penale nr. 122 din data de 13 iunie 2007 a

Curții de Apel București, secția a I-a penală, prin care

numitul E. a fost obligat să-i plătească suma mai sus

arătata cu titlu de daune morale.

În drept, au fost invocate

prevederile art. 998 - 999 C. civ.

Pârâtul Statul Român prin B. a

invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, în

raport cu dispozițiile art. 35 și 37 alin. (1) din Decretul nr.

31/3954 privind persoanele fizice și juridice, art. 5 din Legea nr.

304/2004 și art. 504 C. proc. pen.

Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Înaltei Curți de Casație și Justiție a

formulai cerere de intervenție în interesul pârâtului solicitând admiterea

în principiu, iar, pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în

judecată,

Prin sentința civilă

nr. 1835 din data de 16 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul

București, secția IV-a civilă, a fost respinsă excepția

lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiată șl s-a

dispus respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a

fost admisă cererea de intervenție accesorie.

În legătură cu

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin

B., tribunalul a reținut că reclamantul a făcut trimitere la

dispozițiile art. 48 din Constituție, in realitate, referirea vizând

prevederile art. 52 din legea fundamentală (urmare renumerotării

textelor, după revizuirea aprobată prin Legea nr. 429/2003).

Or, textul vizat

stabilește dreptul persoanei vătămate de o autoritate

publică de a primi reparații pentru prejudiciile cauzate prin erori

judiciare, răspunderea statului în condițiiie legii, nefiind de

natură să înlăture răspunderea magistraților care și-au

exercitat funcția cu rea credință sau din gravă

neglijență.

A apreciat tribunalul că

din perspectiva legii speciale adoptate în aplicarea normei

constituționale, dispozițiile incidente în cauză sunt prescrise

de art. 96 din Legea nr. 303/2004, legitimarea procesuală pasivă a

pârâtului ițind justificată.

Pe fondul cauzei s-a

reținut că reclamantul a încercat punerea în executare a două

titluri executorii, sentința penală nr. 122 din 13 iunie 2007 și

sentința penală nr/ 122 din 22 aprilie 2008, pronunțată de

Curtea de Apei București, secția I penală, prin intermediul

B.E.J.A., D., reconstiuindu-se Dosarul de executare silită nr. x/2008,

Cu ocazia derulării

procedurii s-a constatat starea de insolvabilitate a debitoriior E. și

Moharnmad Munaf, obligați prin titlurile executorii la plata sumei de

2.000.000 euro fiecare, cu titlu de daune morale, în favoarea reclamantului.

Invocarea de către

reclamant a răspunderii statului pentru lipsa unui mecanism eficient de

punere în executare a hotărârilor judecătorești prin citarea

cauzei „Acimov v. Croația" nu se subordonează obiectului și

cauzei cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

Astfel, s-a arătat că reclamantul nu se plânge pentru faptul că

nu ar fi fost asistat de stat. În vederea punerii în executare a

sentințelor penale ce constituie titluri executorii, ci susține

că nerealizarea creanței sale se datorează

insolvabilității debitorilor, stare creată ca unnare a

inacțiunii organelor judiciare constând în neinstituirea sau dispunerea cu

întârziere a măsurilor asigurătorii inadecvate în timpul procesului

penal.

În raport de dispozițiile

art. 35 alin. (2) și (3) din Decretul nr. 31/1954, ce reglementează,

răspunderea civilă delictuala pentru fapta proprie a persoanei

juridice și de cele prevăzute în art. 52 din Constituție, s-a

arătat că nu se poate reține săvârșirea unei lapte

ilicite de către organele de urmărire penală ori de

instanțele de judecată, determinat de omisiunea de se fi dispus

măsuri pentru conservarea bunurilor din patrimoniul inculpaților în

vederea despăgubirii părților vătămate.

Inacțiunea constituie

faptă ilicită atunci când norma legală obligă la o

anumită conduită, iar cerința prescrisă nu este

respectată.

Or, inculpații E. și

C. au fost cercetați și trimiși în judecată (prin

rechizitoriul nr. x/D/P din 4 octombrie 2005 ol Parchetului de pe lângă

Înaltei Curți de Casație și Justiție - Direcția de

Investigarea Infracțiunilor de Crimă Ooeganizată și

Terorism - Structura Centrală) pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 535/2004,

respectiv art. 26 C. proc. pen. raportat la art. 32 alin. (1) și (2) lit.

a) din Legea nr. 535/2004, raportat la art. 189 alin. (1) și (2) C. proc.

pen., persoana vătămată, în speță reclamantul, nefiind

o persoană lipsită de capacitate de exercițiu restrânsă,

Tribunalul a stabilit că nu se impunea în mod obligatoriu dispunerea din

oficiu a măsurii sechestrului, dat fiind că nu erau îndeplinite

cerințele art. 163 C. proc. pen., iar pe de altă parte, reclamantul

nu s-a constitui! parte civilă în procesul penai în faza de urmărire

penală, arătând chiar că nu înțelege să valorifice

această calitate, revenind asupra poziției abia în fața

instanței de judecată, când și-a precizat și

pretențiile de natură pecuniară (la data de 6 septembrie 2006).

Cererea formulată de

reclamant în sensul instituirii sechestrului asigurător a fost

încuviințată la data de 18 ianuarie 2007 de Curtea de Apel

București, secția I penală, fiind aplicată măsura

asupra bunurilor indicate în hotărârea de condamnare, în condițiile

în care s-a constatat că în privința celorlalte bunuri nu mai

există riscul înstrăinării ca urmare a îndisponibilizării

lor anterioare.

Măsuri asigurătorii

au fost dispuse și aduse ia îndeplinire prin ordonanțe succesive

și în Dosarul nr. x/D/P/2004 al Parchetului de pe lângă Înaltei

Curți de Casație și justiție, asupra unor bunuri imobile,

active fixe, conturi creanțe și părți sociale aliate în

proprietatea inculpatului E.

S-a apreciat că nu s-a

probat nici existența unui prejudiciu ca urmare a stării de

insolvabilitate a inculpaților cu consecința imposibilității

reclamantului de a-și satisface creanța, în sensul că nu s-a

dovedit că anterior pretinsei înstrăinări a averii, în

patrimoniul inculpaților existau aite bunuri sau sume de bani care să

fi permis îndestularea, cu excepția celor asupra cărora a fost

instituit deja sechestrul asigurător.

În lipsa existenței unei

fapte ilicite a organelor judiciare și a dovedirii ivirii unui prejudiciu,

nu s-a putut reține în cauză ca fiind îndeplinite cele patru

condiții necesare atragerii răspunderii civile delictuale.

În ceea ce privește,

invocarea săvârșirii unei fapte ilicite de către judecători

și procurori în soluționarea acțiunii civile în procesul penal,

s-a arătat că dreptul la repararea prejudîciiior materiale este

recunoscut doar în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, prin hotărâre

definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după

caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă

săvârșită în cadrul judecății și dacă aceasta

este de natură să determine o eroare judiciară, or în cauză

nu s-a dovedit acest aspect.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamantul criticând soluția pentru nelegalitate și

netemeinicie, dar și sub aspectul admiterii cererii de intervenție

promovate în cauză de Ministerul Public.

Prin Decizia nr. 39/A din data

de 2 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins,

ea nefondat, apelul formulat de apelantul-reciamant.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut următoarele:

Prima instanță a

analizat. în mod judicios susținerile privind întrunirea condițiilor

de existență a faptei ilicite a propușilor statului, respectiv,

organele judiciare penale și instanțele de judecată, stabilind

în mod corect că nu se poate reține în sarcina acestora

vinovăția ca expresie a neglijenței în îndeplinirea

atribuțiilor legale din perspectiva obligativității instituirii

de măsuri asigurătorii asupra bunurilor aflate în patrimoniul

persoanelor inculpate și ulterior condamnate, E. și C.

Obligația generală

de ocrotire șî garantare a drepturilor cetățenilor ce

incumbă statului și Ministerului Public, la care face trimitere

apelantul, își are izvorul în normele cu caracter de principiu care stabilesc

atributele de serviciu, iar activitatea specifică a acestora este

cârmuită de normele dreptului procesual (în speță, ale dreptului

procesual penal) care reprezintă dispoziții speciale cu caracter

imperativ și prescriu conduita organelor și instituțiilor

implicate în desfășurarea procesului în toate fazele sale specifice.

Din această

perspectivă, lipsa valorificării unei norme de drept procesual penal,

în speță a art, 163 C. proc. pen., în contextul în care nu este

îndeplinită niciuna dintre ipotezele în care incidența sa este

obligatorie, nu poate să atragă concluzia săvârșirii unei

fapte ilicite.

Textul arătat (în forma

în vigoare la data instrumentării) stabilește că luarea

măsurilor asigurătorii este obligatorie exclusiv în ipoteza în care

persoana vătămată prin infracțiune este lipsită de

capacitate de exercițiu restrânsă, ceea ce nu era cazul la momentul

de referință.

Nu se poate vorbi de ignorarea

prevederilor art. 163 C. proc. pen., respectiv de lipsa de diligentă a

prepușilor statului în instituirea măsurilor asigurătorii asupra

bunurilor inculpaților E. și C., de vreme ce astfel de măsuri de

indisponibiiizare au fost dispuse atât de parchet (în Dosarul nr. x/D/P/2004),

cât și de instanța de judecată, respectiv, Curtea de Apei

București, investită cu soluționarea cauzei penaie privind pe

inculpații menționați (trimiși în judecată prin

rechizitoriul nr. x/D/P14J0/2004 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție - Direcția de Investigarea

Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism - Structura

Centrală).

Relevantă s-a apreciat

și împrejurarea ca în faza procesuală a urmăririi penale,

reclamantul nu s-a constituit parte civilă, valorificând dispozițiile

procesuale sub acest aspect în fața instanței de judecată,

moment la care sechestrul asigurător instituit nu a mai putut viza bunuri

(asupra cărora să nu se fi instituit anterior măsuri, cu ocazia

desfășurării altor cercetări) a căror valoare să

fie aptă a aduce la îndestularea creanței stabilite în favoarea

reclamantului prin hotărârile judecătorești penale de condamnare

(sentința penală nr. 122 din 13 martie 2007 și sentința

penală nr. 122 din 22 aprilie 200S, pronunțate de Curtea de Apel

București, secția la penală).

Argumentele de ordin subiectiv

invocate de reclamant pentru justificarea poziției sale procesuale, în

raport cu calitatea de parte civilă, nu au fost primite, cu atât mai mult

cu cât despăgubirile solicitate cu titlu de daune morale și acordate

pe cale judiciară reprezintă expresia unui interes de ordin

particular. decurgând din suportarea consecințelor unei fapte penale

săvârșite împotriva sa, iar modalitatea concretă de realizare a

interesului său privat scapă reglementării de ordin general, cu

atât mai mult cu cât reparația a fost asigurată prin pronunțarea

hotărârilor judecătorești a cănii punere în executare s-a

dovedit a fi imposibilă, cauzată de lipsa bunurilor debitorului

obligației. situație influențată și de reacția

tardivă a reclamantului în legătură cu valorificarea

dispozițiilor procesuale menite să asigure realizarea drepturilor

și intereselor sale legitime.

Referitor ia nelegalitatea

respingerii probelor formulate în faza procesuală a fondului s-a apreciat

ea fiind lipsită de suport această critică.

Astfel s-a constatat că

s-a solicitat administrarea dovezilor cu înscrisuri, martori și

interogatoriu. în conținutul notei de probatorii formulată ia fond.

reclamantul a indicat o serie de înscrisuri, reprezentând dosare de cercetare penală,

dosare aflate pe rolul instanțelor de judecată, adrese emise de

instituții cu caracter special (D.G.I.P.I., Cancelaria Primului Ministru.

Direcția Generală Anticorupție, Președinția României),

precum și bilanțuri de activitate a parchetului. în scopul

administrării probei testimoniale au fost menționate persoane care au

instrumentat afaceri judiciare în cauzele privind pe inculpații E. și

C., precum și persoane ce ocupă funcții importante în cadrul

unor organisme din cadrul administrației publice centrale.

Potrivit normelor de

procedură, probele trebuie dă fie pertinente și utile cauzei,

să prezinte legătură cu cauza și să fie apte, prin

concludenta lor, să conducă la aflarea adevărului și ia

dezlegarea chestiunilor ce fac obiectul judecății în acord cu legea,

dar și cu doctrina și jurispradența.

În lipsa unor precizări

necesare asupra caracterului secret al unora dintre documentele invocate de

reclamant și ținând seama de dispozițiile speciale ale Legii nr.

182/2002 privind accesul la informațiile clasificate, prima instanță

a soluționat corect, în sensul respingerii, cererea reclamantului de

desceretizare, acesta având posibilitatea de a apela în mod direct la

prevederile actului normativ arătat, cu atât mai mult cu cât a participat

în calitatea sa de persoană vătămată la procedurile

derulate în fața organelor judiciare anterior pronunțării

hotărârilor judecătorești penale ia care a făcut trimitere.

Pe de altă parte, persoanele vizate de reclamant pentru a dobândi

calitatea de martori în cauză, au desfășurat activitate specifică

în cadrul procedurilor urmate în cauza penală, în exercitarea

atribuțiilor intrinseci calității lor oficiale, sens în care

poziția exprimată ar fî lipsit de utilitate proba restimonială,

Admisibilitatea interogatoriului statului s-a considerat automat un fine de

neprimire, de vreme ce scopul dovezii rezidă în probarea unor fapte

personale, cauza acțiunii (cauza petendi) fiind reprezentată de

răspunderea statului pentru inacțiunea autorităților sale

implicate în îndeplinirea atribuțiilor specifice (organele judiciare).

În final, nu a fost

primită nici critica eronatei soluționări a cererii de

intervenție, promovată de Ministerul Public, considerând că

acesta este reprezentantul intereselor generale ale societății, iar

combaterea susținerii reclamantului se circumscrie tocmai rolului și

obligației generale de reprezentare a intereselor cetățeanului,

sens în care demersul său nu a fost primit ca o acțiune contrară

acestui principiu fundamental.

Împotriva acestei decizii,

reclamantul A. a declarat recurs prin care a solicitat, admiterea recursului,

casarea deciziei pentru nelegafitate și netemeinicie și trimiterea

cauzei spre rejudecare la instanța de fond. Recurentul invocă

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În susținerea cererii de

recurs, recurentul reclamant arată că hotărârea instanței

de apel, în mod eronat, a considerat ca temeinică și legală,

hotărârea instanței de fond.

Invocă drept critică

faptul că atât instanța de fond cât și cea de apel nu au

analizat cererea sa prin prisma nerespectării dispozițiilor art.

998-999 C. civ., temeiul de drept al acțiunii saîe.

Consideră că statul

este responsabil pentru greșelile, intenționate sau nu, ale

Parchetului, care nu numai ca a omis sa ia toate masurile pentru ca inculpatul

E. să nu devină insolvabil, dar i-a permis să își

înstrăineze o parte din bunuri în timp ce era în stare de arest.

Apreciază ca

raționamentul instanței esle în contradicție atunci când

reține că Ministerul Public este reprezentantul intereselor generale ale

societății, însă în ceea ce-l privește pe recurent, acesta

ar fi trebuit să vegheze la protejarea intereselor sale, în mod

individual, omițând faptul că această instituție nu esîe

numai reprezentant al intereselor generale ale societății, ci

potrivit art. 163 C. proc. pen. are și o obligație generală de

ocrotire și garantare a drepturilor cetățenilor. Mai arată

că din rapoartele întocmite cu ocazia cercetării răpirii,

rezulta existența unei vulnerabilității, care la acel moment, nu

îi permitea să ia decizii juridice, cum ar fi aceea de constituire de

parte civilă, în dosarul de a cărui existență nu avea

practic cunoștință, iar Ministerul Public nu a luat masurile

neeesaref oportune penîra protejarea drepturilor și intereselor victimelor

răpirii.

Mai arată că tocmai

misiunea legală a Ministerului Public constituie motiv de respingere a

cererii sale de intervenție, nelăsând instanța să-și

formuleze o opinie independentă.

Referindu-se la probatoriu,

susține că s-a făcut o greșită aplicare a legii prin

respingerea probelor solicitate, respectiv a Înscrisurilor pe motiv că

sunt secretizate, iar a martorilor pentru ca ar fi procurori, situație în

care nu s-a realizat o cercetare corectă a cauzei, iar instanța ar fi

trebuit să indice în mod concret ce precizări ar fi fost necesare

pentru ca cererea de probe să nu fi fost respinsă. Referindu-se la

interogatorului, arată că această probă este

prevăzută de C. proc. civ. și nu este interzisă în cazul

angajării răspunderii pentru fapta prepusului.

Tot cu privire la probe mai

arătă că nu a înțeles de ce nu s-a dat curs cererii de

verificare de către Consiliul Superior de Apărarea Țării a

suspiciunii legitime că judecătorii fondului și apelului nu

respectă dispozițiile de la art. 7 din Legea nr. 304/2004, de a nu fi

afiliați și influențați de serviciile secrete implicate.

Față de cele

arătate, în final, consideră că, în speță,

operează o prezumție de culpă gravă a Statului prin

instituțiile sale, ce atrage răspunderea acestora alături de cei

vinovați,

Intimații pârâți au

depus întâmpinări la recursul reclamantului prin care au invocat

excepția nulității recursului, în raport de imposibilitatea

încadrării criticilor formulate de recurentul - reclamant, In motivele de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

În ședința

publică din 7 aprilie 2016, instanța a pus în discuția

părților, excepția nulității recursului, invocată

de intimații pârâți.

Recursul este nul, pentru

considerentele ia care ne vom referi, cu prioritate, în raport de

dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ.:

Conform art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele

de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor

sau. după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un

memoriu separat.

Recursul se motivează,

conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăși cererea de

recurs sau înăuntrul termenului de recurs., motivele de recurs sunt

prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin.

(1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat

în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care

se referă la motivele de ordine publică.

A motiva recursul

înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea

unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar,

pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor

critici privind modul de judecată al instanței care a pronunțat

hotărârea atacată, raportat la motivul de recurs invocat.

Față de faptul

că nu constituie motiv de recurs orice nemulțumire a părții

cu privire ia soluția pronunțată, instanța de recurs poate

examina numai criticile privitoare la hotărârea atacată care fac

posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ.

Potrivit textelor legale invocate

de recurentul reclamant, respectiv, art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., se prevede

că modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru

motive de nelegalitaîe, dacă, pct. 7, Hotărârea nu cuprinde motivele

pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de

natura priciniuită pct. 8. "Interpretarea greșită a actului

juridic dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesului

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia" și pct. 9

"Pronunțarea unei hotărârii lipsite de temei legal ori dată

cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii."

În speță, deși

recurentul reclamant a indicat prin cererea de recurs motivele de nelegaliîaie

prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea

criticilor formulate nu rezultă niciun element care să se circumscrie

ipotezelor reglementate de acestea.

Astfel, nieiuna dintre critici

nu vizează nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie

sau străină de natura pricinii, situație față de care

motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care reglementează

aceste ipoteze, apare ca fiind invocat numai formal.

Dezvoltarea criticilor

formulate nu permite încadrarea recursului nici în motivele prevăzute de

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., întrucât, recurentul nu a făcut referire

la un act juridic dedus judecății și nici nu a indicat un text

legal a cărui aplicare sau interpretare greșită a determinat

instanța de ape! să pronunțe o hotărâre nelegală. prin

care a menținut soluția dată de instanța de fond de

respingere a acțiunii reclamantului pentru inexistența

răspunderii civile delictuale.

Criteriile formulate de

recurentul reclamant pe aspectul probelor nu pot fi analizate, deoarece, modul

în care Instanța de judecată a făcui aprecierea probelor nu

reprezintă o critică de legalitate, iar aprecierea probelor nu poate

face obiect de analiză în recurs, deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ. a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.

Deși recurentul

susține că instanța de apel a făcut o greșită

aplicare a legii atunci când a respins probele solicitate, nu arată care

este norma de drept material încălcată. în ceea ce privește

proba cu martori, instanța de ape! a apreciat că mărturia

persoanelor implicate în calitate oficială în procedurile urmate în

cauzele penale este inutilă, iar în privința înscrisurilor, a

reținut că instanța de fond a respins corect cererea de

desecretizare a unor documente, reclamantul putând apela la dispozițiile

speciale ale Legii nr. 182/2002 privind accesul la informațiile

clasificate, cu atât mai mult cu cât a participat în calitatea sa de

persoană vătămată la procedurile derulate în fața

organelor judiciare penale. Recurentul nu formulează critici de

nelegalitate raportat la cele reținute de instanța de apel, ci

invocă utilitatea acestor probe pentru soluționarea prezentei cauze.

Or, problema pertinenței și utilității probelor ține

de situația de fapt a pricinii, revenind în aprecierea exclusivă a

instanțelor de fond.

Nici în privința probei

cu interogatoriul, solicitată de reclamant ia instanța de fond

și respinsă, recurentul nu formulează critici de nelegalitate ci

își exprimă nedumerirea cu privire Ia,.finele de neprimire"

reținut de instanța de apel. Or, din considerentele deciziei din apel

reiese foarte clar ce anume a avut în vedere instanța, respectiv, scopul

probei cu interogatoriul, acela de a se proba fapte personale, iar în raport de

cauza acțiunii (răspunderea statului pentru macțîunca

autorităților sale implicate în îndeplinirea atribuțiilor

judiciare), pârâtului Statul Român nu i se poate administra proba cu

interogatoriul nefiind vorba de „fapte personale" în sensul art. 218 C.

proc. pen. În legătură cu aceste argumente ale instanței de

apel. recurentul nu formulează critici încadrabile în art. 304 C. proc.

civ.

În ceea ce privește

greșita reținere a cererii de intervenție a Ministerului Public

în interesul Statului, deși se invocă această critică, se

reține că recurentul nu combate considerentele justificative ale

hotărârii pe acest aspect, în așa fel încât, afirmațiile

susținute de acesta să se poată circumscrie unor critici de

nelegalitate.

Făcând trimitere la

temeiul de drept a! acțiunii sale, art. 998-999 C. civ., recurentul

reclamant își exprimă nemulțumirea fața de soluția

prin care nu s-a reținui răspunderea statului pentru evitarea stării

de insolvabilitate a debitorilor săi, însă nu arată cum aceste

dispoziții legale au fost interpretate sau aplicate greșit pentru a

fi atrasă răspunderea civilă delictuală a statului prin

instituțiile sale. De asemenea se face trimitere la art. 163 C. proc. pen.

și Ia obligația generală a statului de a ocroti și garanta

drepturile cetățenilor, fără o concretizare a modului de

aplicare a acestor prevederi legale în speța dedusă

judecății.

În consecință,

pentru cele arătate, se va constata că cererea de recurs a

reclamantului a fost redactată fără respectarea exigențelor

procedurale ale acestei căi de atac care permite declanșarea unui

control de legalitate asupra soluției, doar în limitele prevăzute de

art. 304 C. proc. civ.

Cum nu există critici

care să permită încadrarea în motivele de recurs invocate de

recurentul reclamam, respectiv, pct. 7, 8 și 9 din art. 304 C. proc. civ.,

și nici critici ce ar putea fi încadrate din oficiu într-unui din

celelalte motive prevăzute de acest articol, și față de

faptul că nu există nici motive de ordine publică, Înalta Curte,

conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., va constata nul recursul.

Problema nerespectării de

către judecătorii fondului și apelului a prevederilor art. 7 din

Legea nr. 304/2004 (obligația de a depune declarații în sensul

că nu sunt lucrători operativi, inclusivi acoperiți, informatori

sau colaboratori ai serviciilor de informații) intră în

competența specială a Consiliului Superior de Apărarea Țării,

care poate face verificări cu privire la existența și

conținutul acelor declarații, instanțele de judecată

neputând face astfel de verificări, pe cale incidentală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 39/A din data de 2 februarie

2015 a Curții de Apel București, secția a IIl-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 07 aprilie 2016.